Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 2046/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
DECIZIA NR.2046
Ședința publică din data de 03 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Simona Petruța Buzoianu
JUDECĂTOR 2: Vera Andrea Popescu
Judecător - - -
Grefier - -
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de reclamanții, G, și, toți cu domiciliul ales la Cabinet Avocat, în B, sector 1, nr. 8,. parter,. 1, împotriva sentinței nr.1271 din 16 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta SC SA -, cu sediul în B, sector 1, Calea, nr. 239.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimata-pârâtă SC SA, prin avocat din cadrul Baroului P, lipsind recurenții-reclamanți.
Procedura legal îndeplinită.
Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocat, pentru intimata -pârâtă SC SA, având
cuvântul, arată instanței că nu are alte cereri de formulat în cauză și solicită cuvântul în combaterea recursului.
Curtea ia act că nu se formulează alte cereri în cauză și, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea recursului.
Avocat, pentru intimata -pârâtă SC SA, având
cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică, întrucât aceste drepturi salariale au fost acordate conform punctului 4 din planul social.
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față, în baza lucrărilor dosarului, reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr-, reclamanții, G, oiu, au chemat în judecată pe pârâta SC SA B, solicitând instanței obligarea acesteia la plata diferenței de plăți compensatorii acordate conform Planului Social, dintre sumele încasate conform salariului mediu brut al anului 2004 și cele cuvenite în raport de nivelul salariului mediu brut de 2000 lei stabilit pentru anul 2007, precum și a sumelor reprezentând drepturile salariale cuvenite și neacordate conform art. 50 din CCM, acestea urmând a fi actualizate în raport cu indicele de inflație, până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au fost salariații pârâtei și au fost disponibilizați din motive ce nu țin de persoana lor astfel încât conform Contractului Colectiv de Muncă au încasat plăți compensatorii, respectiv indemnizații de concediere în raport de vechimea în muncă în societate, însă pârâta, la acordarea acestora, nu a ținut seama de majorarea salariilor, așa încât au dreptul la recalcularea plăților compensatorii în raport de art. 50 din CCM și de Planul Social ținându-se seama și de salariul mediu brut pe anul 2007.
În dovedirea susținerilor lor, reclamanții au administrat proba cu înscrisuri (filele 11-222 și 248-259).
La data de 19.05.2009 pârâta a formulat întâmpinare (filele 261-264) la care a atașat înscrisuri (filele 265-278) prin care solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând că dispozițiile art. 50 din CCM au fost înlocuite în avantajul salariaților cu cele prevăzute la pct.4 din Planul Social ca urmare negocierilor purtate între și SC SA și aceste ultime dispoziții au devenit obligatorii pentru ambele părți semnatare, având loc o calculare corectă a drepturilor salariale acordate, ținându-se seama de creșterile salariale înregistrate anterior disponibilizării.
Prin sentința nr. 1271 din 16 iunie 2009, Tribunalul Prahovaa respins acțiunea formulată de reclamanți ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că potrivit cărților de muncă existente la dosar, reclamanții au avut calitatea de salariați ai pârâtei, contractele de muncă încetându-le în baza art. 65 și 66 din Codul muncii.
Instanța de fond a mai reținut că potrivit deciziilor de concediere depuse la dosar, cu ocazia încetării contractului individual de muncă, reclamanții au primit diverse sume de bani cu titlu de indemnizație de concediere, menționându-se la art. 6 din aceste decizii că valoarea indemnizației de concediere va fi acordată salariatului cu respectarea prevederilor art.50 din CCM, completate cu prevederile planului social, ținând cont de vechimea în a salariatului, ocazie cu care au fost impozitate aceste sume în baza dispozițiilor legale fiscale în materie.
