Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 2062/2009. Curtea de Apel Ploiesti

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Dosar nr-

DECIZIA NR. 2062

Ședința publică din data de 03 noiembrie 2009

PREȘEDINTE: Simona Petruța Buzoianu

JUDECĂTOR 2: Vera Andrea Popescu

Judecător - -- -

Grefier - -

Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanții -, domiciliată în P,-,.9A,.A,.4,.17, județul P, domiciliat în P,-,.28E,.4,.13, județul P,-, domiciliată în P,-,.124,.B,.28, județul P, domiciliată în P,-,.3..B,.38, județul P, domiciliată în P,-,.5,.A,.4,.18, județul P și -, domiciliată în P, Intrarea, nr.6,.2..C,.11, județul P, împotriva sentinței civile nr.710 din 24.03.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SA, cu sediul în B, Calea, nr.239, sector 1.

La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimata-pârâtă SC SA, prin avocat din cadrul Baroului P, lipsind recurenții-reclamanți.

Procedura legal îndeplinită.

Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Avocat, pentru intimata -pârâtă SC SA, având

cuvântul, arată instanței că nu are alte cereri de formulat în cauză și solicită cuvântul în combaterea recursului.

Curtea ia act că nu se formulează alte cereri în cauză și, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea recursului.

Avocat, pentru intimata -pârâtă SC SA, având

cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

CURTEA:

Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr-, reclamanții-,-, și-au chemat în judecată pe pârâta SC SA solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să fie obligată pârâta la plata către fiecare reclamant a sumei de 5228,21 lei reprezentând diferența neachitată cu titlu de indemnizație de concediere/plata compensatorie, actualizarea sumelor solicitate potrivit ratei inflației de la data scadenței până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat ca au fost salariații pârâtei și au fost disponibilizați în anul 2007, din motive ce nu țin de persoana salariaților, astfel încât, conform art.50 din CCM 2005 și art.4 din Planul Social, anexă la CCM, trebuiau să primească indemnizații de concediere calculate în funcție de vechimea în societate.

S-a mai susținut că indemnizațiile de concediere nu au fost corect calculate întrucât pentru anul 2007, indemnizația de concediere trebuia să fie egală cu valoarea salariului mediu brut pe 2004, majorat în anii următori direct proporțional cu același procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în CCM și pârâta nu a aplicat majorările cuvenite, la care s-a făcut referire, reclamanții fiind îndrituiți să primească anumite diferențe.

De asemenea, s-a arătat că pârâta a calculat în mod greșit impozitul asupra întregii sume acordate deși, potrivit art.56 alin.4 lit.j din Codul Fiscal, sumele reprezentând plăți compensatorii calculate pe baza salariului mediu net pe unitate nu se impozitează.

În drept, au fost invocate disp.art.283 lit.c, art.161, alin.4 al art.166 din Codul muncii, raportate la art.50 și pct.4 din Planul Social, anexa la CCM pe 2005 și art.56 alin.4 lit.j din Codul Fiscal.

La termenul din 24.02.2009, reclamanții și-au majorat câtimea pretențiilor la suma de 12104,36 lei pentru fiecare, majorarea provenind din aplicarea disp.art.50 alin.1 din CCM pe anul 2007, care prevăd că în cazul concedierii din motive care nu țin de persoana salariatului, angajatorul plătește salariatului mai multe salarii medii pe unitate, în funcție de vechime, la art.50 alin.4 din CCM stipulându-se că domeniul vizat de acest articol se completează cu prevederile Planului Social.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, susținând că în speță, termenul de prescripție este de 6 luni, conform art.283 alin.1 lit.e din Codul muncii,care a început să curgă de la data la care reclamanții au încasat compensația la momentul concedierii.

Pe fond, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătându-se că dispozițiile art.50 din CCM au fost înlocuite, în avantajul salariaților, cu cele prevăzute la pct.4 din Planul Social, ca urmare negocierilor purtate între și SC SA și aceste ultime dispoziții au devenit obligatorii pentru ambele părți semnatare, indemnizațiile de concediere fiind corect calculate, indicându-se și modul de calcul a acestora.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 710 din 24 martie 2009, Tribunalul Prahovaa respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru pronunța această soluție, prima instanță a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă este neîntemeiată respingând-o pe motiv că în speță sunt aplicabile disp.art.283 alin.1 lit.c Codul muncii, fiind vorba de drepturi salariale, prezenta acțiune fiind supusă termenului de prescripției de 3 ani, care a început să curgă de la data disponibilizării.

