Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1243/2009. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ NR.1243/2009-
Ședința publică din 8 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Trif Doina JUDECĂTOR 2: Moșincat Eugenia
- - - - JUDECĂTOR 3: Stan Aurelia
- - - - judecător
- - grefier
Pe rol fiind soluționarea recursurilor civile formulate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B, sector 5,-, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în B, sector 5,--reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE,cu sediul în O, strada -, nr.3. județul B, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, sector 1, P-ța - nr. 1-3, în contradictoriu cu intimații reclamanți, -cu.procesual ales în O, Parcul, nr.10, județul B și intimații pârâți CURTEA DE APEL ORADEA, TRIBUNALUL BIHOR, ambii cu sediul în O, P-cul nr. 10, împotriva sentinței civile nr.35 din 29 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL ORADEA în dosar nr-, având ca obiect:litigiu de muncă, drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că recursurile sunt scutite de la plata taxei de timbru, constatându-se că se solicită judecarea cauzei și în lipsă în baza art.242 alin.2 Cod procedură civilă, după care:
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursurilor civile de față, instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.35 din 29 septembrie 2008, Curtea de APEL ORADEAa respins excepția lipsei calității procesuale pasive formulată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive formulată de Consiliul Național pentru Combaterea discriminării și respinge acțiunea reclamanților față de acesta.
A admis acțiunea formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, CURTEA DE APEL ORADEA, TRIBUNLAUL B, și în consecință:
A obligat pe acești pârâți să plătească reclamanților diferența dintre indemnizațiile încasate de aceștia și procurorii care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și terorism precum și cei din Direcția Națională Anticorupție începând cu data de 1 aprilie 2006 și până la data pronunțării prezentei sentințe, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflație plății.
A dispus efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnete de muncă ale reclamanților de către pârâtul care le deține.
A admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor și îl obligă să asigure fondurile necesare plății.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, referitor la excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B s-a constatat de prima instanță, caracterul nefondat al acestei excepții, având în vedere că pârâtul are atribuții privind coordonarea acțiunilor care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar, și anume pregătirea proiectelor bugetare anuale ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului anual de execuție, conform art. 19 lit a din legea nr. 500/2002, iar art. 19 lit g din aceeași lege prevede că Ministerul Economiei și Finanțelor analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor, relevant fiind și art. 28 din lege care statuează că acesta elaborează proiectele legilor bugetare anuale, ținând seama și de propunerile ordonatorilor principali de credite, precum și art. 14 din Legea menționată care interzice orice cheltuială din fondurile publice dacă nu are prevederi bugetare.
Conform art. 131 din Legea nr. 304/2004, activitatea instanțelor este finanțată de la bugetul de stat, prin urmare fără alocarea fondurilor necesare de către Ministerul Economiei și Finanțelor, plata drepturilor salariale acordate prin hotărârea pendinte nu s-ar putea executa, or neexecutarea hotărârii nu ar asigura finalitatea procesului civil, iar reclamanții ar fi lipsiți de un bun, respectiv dreptul de creanță recunoscut prin hotărâre, asemenea situație constituind o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, astfel că pârâtului, fără îndoială, că îi aparține calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății.
Instanța de fond a reținut ca fiind întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Consiliul Național pentru combaterea Discriminării și a admis-o deoarece, potrivit atribuțiilor stabilite prin OG nr. 137/2000 - art. 16 - 20, acesta este instituția abilitată și investită de lege să se pronunțe cu privire la caracterul discriminatoriu al unei fapte, iar cauzele în care se reclamă direct în instanță încălcarea principiului nediscriminării, citarea acestuia este obligatorie potrivit art. 27 alin. 3 din OG nr. 137/2000 doar pentru a-și exprima poziția în calitatea sa de expert în materie și de instituție abilitată și investită să pună în aplicare legislația antidiscriminatorie pe teritoriul României și nicidecum în calitate de pârât, nefiind parte procesuală în cauză.
Analizând acțiunea reclamanților s-a reținut de prima instanță că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, instanțele fiind finanțate de la bugetul de stat, conform dispozițiilor Legii nr. 304/2004, salarizarea acestora fiind stabilită prin Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, urmată de OUG nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și a altor categorii de personal din sistemul justiției.
