Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 2036/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTISECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 2036
Ședința publică din data de 03 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Simona Petruța Buzoianu
JUDECĂTOR 2: Vera Andrea Popescu Judecător - - -
Grefier - -
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de reclamanții domiciliat în comuna, sat, nr. 147, județul P, domiciliată în comuna, sat, nr.693, județul P,, și, cu domiciliul ales la avocat, municipiul P,-, județ P, și de pârâta SC SA cu sediul în B, Calea, nr. 239 sector 1, împotriva sentinței civile nr.221 din 27 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurenta-pârâtă SC SA, prin avocat din cadrul Baroului P, lipsind recurenții- reclamanți.
Procedura legal îndeplinită.
Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocat, pentru recurenta-pârâtă SC SA, având cuvântul, arată instanței că nu are alte cereri de formulat în cauză și solicită cuvântul în susținerea recursului.
Curtea ia act că nu se formulează alte cereri în cauză și, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Avocat, pentru recurenta-pârâtă SC SA, având cuvântul, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea recurentei la plata drepturilor bănești pretins cuvenite pentru aprovizionarea toamnă-iarnă, conform concluziilor scrise, pe care le depune la dosarul cauzei. Solicită respingerea recursului reclamanților, ca nefondat, întrucât plățile compensatorii au fost acordate conform dispozițiilor Planului social, punctul 4.Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA:
Deliberând asupra recursurilor civile de față, în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata la nr- pe rolul Tribunalului Prahova reclamanții, și - au chemat în judecată pe pârâta SC SA pentru a fi obligată la plata sumei nete de câte 5000 lei pentru fiecare reclamant reprezentând contravaloarea indemnizației de concediere neachitată de pârâtă și prima de aprovizionare toamnă-iarnă 2004-2007, drepturile urmând a fi actualizate potrivit indicelui de inflație de la data scadentei până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că au fost salariații societății pârâte până în anul 2007, când au fost disponibilizați iar potrivit contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică petrol-gaze pe anii 2005-2006 si 2007, s-a prevăzut în mod expres ca salariații societăților semnatare ale contractului să beneficieze cu ocazia sărbătorilor de Paște și și în luna octombrie pentru aprovizionarea toamnă-iarnă de câte o suplimentare salarială echivalentă unui salariu minim la nivel de ramura energie electrică-termică, petrol și gaze, fără ca în perioada anilor 2005-2007 să fi beneficiat efectiv de acestea deși potrivit clauzelor contractuale, ele erau obligatorii pentru angajator.
S-a mai susținut că potrivit Codului muncii, sunt nule clauzele contractuale care conțin renunțări salariale, iar dispozițiile art. 99 alin.2 din Contractul colectiv la nivel național pe anii 2005-2008 prevăd că drepturile stabilite în contractul colectiv sunt considerate minime, de la nivelul acestora începând negocierea celorlalte contracte colective la nivel inferior.
de concediere trebuiau calculate și acordate la nivelul salariului mediu brut pe aferent anului 2007, adică 2000 lei înmulțit cu cele 15 salarii la care aveau dreptul conform Planului Social respectiv 30.000 lei iar nu 22630 lei cât au încasat în realitate.
În dovedirea acțiunii, reclamații au depus înscrisuri (filele 10-75).
Pârâta SC SA Baf ormulat întâmpinare(filele 87-98) prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune și a lipsei calității procesuale active a reclamanților, iar pe fond a cerut respingerea acțiunii susținând că potrivit art. 176 din contractul colectiv pe ramură, capitolul 7 cuprinde dispoziții privind protecția socială a salariaților distincte de cele privind salarizarea.
În susținerea excepțiilor, pârâta a arătat pe de o parte, că dreptul pretins de reclamanți a fost negociat între patronat și sindicat, astfel că numai acesta din urmă putea invoca nerespectarea clauzei contractuale referitoare la contravaloarea aprovizionării toamnă-iarnă în cuantum de un salariu minim brut pe ramură, conform art.176 alin.1 și 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze iar nu salariații care nu sunt parte în respectivul contract.
Pe de altă parte, pârâta a mai susținut că dreptul material la acțiune este prescris în raport de incidența dispozițiilor art.283 lit.e din codul muncii.
În fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată deoarece drepturile salariale revendicate de reclamanți reprezentând prima de aprovizionare toamnă-iarnă au fost incluse în salariile de bază ale tuturor angajaților începând cu anul 1997 iar plata indemnizațiilor de concediere s-a făcut întocmai conform pct.4 din Planul Social ce a fost adoptat exclusiv în scopul unor măsuri mai avantajoase pentru salariați decât cele stabilite prin contractul colectiv de muncă.
Prin sentința civilă nr.221 din 27 ianuarie 2009, Tribunalul Prahovaa admis excepția prescripției dreptului la acțiune privind acordarea drepturilor salariale reprezentând aprovizionarea de toamnă-iarnă pentru anul 2004 și a respins acțiunea pentru aceasta perioadă ca fiind prescrisă, respingând în rest excepția prescripției dreptului la acțiune precum și excepția lipsei calității procesuale active, invocate de pârâtă.
Totodată, instanța de fond a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant drepturile salariale reprezentând contravaloarea aprovizionării de toamnă-iarnă, potrivit art. 176 din CCM la nivel de ramura pentru perioada 2005-2006, calculate la nivelul salariului minim pe ramura din fiecare an, sume ce vor fi calculate si actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective.
Prin aceeași sentință s-a respins capătul de cerere privind acordarea drepturilor salariale reprezentând aprovizionare toamnă-iarnă pentru anul 2007 și acordarea diferențelor pentru indemnizația de concediere ca neîntemeiate, obligând pârâta să plătească fiecărui reclamant câte 100 lei cheltuieli de judecată.
Tribunalul a constatat că potrivit art.283 din Codul muncii cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă in plata unor drepturi salariale neacordate sau unor despăgubiri în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori ale unor clauze ale acestuia.
De asemenea, s-a mai reținut că, în speță se solicită de către reclamanți obligarea pârâtei la plata unor drepturi salariale si nu neexecutarea unor clauze contractuale, fiind incidente dispozițiile art. 283 lit. c din Codul muncii referitoare la termenul de prescripție de 3 ani, considerente față de care, în baza art. 137 cod pr. Civila, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru anul 2004, pentru care s-a împlinit termenul de 3 ani raportat la data introducerii acțiunii și a respins excepția ca neîntemeiată pentru anii 2005-2006.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, instanța de fond a reținut că între reclamanți si titularul dreptului la acțiune există identitate iar potrivit art. 176 alin. 1-2 din contractul la nivel de ramură, condițiile si criteriile de acordare a drepturilor se stabilesc în contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a constatat ca acțiunea este întemeiată parțial, întrucât contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze pe anii 2005, 2006, 2007, art.176 prevede în mod expres "Cu ocazia unor evenimente anuale, Paști, Ziua meseriei, C precum și în luna octombrie pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, salariații vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale, sub forma unui adaos, în sumă fixă. Fiecare din adaosurile de mai sus va avea un cuantum minim de un salariu minim pe ramură, stabilit conform prevederilor prezentului contract".
În consecință, prima instanță a reținut că reclamanții, deși erau îndreptățiți la plata acestor drepturi salariale, nu le-au primit iar neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Față de dispozițiile legale menționate mai sus, instanța de fond a considerat că pârâta nu a respectat prevederile disp. art. 176 alin. 1 și 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, respectiv acordarea unei suplimentări a drepturilor salariale, sub forma unui adaos în sumă fixă, în cuantum de un salariu minim pe ramură reprezentând contravaloarea aprovizionării toamnă iarnă, in cuantum de un salariu minim pe ramură, conform art. 176 alin 1 și 2 din CCM la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze, pentru anii 2005- 2006.
Față de data încetării raporturilor de muncă, instanța de fond a respins capătul de cerere privind plata contravalorii pentru aprovizionarea toamnă-iarnă pentru anul 2007 precum și cererea privind indemnizația minimă de concediere care a fost încasată de către fiecare reclamant, după cum s-a menționat expres în deciziile acestora de încetare a contractului individual de muncă.
In baza art.274 pr.civ. a obligat parata la câte 100 lei cheltuieli de judecată către fiecare reclamant, reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei sentințe au declarat recursuri atât reclamanții cât și pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenții-reclamanți au susținut că sentința este greșită sub aspectul respingerii capătului de cerere referitor la plata diferențelor rezultate din cuantumul indemnizațiilor de concediere la care erau îndreptățiți și cele efectiv acordate, în sensul că instanța de fond nu a analizat acest petit și nu a motivat soluția adoptată, suma netă cuvenită fiecărui reclamant fiind, potrivit dispozițiilor contractuale și ale Planului social de câte 2570 lei.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței și admiterea acestui capăt de cerere prin obligarea pârâtei la suma de mai sus către fiecare dintre reclamanți (filele 4-6).