Pe fondul cauzei, s-a reținut, în esență, că reclamanții au avut calitatea de salariați ai pârâtei, fiind disponibilizați ca urmare a desființării postului pe care îl ocupau și la data disponibilizării reclamanții au încasat indemnizația de concediere prevăzută în Planul Social

S-a mai reținut că disp.art.50 din contractul colectiv de muncă prevedeau că la data disponibilizării din motive neimputabile salariatului, acesta beneficiază de o indemnizație minimă de concediere în funcție de vechimea în muncă, articol care s-a modificat prin Planul Social negociat între patronat și sindicat în care se prevedea acordarea unor indemnizații de concediere mai mari, calculate potrivit acordului dintre patronat și sindicat.

Întrucât reclamanții au beneficiat de indemnizațiile de concediere prevăzute de Planul Social, care erau în favoarea salariaților, s-a concluzionat că acțiunea reclamanților este neîntemeiată fiind, în consecință, respinsă.

Împotriva sentinței primei instanțe reclamanții au declarat recurs, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând disp. art. 304 pct. 7,8 și 9 Cod pr. Civilă.

Susțin recurenții că în mod greșit s-a reținut de către prima instanță că reclamanții au recunoscut prin acțiune faptul că au încasat indemnizația de concediere prevăzută în Planul Social, pentru că din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că aceștia au primit cu titlu de indemnizație de concediere mai puțin cu 5228, 21 lei, ca urmare a aplicării incorecte a punctului 4 din Planul Social, iar instanța nu motivează respingerea cererii reclamanților privind plata acestei diferențe, care rezultă din calculul eronat al indemnizației de concediere stabilită în baza punctului 4 din Planul Social, în sensul neaplicării asupra indemnizației de concediere a procentului de majorare de 12%, stabilit prin CCM pe anul 2007 și nici cu privire la modalitatea de stabilire a impozitului asupra indemnizației de concediere.

O altă critică se referă la faptul că prima instanță a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv clauza prevăzută la art. 50 din CCM, pe anul 2006 și punctul 4 din Planul Social pe anul 2005, reținând eronat că drepturile prevăzute la art. 50 în cazul concedierii din motive care nu țin de persoana salariatului s-au modificat și nu se cumulează cu drepturile prevăzute la punctul 4 din Planul Social, în condițiile în care la art. 50 alin. 4 din CCM se menționează în mod expres că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu cele ale Planului Social însușit de părți, iar sintagma " se completează" nu este sinonimă cu modificarea acestui articol.

De asemenea, instanța a ignorat punctul 4 din Planul Social, care prevede că pentru anul 2007, indemnizația de concediere se stabilește în funcție de salariul mediu brut din, majorat în anii următori direct proporțional cu același procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în CCM, reieșind din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar care a fost procentul de majorare a salariilor pe anii 2005,2006 și 2007, chiar din situația de calcul prezentată de pârâtă reieșind că aceasta nu a aplicat decât procentul de majorare a salariilor aferent anului 2005.

Totodată, se susține că instanța a ignorat înscrisurile depuse de recurenți la dosar din care rezultă că indemnizația de concediere nu a fost corect stabilită, în ceea ce-i privește pe aceștia.

O altă critică se referă la lipsa de temei legal a sentinței, susținându-se că instanța a încălcat disp. art. 129 alin. 5 Cod pr. civilă, nefiind interesată să aplice corect legea, să prevină orice greșeală în aflarea adevărului, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Astfel, deși reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu expertiză contabilă -salarizare pentru a se stabili sumele nete datorate de pârâtă cu titlul de indemnizație de concediere, în mod greșit și încălcând principiul dreptului la un proces echitabil a respins această cerere ca neconcludentă cauzei.

În legătură cu proba respectivă, se arată că este pertinentă și concludentă având în vedere că atât reclamanții, cât și pârâta, au depus la dosar situații diferite de calcul cu privire la cuantumul indemnizației de concediere, asupra cărora instanța trebuia să solicite părerea unor specialiști prin efectuarea unei expertize contabile-salarizare, iar în cauze similare, s-a stabilit prin expertiză că pârâta datorează o diferență cu titlu de indemnizație de concediere reclamanților din cauzele respective.

