Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1669/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA NR. 1669/R-CM
Ședința publică din 13 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Daniel Radu președinte secție
JUDECĂTOR 2: Jeana Dumitrache
JUDECĂTOR 3: Florina Andrei
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de reclamanții, G, G, G și, împotriva sentinței nr.53/F-CM din 30 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică au lipsit: recurenții-reclamanți șa, intimata-reclamantă, intimații-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL PITEȘTI, Tribunalul Vâlcea, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și expertul în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea rămâne în pronunțare asupra excepției privind tardivitatea recursului declarat de reclamanta cât și asupra fondului recursului de față.
CURTEA:
Deliberând, asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 14 februarie 2008, reclamanții, - -a, G, G, G și, au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Vâlcea, cu citarea și a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se constate existența unui tratament diferențiat și discriminatoriu potrivit art.2 alin.1, art.2 alin.3 și art.6 din nr.OUG137/2000 între judecători și procurorii din cadrul structurii specializate a - Direcția Națională Anticorupție în ceea ce privește încadrarea acestora la nivelul unui procuror de la Înalta Curte de Casație și Justiție, aspect ce reiese din prevederile Legii nr.508/2004 și nr.OG177/2002, precum și plata unei sume reprezentând prejudiciul cauzat prin situația de discriminare începând cu nr.OUG27/2006 și în continuare până la eliminarea situației, sume ce vor fi actualizate la data plății efective și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în cărțile de muncă.
S-a arătat în motivarea acțiunii, că dosarele soluționate de judecători de la Secția penală sunt aceleași cu cele cercetate de procurorii DIICOT - Direcția Națională Anticorupție care de fapt sesizează instanța cu rechizitoriu, așa încât încadrarea procurorilor cu salarizarea prevăzută pentru procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție aduce atingere principiului nediscriminării.
Salarizarea superioară a procurorilor din cadrul și a fost justificată prin încercarea de a se asigura incoruptibilitatea acestora, de a se intensifica lupta împotriva fenomenului corupției și prin gravitatea infracțiunilor date în competența acestor structuri.
Deși scopul urmărit este unul legitim, metoda de atingere nu este cea adecvată, întrucât incoruptibilitatea trebuie asigurată pentru toți magistrații la toate nivelele de judecată și în toate cauzele. Aceasta cu atât mai mult cu cât la soluționarea cauzelor penale privind fapte de o gravitate sporită participă și judecătorii.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe disp.art.1 și 2 din nr.OG137/2000.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței, arătând că potrivit art.284 alin.2 Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin.1 se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori după caz sediul. În materia conflictelor de muncă, legea instituie o competență teritorială exclusivă de la care nu se poate deroga.
În speță, reclamanții sunt judecători în cadrul Tribunalului Vâlcea având domiciliul în acest oraș și ar fi trebuit să adreseze cererea Tribunalului Vâlcea. Faptul că are calitate de judecător la Tribunalul Vâlcea și domiciliul în municipiul P, atrage competența de soluționare a cauzei de către Tribunalul Argeș numai pentru aceasta, însă nu poate conduce la încălcarea normelor imperative în materia competenței teritoriale cu privire la ceilalți reclamanți domiciliați în municipiul R
S-a mai arătat că cererea reclamanților având ca obiect acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege, tinzându-se la modificarea ori completarea actelor normative în vigoare este inadmisibilă.
Această cerere nu poate fi soluționată de instanțele de judecată cărora nu le revine competența de a reconsidera sau cenzura poziția față de drepturile salariale ale reclamanților întrucât aceasta este o prerogativă care aparține exclusiv legiuitorilor.
Pe de altă parte, potrivit art.74 din Legea nr.303/2004 cu modificările ulterioare pentru activitatea desfășurată, judecătorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau a parchetului cu funcția deținută și vechimea în magistratură, iar potrivit art.3 alin.1 din nr.OUG27/2006, aceștia au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație brută lunară în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor cu funcția deținută și vechimea.
Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism reprezintă o structură pe lângă Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și aplicarea coeficienților de multiplicare 19-23 acestor procuror, s-a făcut avându-se în vedere nu criteriul cauzelor instrumentate, ci criteriul gradului instanței sau a parchetului în care funcționează.
În ce privește încadrarea procurorilor, legiuitorul a menținut regula numirii acestora, iar nu a promovării, respectiv a exercitării pe o durată temporară a funcției de procuror în cadrul acestui parchet, rezultând astfel reguli diferite de promovare în profesie între judecători și procurori.
Ca atare, susținerile reclamanților că aplicarea art.11 din nr.OUG27/2006 instituie o discriminare sunt nefondate, deoarece acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 pentru procurorii din cadrul și este făcută în considerarea nivelului parchetului în care aceștia funcționează.