Recurenta-pârâtă a criticat sentința în privința soluției de obligare a sa la plata contravalorii aprovizionării de toamnă-iarnă, greșit admisă de instanța de fond, întrucât acest drept a fost inclus în salariile tuturor angajaților încă din anul 1997.
Rezolvând eronat cele două excepții, instanța de fond a interpretat greșit art.283 alin.1 lit. c din codul muncii care nu sunt incidente pe de o parte, iar pe de alta, a reținut că reclamanții au calitate procesual activă, deși în realitate, numai sindicatul care nu a mai intrat în negocieri pentru acest drept încă din anul 1998 putea revendica acest venit anual, astfel că s-a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței în principal ca prescrisă, ca fiind cerută de persoane fără calitate procesuală activă, iar în subsidiar ca neîntemeiată (filele 7-16).
Recurenta-pârâtă a administrat proba cu înscrisuri (filele 22-42) și a depus note scrise (filele 82-100).
Examinând soluția prin prisma actelor și lucrărilor de la dosar, a criticilor formulate de recurenți, precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză, dar și sub toate aspectele conform art.3041Cod.pr.civ. Curtea constată că este afectată legalitatea și temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:
Referitor la recursul exercitat de reclamanți, Curtea reține că potrivit dispozițiilor art. 50 contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură energie electrică, termică petrol și gaze pentru anii 2005-2006, în cazul concedierilor din motive care nu țin de persoana salariatului, angajatorul îi plătește în funcție de vechimea acestuia o indemnizație minimă de concediere stabilită pe tranșe de vechime, după cum urmează: - de la 6 luni la 3 ani - un salariu mediu net; - de la 3 ani la 10 ani-2 salarii medii nete; - de la 10 ani la 15 ani-3 salarii medii nete și peste 15 ani-4 salarii medii nete.
La alin.2 al aceluiași articol s-a stabilit că în cazul concedierilor colective se va porni de la formula de calcul utilizată în situația similară precedentă, respectiv cea prevăzută la alineatul 1, valorile acordate efectiv urmând a fi stabilite prin negociere cu, iar la alin.4 se dispune că prevederile domeniului vizat în prezentul articol se completează cu prevederile Planului Social însușit de părți (filele 112-118 dosar fond).
Prin Planul Social, de asemenea negociat și însușit de angajator și salariați prin reprezentanții lor și care stabilește în varianta finală din 21 aprilie 2005, modificată apoi prin Amendamentul din 9 ianuarie 2006, dreptul angajaților la pachete financiare, în raport de vechime, de 8,12 și respectiv 15 salarii medii brute este indicată modalitatea de calcul a cuantumului indemnizațiilor de mai sus, constituind-o pentru anul 2005 salariul mediu brut pe anul anterior, iar pentru anul 2006, salariul mediu brut ce se va calcula aplicând procentul de creștere a salariilor din anul anterior.
Această modalitate de stabilire a indemnizațiilor de concediere fost în realitate contestată de recurenții-reclamanți, care au depus la instanța de fond propriul calcul, susținând că sumele primite nu se raportează la adresa nr.504/2007 semnată de părțile contractante potrivit cu care salariul mediu brut este de 2000 lei/persoană (filele 148 și 155 dosar fond), rezultând o diferență netă de 2570 lei la care sunt îndreptățiți.
Curtea reține că această susținere este greșită fiindcă modul de calcul al indemnizației de concediere a fost aplicat începând cu anul 2005 și ulterior, conform mențiunii înscrise în pct.4 din Planul social potrivit căreia" pentru 2005: salariul mediu brut din pe baza celui din 2004 ( majorat în anii următori direct proporțional, cu același procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă)" pe de o parte iar pe de alta adresa nr. 504/2007 invocată de reclamanți a fost emisă la 11 iunie 2007, după încetarea raporturilor de muncă conform deciziilor de concediere ale reclamanților și mențiunilor din carnetele lor de muncă depuse la instanța de fond.