Conform expunerii de motive din OUG nr. 27/2006, această reglementare a fost emisă pentru a se asigura salarizarea adecvată și nediscriminatorie a judecătorilor și procurorilor, așa cum s-a stabilit și prin capitolul VI punctul 33 din Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pentru perioada 2005 - 2007, aprobată prin HG nr. 232/2005, ținându-se cont și de Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 185 din 22 iulie 2005 prin care s-a constatat existența unei discriminări directe între judecătorii și procurorii care au beneficiat de sporul de 40% și cei care nu au beneficiat de acest spor.
Conform art. 11 alin. 1 din OUG nr. 27/2006 și a art. 2 din Legea nr. 45/2007, procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ( nr. 6 - 13 de la litera a din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
În urma analizării sistemului de salarizare instituit prin OUG nr. 27/2006 s-a remarcat de instanța de fond, faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură ( noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței. Aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția sine qua non pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel ( de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. C din Legea nr. 303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate judiciară, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor ( conform art. 87 din Legea nr. 303/2004) și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza OUG nr. 27/2007 ( în funcție de vechimea în magistratură).
Nici criteriul funcției deținute, a apreciat instanța de fond că, nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 27/2006, pentru funcții diferite, de exemplu, una și aceiași salarizare prevăzută la litera A nr.. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informativ, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școlara Națională de Grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din OUG nr. 27/2006, lit. A nr. crt. 28 și litera B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței.
Așadar, vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de OUG nr. 27/2006, acest element explicit și implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii, nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută, confirmându-se astfel că, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul DNA și DIICOT li s-a acordat în mod privilegiat o salarizate corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesară acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului salarizat prin OUG nr. 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majoră, sub pretextul că nu are vechime necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane ( procurorii din cadrul DNA și DIICOT) li se recunoaște această salarizare majoră deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
S-a mai reținut de prima instanță că, nu toți procurorii din cadrul DNA și DIICOT funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete ( potrivit alin. 1 din OUG nr. 43/2002 și art. 4 alin. 3 din Legea nr. 508/2004). De asemenea, competența în instrumentarea acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Mai trebuie arătat și faptul că apartenența procurorilor DNA și DIICOT la aceste structuri este doar temporară conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din Legea nr. 304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Conform art. 1 don OUG nr. 27/2006, salarizarea procurorilor din cadrul DNA și DIICOT se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ( persoană juridică distinctă de DNA și DIICOT) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
În aceste condiții, s-a apreciat că este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul DNA și DIICOT cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr. 27/2006 care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurorilor din DNA și DIICOT.
În același sens, prima instanță a reținut că trebuie luate în considerare argumentele reținute în cuprinsul Deciziei nr. 6 Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 15.02.2007, referitor la salarizarea și alte drepturi ale magistraților, precum și ale dispozițiilor art. 28 alin. 4 din OUG nr. 43/2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 327 din 15.05.2007 în care Înalta Curte reține: " criteriul pe baza căruia s-a făcut această distincție, ( n sporul de 30% respectiv 40%) în acordarea drepturilor salariale menționate, l-a reprezentat doar luarea în considerare a naturii unor cauze pe care o parte dintre procurori și judecători erau desemnați să le soluționeze pe un anumit parcurs al carierei lor, ceea ce nu a avut justificare atât timp cât specificul atribuțiilor de ansamblu pe care le au toți magistrații din parchetele și instanțele judecătorești în întregul lor, procurori, judecători și magistrați asistenți la Înalta Curte de Casație și Justiție necesită aceeași pregătire de specialitate și experiență, responsabilitate profesională specifică echivalentă, precum și risc identic în exercitarea sarcinilor de serviciu. Opinia potrivit căreia prevederile legale care au creat această diferențiere nu ar fi discriminatorie ignoră nu numai dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată, pe cele ale art. 23 alin. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora "toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal, pentru muncă egală", precum și pe cele ale art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, așa cum s-a făcut referire la acestea, dar și dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, privind protecția proprietății. Îndeplinirea cerinței de îmbunătățire substanțială actului de înfăptuire a justiției care impune criterii noi de competență și performanță pentru toate categoriile de magistrați, nu ar putea fi asigurată în condiții de integritate de tratament salarial în cadrul acestor categorii, determinate de o apreciere diferită a implicării magistraților și a responsabilităților în înfăptuirea actului de justiție. Mai mult, folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa ar reclama o specializare particulară și un risc deosebit, nu se poate justifica atâta timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a tipului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial prin dispozițiile la care s-a făcut referire. Rezultă deci că, distincția ce se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice .
Așadar, prin decizia enunțată, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură ( cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism), ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. . acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul DNA și DIICOT, care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.
Doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale ( deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific ( de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr. 2814/R/2006, în Al., " Tratat de dreptul muncii " 2007 pag. 617).
În consecință, s-a constatat de instanța de fond că reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă ( loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate ), criterii declarate în mod expre de lege ca fiind discriminatorii ( art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000).
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului ( care garantează dreptul tuturor la protecția legală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decret. Nr. 212/1974 ( care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 din această Convenție ( care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită ( ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8 art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2, lit. c și lit f, art. 154 alin. 3, art. 165, art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 ( care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție ( care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex a dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă ( loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza OUG nr. 27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii DNA și DIICOT.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pe a anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță, neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii DNA și DIICOT nu primesc salarizarea superioară ( prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ, și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă, tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza OUG nr. 27/2006 are aceeași calificare.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară, în speță, este necesară o calificare superioară și un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii DNA sau DIICOT.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii pentru muncă egală este obligatoriu o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură ( cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și a criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei a restului personalului salarizat în baza OUG nr. 27/2006.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare ( prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din OUG nr. 27/2006, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri.
Așa fiind, acțiunea reclamanților și cererea de intervenție apar întemeiate și vor fi admise conform dispozitivului
Reclamanții și intervenientul au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă ținând cont și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii. Astfel,s-a reținut că, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau întârzierea executării, cu toate că nu este rea credință din partea sa, afară numai că nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constante în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Și cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și cererea de chemare în garanție a acestuia formulată de pârâtul Ministerul public, instanța le găsește întemeiate urmând a proceda la admiterea lor.
Astfel, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile articolului nr. 3 din HG nr. 208/2005 și ale art. 3 din HG nr. 386/2007.
Împotriva acestei sentințe, scutite de la plata taxelor de timbru au declarat recurs Ministerul Justiției, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamanților, Direcția Generală a Finanțelor Publice B -în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând modificarea sentinței în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a ministerului și respingerea cererii de chemare în garanție.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat casarea în parte a sentinței în sensul constatării lipsei calității sale procesuale pasive.
Prin motivele de recurs Ministerul Justiției a invocat că, întrucât cererea reclamanților și motivarea instanței sunt întemeiate pe dispozițiile art.1 și 21 alin.1 din nr.OG137/2000, respectiv art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care se desprinde înțelesul că instanțele au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară.
Având în vedere că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, hotărârea dată de instanța de fond este nelegală, în măsura în care dispune acordarea către intimați a unui drept neprevăzut de lege, prin interpretarea eronată din nr.OG137/2000.
Susținerea reclamanților potrivit cărora art.11 alin.1 din nr.OUG27/2006 instituie o discriminare, sunt nefondate, deoarece acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 pentru procurorii din cadrul DIICOT este făcută în considerarea nivelului parchetului unde funcționează aceștia, chiar și pentru o perioadă de timp limitată.
Referitor la încadrarea procurorilor la DIICOT și DNA, este de observat că legiuitorul a menținut regula numirii acestora, iar nu a promovării, a exercitării ăe o durată temporară a funcției de procuror în cadrul acestui parchet, precum și a revenirii pe postul deținut anterior, prin urmare, în vederea numirii în cadrul DIICOT și DNA nu este necesar ca procurorul în cauză să aibă grad profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără însă ca prin această numire să îl dobândească, ceea ce duce la concluzia inexistenței unor reguli diferite de promovare în profesie între judecători și procurori.
Este de observat că rațiunea salarizării procurorilor DNA și DIICOT în mod similar procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stă în considerarea faptului că aceștia funcționează, e adevărat că pe o perioadă limitată, în cadrul unor direcții ale acestui parchet.