Referitor la reclamanții, și care au calitatea de asistenți judiciari, instanța trebuie să aibă în vedere că aceștia nu au și nu au avut niciodată un statut asemănător cu cel al magistraților, situație în care nu au nici o legătură cu vreo discriminare între aceștia și salariile procurorilor și
Instanța nu se poate pronunța asupra acordării pe viitor a pretențiilor solicitate având în vedere că acestea reprezintă un drept eventual care nu este născut și actual.
Prin întâmpinarea formulată, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a ridicat excepția lipsei calității procesual pasive, arătând că rolul său este de a elabora proiectul bugetului general consolidat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura prevăzută de Legea nr.500/2002 și că ministrul economiei și finanțelor este ordonator principal de credite la fel ca și ministrul justiției.
Întrucât atribuții în angajarea și salarizarea reclamanților au numai pârâții, Ministerul Economiei și Finanțelor neavând raporturi de muncă cu aceștia, nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Pe fondul cauzei, pârâtul a susținut că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă față de acesta, întrucât admițând o astfel de acțiune instanța și-ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege.
Prin sentința civilă nr.53/F-CM din 30 septembrie 2008, Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins acțiunea, reținând următoarele:
Referitor la excepția necompetenței teritoriale a instanței s-a constatat că din actele dosarului rezultă că reclamanții sunt judecători la Tribunalul Vâlcea și numai unul dintre aceștia, respectiv, are domiciliul în municipiul P,-.
Conform art.284 alin.2 Codul muncii, cererile referitoare la conflicte de muncă sunt de competența instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința.
Acest text de lege trebuie coroborat însă cu dispozițiile art.47 Cod procedură civilă care reglementează coparticiparea procesuală activă, îngăduind mai multor persoane să fie împreună reclamante atunci când obiectul pricinii este un drept sau o obligație comună sau dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză.
S-a apreciat că în speță este vorba de o coparticipare subiectivă activă (pluralitate de reclamanți), care reprezintă regula (excepția fiind coparticiparea obligatorie, ce intervine de exemplu în cazul reglementat de art.797 Cod civil). Această coparticipare este fondată pe aceeași cauză, comună pretențiilor tuturor reclamanților.
Ca atare, în cauză operează prorogarea de competență. Chiar dacă art.9 Cod procedură civilă reglementează prorogarea de competență doar în cazul coparticipării procesuale pasive, pentru identitate de rațiune prorogarea operează și în cazul coparticipării procesuale active.
Și excepția lipsei calității procesuale pasive ridicate de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor s-a constatat a fi nefondată.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, conform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Ca urmare, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă în cauză.
În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, pârâții se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
Analizând și excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Justiției, prima instanță a constatat că n interpretarea art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Thlimmenos vs. din 6 aprilie 2000, Curtea a concluzionat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile.
Protecția egală a legii consacrată de Constituția României din 2003 - art.16 - se concretizează în următoarele obligații ale statului: de a se abține de la tratamentul diferențiat nejustificat în procesul de adoptare și aplicarea legii, de a interzice și sancționa prin lege discriminarea, de a crea remedii legale eficiente pentru victimele discriminării.
Această din urmă obligație pozitivă a statului presupune asigurarea accesului liber la justiție pentru repararea prejudiciului suferit prin discriminare.
Tratamentul diferențiat interzis de norma internațională menționată trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege.
Prin Hotărârea Frett din 2002 Curtea de la Strasbourg a rupt complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, conferindu-i caracter autonom.
În speța de față, dreptul protejat prin interzicerea discriminării este recunoscut de normele interne, respectiv de art.5 și 6 din Codul muncii, potrivit cărora în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, iar orice salariat are dreptul la plată egală pentru muncă egală.
Art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală a lucrătorilor de sex masculin și de sex feminin.
În cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
Principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă, precum și în cazul unei remunerări inegale pentru muncă egală a lucrătorilor de sex feminin și de sex masculin, atunci când aceasta este realizată în aceeași instituție sau în același serviciu, privat sau public.
În considerarea celor reținute mai sus și a prevederilor art.20 din Constituția României, s-a considerat că acțiunea este admisibilă, urmând ca instanța să analizeze dacă tratamentul diferențiat de salarizare a judecătorilor, pe de o parte și a procurorilor numiți la. și, pe de altă parte, este discriminatoriu.
În analiza tratamentului discriminatoriu trebuie stabilit mai întâi dacă reclamanții judecători la Tribunalul Vâlcea și procurorii care funcționează în cadrul sau se află în situații analoage sau comparabile.
Potrivit art.1 din Legea nr.508/2004, modificată și completată, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este o structură specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României.