Prima instanță a reținut că potrivit disp.art.50 din CCM pe anii 2005-2007 se prevede că în cazul concedierii pentru motive ce nu țin de persoana salariatului angajatorul îi plătește în funcție de vechimea acestuia, indemnizație minima de concediere după cum urmează: de la 0 la 3 ani - 1,5 salarii medii nete; de la 3 la 10 ani trei salarii medii nete; peste 10 ani cinci salarii medii nete, menționându-se la alin.4 al aceluiași articol că prevederile domeniului vizat se completează cu prevederile Planului Social însușit de părți.
De asemenea, instanța de fond a reținut că la punctul 4 din Planul social se prevede că angajații vor primi în funcție de vechimea în, următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizații de concediere și anume: între 0,5 și 5 ani-opt salarii medii brute pe; între 5 și 15 ani - douăsprezece salarii medii brute pe și peste 15 ani, cincisprezece salarii brute pe.
Atât timp cât reclamanții au primit indemnizațiile de concediere prevăzute de art.50 din CCM completat cu art.4 din Planul social, înseamnă că pretenția lor de fi obligată pârâta la plata altor diferențe cu titlu de plăți compensatorii sau orice alte indemnizații de concediere, este neîntemeiată.
De asemenea, susținerile reclamanților în sensul că indemnizația minimă de concediere prevăzută de art.50 din CCM este distinctă de plățile compensatorii prevăzute de art.4 din Planul social si deci, ar avea dreptul la o diferență de plăți compensatorii pe de o parte, iar pe de alta că, în mod nelegal, sumele plătite le-au fost impozitate, fără a se lua în calcul salariul mediu brut pe anul 2007, nu pot fi avute în vedere întrucât prin Planul Social s-a urmărit crearea unor condiții mai avantajoase pentru salariați decât cele prevăzute de art.50 din CCM și nicidecum cumularea acestor drepturi salariale, fiindcă în caz contrar în Planul Social s-ar fi prevăzut în mod expres acest cumul.
În plus instanța de fond a mai reținut că art.4 din Planul Social prevede plata unor indemnizații de concediere mai mari decât cele prevăzute in art.50 CCM si nicidecum cumularea lor deoarece, în caz contrar ar însemna să se achite pentru concedierile ce nu țin de persoana salariatului, aceleași drepturi salariale, respectiv pachete financiare cu titlu de indemnizații de concediere de două ori, ceea ce este inadmisibil.
Mai mult chiar, la calcularea indemnizațiilor de concediere acordate, s-a ținut seama de dispozițiile CCM, ale Planului Social, luându-se în calcul salariul mediu brut pe din anul anterior disponibilizării, la care s-a aplicat impozitul aferent prevăzut de normele legale în vigoare, motiv pentru care reclamanții au încasat la momentul disponibilizării, sumele nete cuvenite, situație în care nu mai pot pretinde recalcularea acestor sume cu titlu de diferențe, mai ales că niciunul dintre reclamanți nu a contestat decizia de concediere.
Prin urmare, tribunalul, ținând seama ca reclamanții au primit indemnizațiile de concediere, astfel cum au fost prevăzute în art.50 din CCM și negociate prin Planul social, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, G, oiu, Și, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie (filele 5-11).
Ei au susținut că hotărârea primei instanțe este nelegală și se impune a fi în principal casată cu trimitere pentru rejudecare pentru soluționarea cererii de probe asupra căreia nu s-a pronunțat în nici un fel, îndeosebi asupra probei cu expertiză contabilă salarizare, iar în subsidiar modificată în sensul admiterii acțiunii deoarece indemnizațiile de concediere pe anul 2007 trebuiau calculate prin raportare la nivelul salariului mediu brut pe anul 2007 adică cel de 2000 lei conform adresei nr.504/2007 de care instanța de fond nu a ținut seamă.
O altă critică vizează greșita interpretare a dispozițiilor art.50 din CCM și cele ale pct.4 din Planul Social ce creează dreptul la plata unor indemnizații de concediere ce se cumulează însă instanța de fond a respins această solicitare în mod nejustificat reținut o stare de fapt care nu corespunde realității, hotărând că salariul mediu brut la care se calculează indemnizațiile de concediere este cel de la nivelul anului anterior concedierii, adică 2006.