De asemenea, se susține că instanța a încălcat și disp. art. 56 alin. 4 lit. j din Codul fiscal, care prevăd că plățile compensatorii calculate a nivelul salariului mediu pe unitate nu se impozitează, cât și dispozițiile art. 28 din OUG nr. 98 /1999, privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierii colective.

Se mai învederează că pârâta a reținut din sumele datorate cu titlu de indemnizație de concediere, în mod nelegal, CASS, după cum rezultă din nota de plată pentru luna iunie 2007, pentru deși conform art. 257 alin. 6 din Legea nr. 95 /2006, contribuția de asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra sumelor acordate în momentul disponibilizării, venitului lunar de completare sau plăților compensatorii.

S-a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal pentru efectuarea expertizei, iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinței și admiterea acțiunii precizate, cerându-se judecarea cauzei în lipsă și depunându-se la dosar, în recurs, o serie de înscrisuri în copie.

Intimata -pârâtă nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză, însă reprezentată fiind în instanță, prin apărător ales, la termenul de judecată din 03.11.2009, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

De necontestat, recurenții-reclamanți au fost disponibilizați în cursul anului 2007 în urma unei concedieri colective și nu individuale.

Potrivit art. 50 alin. 1 din CCM pe anul 2007, la concediere din motive care nu țin de persoana salariatului, angajatorul îi plătește, în funcție de vechimea acestuia, o indemnizație minimă de concediere, ce diferă în funcție de vechime, după distincțiile prevăzute în mod expres în cuprinsul alin. 1 al art. 50.

În alin. 2 al aceluiași articol se stipulează că în cazul concedierilor colective se va porni de la formula de calcul utilizată în situația similară precedentă, iar potrivit alin. 3 al art.50, valorile acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu și conform alin. 4 al art. 50, prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu prevederile Planului Social însușit de părți.

Interpretarea sistematică și logică a dispozițiilor cuprinse în art. 50 din CCM, mai sus enunțate, conduce în mod clar la concluzia că de prevederile alin. 1 al art. 50 beneficiază cei concediați individual, din motive care nu țin de persoana acestora, pe când în cazul concedierilor colective, indemnizația de concediere este cea stabilită prin negociere cu, iar intimata-pârâtă a aplicat în mod corect dispozițiile contractului colectiv de muncă completate cu cele ale Planului Social încheiat acordând recurenților numai indemnizația de concediere stabilită de comun acord, prin negociere, cu.

Prevederile art. 50 din contractul colectiv de muncă trimit în mod obligatoriu, în cazul concedierilor colective, la o negociere pentru stabilirea indemnizației de concediere, care a avut loc în cazul de față și care rezultă din Planul Social.

Din nicio dispoziție a contractului colectiv de muncă nu rezultă că recurenții, ce au fost concediați colectiv, ar fi îndreptățiți atât la acordarea indemnizației de concediere prevăzută la art. 50 alin. 1 din CCM, cât și la acordarea indemnizației de concediere stabilite în urma negocierii cu, în mod exclusiv și în acord cu dispozițiile art. 50 alin.2-4 din CCM, numai pentru concedierile colective.

Interpretarea dată de recurenți dispozițiilor art. 50 alin. 4 din CCM are caracter pur speculativ și nu poate fi primită, rezultând în mod evident din interpretarea dispozițiilor cuprinse în alineatele 1-4 ale art. 50 din CCM că cele două tipuri de indemnizații de concediere nu puteau fi cumulate, așa cum pretind nejustificat aceștia.

Este, de asemenea, neîntemeiată susținerea recurenților potrivit căreia fiind disponibilizați în anul 2007, la calculul indemnizației de concediere acordată acestora trebuia să se aibă în vedere și procentul de majorare a salariilor pe anul respectiv la nivel de societate, câtă vreme, în raport de prevederile Planului Social încheiat între și, calculul indemnizației de concediere pe anul 2007 s-a făcut în mod corect pornindu-se, ca bază de calcul, de la salariul mediu brut din pe anul 2004 aplicându-se procentul de creștere a salariilor din anul anterior asupra salariului mediu brut, așa cum acesta a fost calculat în anul anterior, astfel încât pentru cei disponibilizați în anul 2006, baza de calcul a reprezentat-o salariul mediu brut din anul 2005, calculat la rândul său pe baza celui din 2004, la care s-a aplicat procentul de creștere a salariului pe anul 2005, de 13%, același procedeu utilizându-se și la calcularea indemnizațiilor de concediere pentru cei disponibilizați în anul 2007.În acest sens a fost depusă de către pârâtă, spre exemplificare, și situația de calcul anexată întâmpinării la instanța de fond.