Condițiile de numire a procurorilor în cadrul acestei structuri sunt reglementate de dispozițiile art.75 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, modificată și completată. Aceștia pot fi revocați prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, iar la data încetării
activității în cadrul revin la parchetul la care au dreptul să funcționeze potrivit legii.
Ptrivit art.80 din lege, Direcția Națională Anticorupție își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României și funcționează pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Este organizată ca structură autonomă în cadrul Ministerului Public și este coordonată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Art.87 prevede că se încadrează cu procurori numiți prin ordin al procurorului șef al, cu avizul
Având în vedere aceste prevederi, s-a reținut că cele două categorii de personal nu se află în situații comparabile, întrucât funcționează la instanțe/parchete de grad diferit, iar indemnizația de încadrare brută lunară a judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora și a magistraților asistenți se stabilește, în conformitate cu prevederile art.3 din nr.OUG27/2006, în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută.
Prin urmare, diferența de tratament în salarizarea celor două categorii de personal, stabilită prin anexa la.OUG nr.27/2006, la care trimit dispozițiile art.3 alin.(1) și art.11 alin.(1) decurge din situarea acestora pe poziții diferite în ceea ce privește gradul instanței sau parchetului la care funcționează.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în jurisprudența sa că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art.14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Câtă vreme cele două categorii de personal nu se află în situații analoage, analiza celorlalte elemente ale tratamentului discriminatoriu nu mai este necesară. De astă dată funcționează principiul diferențierii salariilor după funcția îndeplinită.
Nici analiza condițiilor de încadrare sau promovare în funcție a procurorilor în cele două structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu se impune, deoarece se invocă drept temei al acțiunii în despăgubire discriminarea în privința plății drepturilor salariale, și nu în privința accesului la o funcție.
Față de aceste considerente, reținându-se că în cauză nu poate fi vorba despre o încălcare a prevederilor art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât tratamentul diferit nu vizează persoane aflate în situații analoage, acțiunea formulată de reclamanți a fost respinsă.
Împotriva sentinței civile nr.53/F-CM/30 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie au declarat recurs reclamanții, - -a, G, G, G și care au criticat hotărârea atacată, în esență, pentru motive de netemeinicie și nelegalitate și anume:
- în mod nelegal prima instanță a reținut inexistența unui tratament discriminatoriu față de reclamanți în sensul art.2 din nr.OG137/2000, în ce privește salarizarea judecătorilor față de procurorii din cadrul și, justificând diferențele de salarizare de necesitatea specializării și a particularității activității, invocând prevederile Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal referitor la ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, astfel încât tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații comparabile și nu în situații similare;
- procurorii sunt asimilați Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform nr.OUG42/2002 și Legii nr.508/2004, deși aceștia provin de la parchetele de pe lângă judecătorii, tribunale și curți de apel, iar judecătorii ce i-au măsurile necesare și în dosarele instrumentate de procurorii sunt excluși de la asemenea tratament preferențial, ajungându-se la o discriminare evidentă între aceste categorii de magistrați;
- atât timp cât procurorii nu au nici o specializare sau calificare deosebită și nici nu au fost selectați printr-un examen aparte, atunci singurul scop al legiuitorului în crearea unui asemenea avantaj este al specificității, al naturii faptelor cercetate de procurorii, astfel că sunt îndeplinite cerințele art.2 din nr.OG137/2000, deoarece se creează o excludere ce are ca efect înlăturarea unui drept;
- potrivit jurisprudenței diferența de tratament devine discriminare în sensul art.14 din Convenție atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă;
- existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și Protocolul nr.12 la aceasta, art.4 din Carta socială europeană revizuită, dispozițiile Codului muncii, precum și art.20, art.16 al.1, art.53 și art.41 din Constituția României;
- potrivit art.16 al.1 și 2 din Constituție cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege, iar potrivit reglementărilor internaționale ce au prioritate față de dreptul intern exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, fiecare persoană fiind supusă, în exercițiul drepturilor și libertăților, doar îngrădirilor stabilite de lege;
- discriminarea invocată atrage incidența art.27 al.1 din nr.OG137/2000, coroborat cu art.269 din Codul muncii, în temeiul cărora acțiunea trebuia admisă, iar acordarea despăgubirilor nu se confundă cu adăugare la lege.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, că principalul criteriu de departajare avut în vedere de legiuitor la stabilirea salarizării magistraților, care rezultă din lege, este acela al nivelului parchetului sau instanței, iar prin deciziile Curții Constituționale, pronunțate la data de 03.07.2008, s-a constatat neconstituționalitatea art.1, art.2 al.3 și art.27 al.1 din nr.OG137/2000, aceste decizii având un caracter obligatoriu.