Recurenții-reclamanți au solicitat și cheltuieli de judecată iar în dovedirea susținerilor din recurs au depus înscrisuri (filele 14-22).
Intimata-pârâtă, legal citată în instanța de control judiciar nu s-a înfățișat la judecată și nici nu a depus întâmpinare.
Curtea, verificând sentința recurată prin prisma criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului și a dispozițiilor legale incidente în cauză, dar si sub toate aspectele conform art.3041cod pr.civ. constată că recursul exercitat de reclamanți este nefondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele care succed:
Toți cei 22 de reclamanți au fost salariați ai societății pârâtei, Sucursala până la data de 31 iulie 2007 când au încetat raporturile de muncă, fiind disponibilizați, în temeiul art.65 și 66 din Codul muncii astfel cum rezultă din copiile carnetelor lor de muncă și ale deciziilor depuse la dosarul de fond (filele 11-222).
Valoarea netă a indemnizațiilor de concediere cuvenită pentru fiecare dintre aceștia și stabilită conform art.50 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate completat cu prevederile Planului Social este expres prevăzută în conținutul deciziilor individuale de încetare a contractului individual de muncă-necontestate de vreunul dintre reclamanți.
Ei au susținut încă de la introducerea cererii de chemare în judecată și ulterior în recurs că societatea angajatoare le datorează diferența rezultată între suma ce li s-ar fi cuvenit și cea încasată efectiv datorită calcului eronat făcut de pârâtă și care la acordarea plăților compensatorii a avut în vedere salariul mediu brut aferent anului 2004 iar nu cel pe anul 2007 care este de 2000 lei, conform adresei nr.504/2007.
Pentru a dovedi aceste susțineri, recurenții-reclamanți au afirmat că au cerut efectuarea unei expertize de specialitate contabilitate-salarizare asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un mod.
Verificând dosarul de fond, Curtea constată că cererea de probe a fost transmisă prin fax instanței (filele 246-248) pentru termenul de judecată din 19 mai 2009 când pricina s-a amânat, iar discutarea încuviințării probelor a fost prorogată pentru termenul următor de judecată de la 16 iunie 2009 (fila 279).
La acest termen în mod nejustificat apărătorul ales al reclamanților a lipsit din instanță fără a depune la dosar vreo cerere care să-i motiveze absența și din care să rezulte că susține cererea de probe pe care a formulat-o în numele clienților săi.
În aceste condiții lipsa contradictorialității dezbaterilor nu se datorează instanței ci absenței apărătorului ales al reclamanților de la ambele termene de judecată acordate la instanța de fond.
Este adevărat însă că nici instanța nu s-a pronunțat asupra acestei cererii, chiar și în lipsa nejustificată a avocatului reclamanților, deși avea obligația de aoa dmite sau respinge motivat, însă Curtea stabilește că expertiza a cărei neefectuare este reclamată de recurenți, din culpa tribunalului, nu este un mijloc de dovadă decisiv, cu valoare probatorie prestabilită în condițiile în care obiectul acțiunii sub capetele de cerere formulate, vizează interpretarea și aplicarea unor clauze contractuale iar nu chestiuni de calcul pentru care să fie necesare cunoștințele unui expert.
Drept urmare această primă critică nu se justifică pentru că expertul nu se poate substitui competențelor exclusive ale instanțelor de judecată de a interpreta și aplica dreptul.
În privința fondului acțiunii, Curtea constată că potrivit dispozițiilor art. 50 contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură energie electrică, termică petrol și gaze pentru anii 2005-2006, în cazul concedierilor din motive care nu țin de persoana salariatului, angajatorul îi plătește în funcție de vechimea acestuia o indemnizație minimă de concediere stabilită pe tranșe de vechime, după cum urmează: - de la 6 luni la 3 ani - un salariu mediu net; - de la 3 ani la 10 ani-2 salarii medii nete; - de la 10 ani la 15 ani-3 salarii medii nete și peste 15 ani-4 salarii medii nete.