Drept consecință, reclamanții au primit efectiv indemnizațiile de concediere calculate conform modalității convenite potrivit Planului Social-pct-4 astfel cum a fost mai sus-citat în cele ce preced și care corespunde voinței părților contractante, astfel că recursul exercitat de aceștia va fi respins ca nefondat, în temeiul art.312 cod pr.civ.
În privința recursului pârâtei, sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune, se constată că în mod corect prima instanță a interpretat și aplicat dispozițiile art.283 alin.1, lit.c din codul muncii iar nu pe cele ale lit.e din același articol, evocate de pârâtă, deoarece este mai presus de orice îndoială că obiectul acțiunii promovate de reclamanți îl reprezintă plata unor drepturi salariale, termenul de exercitare a acțiunii fiind cel de 3 ani iar nu cel de 6 luni-aplicabil litigiilor relative la neexecutarea contractului colectiv de muncă sau a unor clauze ale acestuia.
Referitor la cea de a doua excepție, Curtea constată că și aceasta a fost corect dezlegată de instanța fondului, deoarece calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care ar fi titular al dreptului afirmat (calitate procesuală activă) și între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).
Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea sa procesuală cât și pe cea a pârâtului chemat în judecată, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa.
În cauză de față, reclamanții au indicat cu claritate în cererea introductivă de instanță atât obiectul pretențiilor lor cât și motivele de fapt și de drept pentru care au chemat în judecată societatea pârâtă, astfel că aceștia au calitatea procesuală de a sta în judecată în raportul juridic cu pârâta pentru drepturile bănești pe care le-au cerut în nume propriu afirmând că acestea decurg din relațiile de muncă cu unitatea angajatoare.
Reclamanții au fost salariați ai societății pârâte SC SA B, Sucursala - în perioada anilor 2005-2006, astfel cum rezultă din copiile carnetelor lor de muncă anexate acțiunii, fiind disponibilizați în lunile aprilie-iunie 2007.
Dreptul salariaților de a beneficia, între altele, în luna octombrie de o suplimentare salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă sub forma unui adaos în sumă fixă având un cuantum minim de un salariu minim pe ramură este stabilit prin dispozițiile art.176 alin.1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de energie electrică, termică, petrol și gaze (filele 112-118 dosar fond).
Potrivit art.137 din același contract, unele sporuri sau adaosuri pot fi incluse în salariul de bază iar prin art.176 alin.6 s-a stabilit că adaosurile de mai sus se acordă în condițiile în care prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de agent economic, nu s-a convenit introducerea lor în salariul de bază.
Așadar voința părților contractante a fost aceea ca, de regulă, suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă să fie inclusă în salariul de bază, stipulându-se expres despre aceasta în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar prin excepție, plata să se facă separat, în luna octombrie a fiecărui an, dacă venitul respectiv nu a fost inclus în salariul de bază.
În acești termeni, cum reclamanții au susținut că suplimentarea salarială privind aprovizionarea de toamnă nu a fost inclusă în salariul lor, iar pârâta s-a apărat susținând contrariul, iar în recurs a reiterat această susținere, Curtea va verifica dacă instanța de fond a stabilit în mod legal și temeinic dreptul reclamanților la plata sumelor revendicate cu acest titlu pentru perioada anilor 2005-2006 fiindcă dreptul la sumele cerute cu același titlu pentru anii 2004 și respectiv 2007 fost respins de instanța de fond, iar în recursuri această soluție nu a fost criticată.
Recurenta-pârâtă a susținut și dovedit cu înscrisurile depuse la dosar atât la instanța de fond cât și în recurs că suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă a fost inclusă în salariile de bază ale angajaților, inclusiv în cele ale reclamanților, astfel cum se va arăta în continuare:
Prin art.168 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate pe anul 1997(denumit în continuare ) încheiat de fosta Regie Autonomă a RA, pe de o parte și salariați, reprezentați de pe de alta (filele 100-101 dosar fond) s-a prevăzut dreptul la suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă în cuantum minim de un salariu minim pe RA, valoarea concretă a acestui drept urmând a fi introdusă în salariul de bază începând cu data de 1 iunie 1997.
Apoi, pentru anul 1998, art.168 alin.2 prevede expres că suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă a fost efectiv inclusă în salariul de bază - conform telexului nr.2412/1998 (filele 102-103 dosar fond).