Nici dispozițiile art. 56 alin 4 lit. j din Codul Fiscal invocate de recurenți nu sunt aplicabile întrucât în speță, indemnizațiile de concediere calculate conform Planului Social nu s-au stabilit în funcție de salariul mediu net, pentru a fi incidente prevederile respective, ce statuează că sumele reprezentând plăți compensatorii, calculate pe baza salariului mediu net pe unitate, nu se impozitează.

Dispozițiile punctului 4 din Planul Social, ce se referă la pachetele financiare acordate celor concediați colectiv, prevăd acordarea mai multor salarii medii brute la nivel de unitate, ce diferă în funcție de vechimea în a celor concediați, astfel încât, de vreme ce indemnizațiile de concediere au fost stabilite pe baza salariului mediu brut din, în mod corect intimata-pârâtă a calculat și scăzut, conform dispozițiilor Codului Fiscal, și impozitul legal datorat la aceste sume, de 16%, rezultând în final sumele nete pe care recurenții le-au încasat efectiv.

În privința probei cu expertiză contabilă solicitată de recurenții-reclamanți la prima instanță, această probă a fost justificat respinsă la termenul din 24.03.2009 fiind apreciată ca neconcludentă.Interpretarea dispozițiilor cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și ale Planului Social invocate de recurenții-reclamanți în susținerea acțiunii cad în sarcina instanței de judecată și nu a expertului, iar obiectivele expertizei solicitate de recurenții-reclamanți la instanța de fond conform notei de probe depuse la dosar porneau de la interpretarea susținută de recurenți ca fiind cea corectă, raportul de expertiză contabilă extrajudiciară invocat de recurente neconstituind un argument pentru admiterea recursului în sensul celor solicitate de aceștia.

Or, de vreme ce nu se poate reține, pentru argumentele ce preced, că recurenții-reclamanți ar fi îndreptățiți la stabilirea cuantumului indemnizației de concediere conform celor arătate de aceștia, recurenții nefiind îndreptățiți nici la acordarea, separată, a indemnizației de concediere prevăzută la art. 50 alin. 1 din CCM pe anul 2007, pe lângă indemnizația deja primită de aceștia, nefiind incidente nici dispozițiile art. 56 alin. 4 lit.j din Codul Fiscal, iar indemnizația de concediere acordată conform prevederilor art. 50 din CCM, completate cu prevederile Planului Social, a fost corect calculată, este evident că o expertiză contabilă-salarizare nu se justifica, proba respectivă nefiind concludentă în cauză.

Sentința atacată cuprinde motivele pe care se sprijină și chiar dacă motivarea este mai sumară, pe fond, soluția este corectă, așa cum s-a arătat mai sus.

În ceea ce privește critica referitoare la nelegala reținere, în raport de dispozițiile Legii nr.95/2006, din sumele datorate recurenților cu titlu de indemnizație de concediere, a CASS, se constată că prin acțiunea formulată la prima instanță și prin precizările aduse acesteia nu s-au făcut susțineri vizând acest aspect, nesolicitându-se vreo diferență de bani rezultând din pretinsa reținere nelegală a CASS, motiv pentru care nici această critică nu poate fi primită.

Concluzionând, cu precizările aduse în considerentele prezentei decizii, Curtea privește recursul ca nefondat, astfel încât în baza art. 312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge, sentința atacată fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții-, domiciliată în P,-,.9A,.A,.4,.17, județul P, domiciliat în P,-,.28E,.4,.13, județul P,-, domiciliată în P,-,.124,.B,.28, județul P, domiciliată în P,-,.3..B,.38, județul P, domiciliată în P,-,.5,.A,.4,.18, județul P și -, domiciliată în P, Intrarea, nr.6,.2..C,.11, județul P, împotriva sentinței civile nr.710 din 24 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SA, cu sediul în B, Calea, nr.239, sector 1.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 3 noiembrie 2009.

Președinte, Judecători,

--- - --- - ---

Grefier,

-

Operator de date cu character personal

Nr.notificare 3120/2006

Red.

Tehnored.VS

5ex/02.12.2009

f- Trib.

,

Președinte:Simona Petruța Buzoianu
Judecători:Simona Petruța Buzoianu, Vera Andrea Popescu

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 2062/2009. Curtea de Apel Ploiesti