La alin.2 al aceluiași articol ca și la art.50 alin.2 din Contractul Colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anul 2007 s-a stabilit că în cazul concedierilor colective se va porni de la formula de calcul utilizată în situația similară precedentă, respectiv cea prevăzută la alineatul 1, valorile acordate efectiv urmând a fi stabilite prin negociere cu, iar la alin.4 se dispune că prevederile domeniului vizat în prezentul articol se completează cu prevederile Planului Social însușit de părți (filele 251-252 dosar fond).
Prin Planul Social, de asemenea negociat și însușit de angajator și salariați prin reprezentanții lor și care stabilește în varianta finală din 21 aprilie 2005(fila 275) modificată apoi prin Amendamentul din 13 septembrie 2006(fila 276) dreptul angajaților la pachete financiare, în raport de vechime, de 8,12 și respectiv 15 salarii medii brute este indicată modalitatea de calcul a cuantumului indemnizațiilor de mai sus, constituind-o pentru anul 2005 salariul mediu brut pe anul anterior, iar pentru anul 2006, salariul mediu brut ce se va calcula aplicând procentul de creștere a salariilor din anul anterior.
Această modalitate de stabilire a indemnizațiilor de concediere fost în realitate contestată de recurenții-reclamanți, care au susținut că sumele primite nu se raportează la adresa nr.504/2007 semnată de părțile contractante potrivit cu care salariul mediu brut este de 2000 lei/persoană (fila 253 dosar fond), rezultând o diferență la care sunt îndreptățiți.
Curtea reține că această susținere este greșită fiindcă modul de calcul al indemnizației de concediere a fost aplicat începând cu anul 2005 și ulterior, conform mențiunii înscrise în pct.4 din Planul social potrivit căreia" pentru 2005: salariul mediu brut din pe baza celui din 2004 ( majorat în anii următori direct proporțional, cu același procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă)".
Drept consecință, reclamanții au primit efectiv indemnizațiile de concediere calculate conform modalității convenite potrivit Planului Social-pct-4 astfel cum a fost mai sus-citat în cele ce preced și care corespunde voinței părților contractante.
Nici critica privind dreptul cumulării indemnizațiilor prevăzute de art.50 din contractul colectiv de muncă cu cele prevăzute la pct.4 din Planul Social nu este întemeiată fiindcă prin Amendamentul la Planul Social încheiat și semnat de ambele părți contractante la 13 septembrie 2006 pct.4 a fost completat după cum urmează: " părțile confirmă că în redactarea pct.4 - voința comună a părților a fost aceea de a modifica în favoarea salariaților indemnizațiile de concediere stabilite prin art.50 alin.1 din contract și nu de a se cumula indemnizațiile de concediere acordate în baza Planului Social cu cele acordate în baza art.50 din contract" (fila 276 dosar fond).
Pentru considerentele care preced, Curtea constată că recursul exercitat de reclamanți este nefondat și va fi respins ca atare, în temeiul art.312 cod pr.civ. menținând în totalitate ca legală și temeinică sentința civilă nr.1271 pronunțată la 16 iunie 2009 de Tribunalul Prahova.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții, G,și, toți cu domiciliul ales la Cabinet Avocat, în B, sector 1, nr. 8,. parter,. 1, împotriva sentinței nr.1271 din 16 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta SC SA -, cu sediul în B, sector 1, Calea, nr. 239.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 03 noiembrie 2009.
Președinte, Judecători,
- - - - - - - -
Grefier,
Red.
Tehnored.
5ex/
f- Trib.
,
Președinte:Simona Petruța BuzoianuJudecători:Simona Petruța Buzoianu, Vera Andrea Popescu