Acest înscris depus la instanța fondului (fila 104) emis și semnat de asemenea de SN SA pe de o parte și pe de alta, stabilește ca prima anuală de aprovizionare pentru toamnă-iarnă să fie inclusă în salariu sub forma unei cote procentuale începând cu data de 1 martie 1998, astfel: salarii brute de bază până la 1.000.000 lei-10%; salarii brute de bază între 1.000.000-2.000.000 lei-7% și salarii peste 2.000.000 lei-5%, salariile brute de bază fiind astfel majorate de la această dată, și constituind baza la care au fost calculate și acordate creșteri salariale rezultate din indexările periodice stabilite prin hotărâri ale Guvernului României (nr.860/1996, nr.466/1997, nr.208/1998).
Și în continuare, în contractele colective de muncă la nivel de unitate aferente anilor 1999-2002 dreptul salarial suplimentar pentru aprovizionarea de toamnă este prevăzut în aceiași termeni de mai sus, iar ulterior anului 2002 (filele 105-106) deși reglementarea nu mai este stipulată, nu s-a susținut și nici nu s-a probat că nu ar mai fi fost plătit, fiindcă salariile angajaților nu au fost diminuate cu sumele sau cotele procentuale arătate expres în cele două adrese semnate și însușite de părțile contractante, așa cum au fost analizate în cele ce preced.
În plus, din copia carnetelor de muncă ale reclamanților-intimați rezultă că la data de 1 iunie 1999 au fost majorate și reașezate salariile acestora conform adresei nr.3552/1999 prin egalizarea grilelor de salarizare și a claselor de salarizare cu cele ale personalului SNP SA, salariații beneficiind de toate drepturile salariale și indexările acordate până la această dată și incluse în salariul de bază începând cu data de 1 martie 1998, în conformitate cu adresa (telex) nr.2412/1998.
În egală măsură, din copiile acelorași carnete de muncă ale reclamanților mai rezultă că atunci când angajatorul a procedat la indexarea periodică a salariilor, iar nu la majorarea ori reașezarea lor ca efect al transferului la noua societate, mențiunea a fost operată ca atare în carnetele de muncă, inclusiv actul normativ care a generat-o, respectiv. nr.684/1993, nr.443/1994, nr.466/1997 sau nr.208/1998, iar împrejurarea de netăgăduit a încasării efective a suplimentării salariale pentru aprovizionarea de toamnă, prin includerea sumei cuvenite cu acest titlu în salariul de bază încă din anul 1998, explică de ce salariații nu au înțeles să revendice acest drept timp de aproximativ 10 ani, fără vreo justificare verosimilă.
În concluzie, Curtea constată că recursul pârâtei este fondat deoarece în cauză s-a făcut dovada introducerii acestui drept în salariile brute de bază ale salariaților prin efectul includerii și menținerii lui în salariul brut de bază începând cu anul 1998 și până în prezent, astfel că acțiunea prin care același drept salarial este revendicat din nou pentru anii 2005-2006 după caz, a fost în mod greșit admisă.
Drept urmare, în temeiul art.312 alin.1 cod.pr.civ. Curtea va admite recursul pârâtei și va modifica în parte hotărârea primei instanțe în sensul că va respinge ca neîntemeiat și capătul de cerere privind aprovizionarea de toamnă-iarnă pentru anii 2005-2006, cu consecința înlăturării obligației pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, urmând a se menține celelalte dispoziții ale sentinței civile nr.221 din 27 ianuarie 2009 Tribunalului Prahova.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții domiciliat în comuna, sat, nr. 147, județul P, domiciliată în comuna, sat, nr.693, județul P,, și, cu domiciliul ales la avocat, în municipiul P,-, județ P, împotriva sentinței civile nr.221 din 27 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova.
Admite recursul formulat de pârâtăSC SAcu sediul în B, Calea, nr. 239 sector 1, împotriva sentinței civile nr.221 din 27 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova și în consecință:
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că respinge ca nefondat și capătul de cerere privind aprovizionarea toamnă-iarnă pentru perioada 2005-2006.
Înlătură obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
Menține în rest dispozițiile sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 03 noiembrie 2009.
Președinte,Judecători,
- - - - - - - -
Grefier,
Operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120/2006
Red.
Tehnored.
10 ex.
2009-12-18
f- Trib.
,
Președinte:Simona Petruța BuzoianuJudecători:Simona Petruța Buzoianu, Vera Andrea Popescu