Pe de altă parte, unul din argumentele reclamanților este acela al necesității ca judecătorul de la tribunal sau curtea de apel, ori chiar de la judecătorie, ce soluționează un dosar de corupție, sau de crimă organizată, trebuie să aibă salarizare cel puțin egală cu cea a procurorului ce a efectuat urmărirea penală în cauza respectivă și care funcționează în cadrul DNA/DIICOT, susțineri ce neglijează faptul că, atât judecătorii cât și procurorii au calitatea de magistrați,dar desfășoară activități diferite, pe de-o parte înfăptuirea justiției, pe de altă parte apărarea intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, de aici posibilitatea stabilirii unor reguli diferite de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești comparativ cu parchetele, precum și a adoptării unor prevederi diferite în ceea ce privește raporturile de serviciu ale celor două categorii de magistrați, fără a se aduce atingere principiului nediscriminării, care în nici un caz nu presupune uniformitate.
În drept s-au invocat dispozițiile art.304 pct. 9, art.312 Cod procedură civilă.
Direcția Generală a Finanțelor Publice B în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor, prin motivele de recurs a invocat că nu are calitate procesuală pasivă, reclamanții sunt angajați ai Ministerului Justiției, neexistând raporturi juridice de muncă cu Ministerul Economiei și Finanțelor.
Ambele ministere sunt ordonatori principali de credite, iar sumele aprobate unui ordonator principal, nu pot fi utilizate pentru finanțarea altuia.
Guvernul răspunde de realizarea prevederilor bugetare, repartizând ordonatorilor principali de credite, sume de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite prin legea bugetară anuală. OG nr. 22/2002 cuprinde dispoziții aplicabile tuturor instituțiilor publice deci și pentru Ministerul Justiției care are obligația de-a lua măsurile ce se impun pentru asigurarea în bugetul propriu a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin motivele de recurs a invocat că este investit conform art.16-22 din nr.OG137/2000 să aplice legislația în materie de nediscriminare, să constate și să sancționeze contravențiile, iar conform art.27 posibila victimă a unei fapte de discriminare poate introduce acțiune direct în instanță, prin care să solicite despăgubiri și restabilirea situației anterioare, judecarea având loc cu citarea obligatorie a sa, însă, nu poate fi citat ca pârât, pentru a fi obligat la ceva, el fiind doar expert, lipsindu-i calitatea procesuală pasivă în a fi obligat la a face ceva.
Nu reiese din motivare că ar fi obligat însă, prin dispozitiv au fost obligați toți intimații la plata drepturilor solicitate, nefiind nominalizați care dintre intimați, impunându-se lămurirea în acest sens.
În drept s-au invocat dispozițiile art.299, art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu, instanța de recurs constată următoarele:
În ceea ce privește recursul promovat de Ministerul Justiției B, este adevărat că prin decizii ale Curții Constituționale s-a statuat că sunt neconstituționale dispozițiile art.1 și 21 alin.1 respectiv art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 în măsura în care din interpretarea lor s-ar desprinde înțelesul că instanțele au puterea să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerentul că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară, dar aceste decizii obligatorii pentru instanțe și care fac parte din normele interne vin în contradicție cu art.14 și 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenție ratificată de România în anul 1994. Ori, conform art.20 din Constituția României, ori de câte ori există contradicții între normele interne și cele internaționale, au prioritate cele internaționale. Așa fiind, în mod corect instanța de fond a analizat existența discriminării și constatând-o, a acordat despăgubiri echitabile.
Acordarea pentru procurorii DIICOT a coeficienților de multiplicare aplicabil procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile în care pe de o parte nu au grad de procuror de Parchet de pe lângă Înalta Curte de Casație și nici nu au ajuns la acel nivel prin promovare, ci prin numire, evident că este discriminatorie. Atâta vreme cât atât judecătorii cât și procurorii sunt magistrați iar activitatea pe care ambii o desfășoară se subsumează acelorași deziderate, apărarea intereselor generale ale societății, a ordinii de drept precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, nu se pot accepta criterii diferite de promovare în profesie și de salarizare, nici chiar pentru perioade de timp limitate, fiindcă se încalcă principiul nediscriminării.
Așa fiind, acest recurs nu este fondat și va fi respins în baza art.312 Cod procedură civilă.