Verificând sentința civilă atacată în raport de criticile formulate în recurs și din ansamblul probelor de la dosar, Curtea reține următoarele:
La termenul de judecată din 13 2009, Curtea a pus în discuție din oficiu excepția tardivității promovării prezentului recurs de reclamanta.
Această excepție este întemeiată, ținând cont că din procesul-verbal de comunicare a sentinței aflat la fila 153, petenta a primit hotărârea la data de 10 octombrie 2008, iar recursul a fost înregistrat la data de 22.10.2008, peste termenul legal de 10 zile.
Referitor la recursul promovat de ceilalți reclamanți, Curtea reține că acesta este nefondat pentru următoarele motive:
Prima critică este nefondată, deoarece în mod legal instanța de fond a reținut în mod corect atunci când a analizat tratamentul diferențiat de salarizare a judecătorilor pe de o parte și a procurorilor numiți la. și pe de altă parte, dacă este discriminatoriu, că cele două categorii de personal nu se află în situații comparabile, întrucât funcționează la instanțe/parchete de grad diferit, iar indemnizația de încadrare brută lunară a judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora și a magistraților asistenți se stabilește în conformitate cu prevederile art.3 din nr.OUG27/2006, în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor și cu funcția deținută.
Rezultă că diferențele de salarizare între cele două categorii decurge din situarea acestora pe poziții diferite în ceea ce privește gradul instanței sau parchetului la care funcționează, procurorii și fiind în sistem atât cât funcționează în aceste structuri ca procurori ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Trebuie precizat și faptul că cele două categorii de personal nu se află în situații analoage, iar principiul diferențierii salariilor acestora s-a făcut după funcția îndeplinită și anume judecători de tribunal, respectiv procurori ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
A doua critică este nefondată pentru că, în cauza de față nu este vorba de un tratament preferențial al unei categorii de magistrați, față de o altă categorie de magistrați, ci de principalul criteriu de departajare avut în vedere de legiuitor la stabilirea salarizării magistraților, prin nr.OUG27/2006, criteriu ce rezultă din dispozițiile art.3 din acest act normativ.
Potrivit acestor dispoziții, judecătorii și procurorii au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură.
Ca atare, dacă procurorii și sunt asimilați, potrivit legii, procurorilor Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform nr.OUG42/2002 și Legii nr.508/2004, este evident că aceștia sunt salarizați, pe perioada cât lucrează în aceste structuri legale, la nivelul stabilit prin lege pentru procurorii Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Mai mult, procurorii și nu sunt promovați ci numiți în aceste structuri, iar la încetarea activității în aceste structuri revin la parchetul unde au dreptul să funcționeze potrivit legii.
În aceste condiții, nu se impune a se analiza situația existenței unor reguli diferite de promovare, nefiind vorba de un tratament preferențial sau de un avantaj la salarizare pentru o categorie de magistrați, ci de un criteriu legal de salarizare stabilit potrivit nivelului instanței sau parchetului.
Pentru aceste considerente este nefondată și cea de-a treia critică din recurs.
Nefiind vorba de o discriminare în ceea ce privește salarizarea celor două categorii de magistrați, salarizare realizată potrivit legii în funcție de nivelul instanței sau parchetului, rezultă că toate celelalte critici din recurs privind constatarea și sancționarea acestei discriminări sunt nefondate.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin Deciziile nr.818, 819, 820 și 821/03.07.2008 ale Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile art.1, art.2 al.3 și art.27 al.1 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale.
Trebuie amintit și faptul că, prin Decizia nr.1325/04.12.2008, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile nr.OG137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În concluzie, în baza art.301 din Codul d e procedură civilă se va respinge ca tardiv declarat recursul formulat de reclamanta și în baza art,312 Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, - -a, G, G, G și, împotriva sentinței civile nr.53/F-CM/30 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca tardiv declarat recursul formulat de reclamanta, domiciliată în P,-, - 25,.B,.8, județ A, împotriva sentinței civile nr. nr.53/F-CM/30 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie, intimați fiind reclamanții, G, G, G și, cu domiciliul ales la Tribunalul Vâlcea, cu sediul în R V,-, județ V și pârâții STATUL ROMÂN - PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B-, sector 5, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5, CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în P,-, județul A, TRIBUNALUL VÂLCEA, cu sediul în R V,-, județ V și expertul în domeniul discriminării CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, nr.1-3, sector 1.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, G, G, G și, cu domiciliul ales la Tribunalul Vâlcea, cu sediul în R V,-, județ V, împotriva sentinței civile nr.53/F-CM/30 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
Președinte, Judecător, Judecător,
- -, - -, - -,
Grefier,
- -,
Red.
Tehnored.
Ex.37/11.12.2009.
Jud.fond:.
.
Președinte:Daniel RaduJudecători:Daniel Radu, Jeana Dumitrache, Florina Andrei