Referitor la recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B, art. 3 alin. 1 pct. 2 din HG nr. 208/2008 prevede faptul că acest minister are printre alte atribuții cea de elaborare a proiectului bugetar de stat, a raportului cu privire la Legea rectificării bugetare. Art. 25 din Legea nr. 379/2005 stabilește că daunele stabilite ca fiind datorate de Ministerul Finanțelor Publice, alte cheltuieli ce cuprind despăgubiri, stabilite prin hotărâri definitive ale instanțelor judecătorești, se acoperă de acest minister din sumele prevăzute cu această destinație în bugetul de stat pentru anul viitor.
Ca urmare, din interpretarea celor expuse mai sus și în aplicarea Legii nr. 500/2002 se reține că sumele solicitate în speță, sunt suportate din bugetul de stat, din sumele prevăzute cu această destinație, astfel că, în mod corect instanța de fond a reținut că are calitate procesuală pasivă Ministerul Economiei și Finanțelor.
Sigur că, acest minister nu este plătitorul direct al drepturilor stabilite, însă, are atribuții conform art. 19 lit. h din Legea nr. 500/2002 de-a dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii financiare a statului, cheltuirea cu eficiență resurselor financiare. Drepturile stabilite fără implicarea acestui minister ar rămâne iluzorii, ori, executarea hotărârilor judecătorești este o parte procesului civil statul, având astfel obligația de-a lua măsurile necesare asigurării dreptului la un proces echitabil, altfel s-ar contraveni art. 6 al. Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Activitatea instanțelor, conform art. 131 din Legea nr. 304/2004 este finanțată de la bugetul de stat, prin urmare, fără alocarea fondurilor necesare de Ministerul Economiei și Finanțelor, plata drepturilor acordate nu s-ar putea executa, neasigurându-se finalitatea procesului civil, cum corect a reținut instanța de fond. Nu se contestă faptul că Ministerul Justiției este ordonator principal de credite, dar fără implicarea Ministerului Economiei și Finanțelor în sensul finanțării bugetului alocat Ministerului Justiției, pentru plată drepturilor stabilite prin titluri executorii, procesul civil nu ar avea finalitate, contravenindu-se principiilor consacrate în art. 6 al. CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1, criticile fiind nefondate, astfel că, acest recurs urmează fi respins ca nefondat, nefiind aplicabile dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă.
Cât privește recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, astfel cum corect a reținut instanța de fond, acesta nu a fost citat în calitate de pârât ci ca expert în domeniul discriminării, pentru a-și preciza poziția cu privire la o posibilă încălcare a legislației în materie de nediscriminare, conform art.27 din nr.OG137/2000.
Deși s-au invocat aceste aspecte, în dispozitiv s-a dispus obligarea tuturor pârâților la plata despăgubirilor acordate, deci inclusiv a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, aspect ce se impune a fi corectat în sensul precizării că cei obligați la plată sunt doar Ministerul Justiției, Curtea de APEL ORADEA și Tribunalul Satu Mare, iar Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare.
Față de toate considerentele expuse, fiind aplicabile dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în baza art.312 alin.1, 3 Cod procedură civilă, instanța de recurs va admite ca fondat recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și va modifica în parte sentința în sensul că va înlătura dispoziția de obligare a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata drepturilor acordate reclamanților, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
Vor fi respinse ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și nefiind aplicabile dispozițiile art.304 Cod procedură civilă, conform celor expuse mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art.312 alin.1, combinat cu art.296 și 316 Cod procedură civilă,
ADMITE ca fondat recursul civil introdus de CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, strada - - -, nr.1-3, sector 1, în contradictoriu cu intimații reclamanți, -cu.procesual ales în O, Parcul, nr.10, județul B, intimații pârâți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în B,-, sector 5, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR B cu sediul în B,-, sector 5, CURTEA DE APEL ORADEA cu sediul în O, Parcul, nr.10, județul și TRIBUNALUL BIHOR, ambii cu sediul în O, P-cul nr. 10, împotriva sentinței civile nr.35 din 29 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL ORADEA, pe care o modifică în parte în sensul că înlătură dispoziția de obligare a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata drepturilor acordate reclamanților, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
RESPINGE ca nefondate recursurile declarate de recurenții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR B și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva aceleași sentințe.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică,azi 8 octombrie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
- - - - - -
Red.concept decizie -
Data:12.10.2009
Jud.fond /
Dact.
Data:21.10.2009
16 ex.
14 com.
Data:
Președinte:Trif DoinaJudecători:Trif Doina, Moșincat Eugenia, Stan Aurelia
