Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 117/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.117
Ședința publică din 11 februarie 2010
PREȘEDINTE: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 2: Cristian Pup
JUDECĂTOR 3: Trandafir Purcăriță
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei civil nr.416/22.10.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați, MUNICIPIUL A REPREZENTAT PRIN PRIMAR și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR PUBLICE B - reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic pentru pârâtul intimat Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice B - Reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A și, lipsă fiind reclamanta recurentă și pârâtul intimat Municipiul A reprezentat prin Primar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin serviciul registratură al instanței a fost depusă o cerere de amânare formulată de avocat, reprezentanta reclamantei recurente, prin care aceasta solicită amânarea cauzei, deoarece la termenul de judecată din data de 11 februarie 2010 are multe cauze la Tribunalul Arad și nu se poate prezenta la Curtea de Apel Timișoara.
Cu privire la cererea de amânare formulată de avocat, consilier juridic lasă la aprecierea instanței soluționarea acesteia.
Pârâtul intimat solicită respingerea cererii de amânare formulată de avocat.
Instanța în conformitate cu prevederile art. 156 Cod procedură civilă, respinge cererea de amânare având în vedere că aceasta nu este însoțită de dovezi în sensul celor afirmate în cerere și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Consilier juridic pune concluzii de respingerea recursului reclamantei, menținerea deciziei Tribunalului Arad cu consecința respingerii acțiunii civile formulate de recurenta - reclamantă, conform motivelor invocate în întâmpinare.
Pârâtul intimat solicită respingerea recursului.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.416/22.10.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada admis apelurile declarate de pârâții Primarul mun. A și MFP-DGFP A, ambele în reprezentarea Statului Român împotriva sentinței civile nr.5732/16.06.2009 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul cu același număr, în contradictoriu cu reclamanta și cu pârâtul, schimbând în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea civilă promovată de către reclamanta.
Prin această decizie, tribunalul a infirmat soluția instanței de fond, care în primă instanță a admis în parte acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâții Primarul mun. A și MFP-DGFP A, ambii în reprezentarea Statului și cu pârâtul și în consecință, a constatat nevalabilitatea preluării de Stat a imobilului înscris în CF 823 Sânnicolau, nr.top.612-613/a și a obligat pârâtul Statul Român să o despăgubească pe reclamantă cu o sumă egală cu valoarea de circulație actuală a imobilului, respingând însă restul capetelor de cerere.
Prima instanță a constatat că potrivit CF 823 Sânnicolau, pârâtul este actualmente proprietarul tabular al imobilului înscris sub nr.top.612-613/a, constând în teren intravilan și casă, situat în A,-. Acesta a dobândit proprietatea în anul 1997, de la Statul Român, prin cumpărare în baza Legii nr.112/1995 asupra locuinței și respectiv, prin împroprietărire, asupra terenului aferent.
La rândul său, Statul a preluat acest imobil de la reclamanta în anul 1988, când prin aplicarea Deciziei nr.75/1988 a fostului Consiliu Popular jud. A, dat în aplicarea Decretului nr.223/1974, s-a procedat la naționalizarea imobilului, dat fiind faptul că reclamanta și-a exprimat intenția de a pleca în Germania.
Anterior naționalizării, reclamanta dobândise imobilul în proprietate prin cumpărare, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.7815/03.09.1965 și contestând dreptul de proprietate al pârâtului, a cerut ca acesta să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.
În subsidiar, reclamanta a cerut pentru ipoteza că nu i se va restitui în natură imobilul, să îi fie plătite despăgubiri egale cu valoarea actuală de circulație a imobilului, iar instanța de fond a constata că Statul Român are calitate procesuală pasivă prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere și art.12 alin.2 lit.c din OUG 4/2009.
În primă instanță, pârâtul Primarul mun. Aai nvocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, considerând că pentru a putea revendica imobilul, reclamanta ar fi trebuit mai întâi să ceară anularea contractului de vânzare - cumpărare al pârâtului, în baza 112/1995, ori acest lucru nu se putea face decât în condițiile impuse de art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001. Acest text de lege s-a apreciat a nu fi incident în cauză întrucât articolul ante-menționat se referă la motive de nulitate proprii ale contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995, câtă vreme reclamanta a considerat că pârâtul nu deține un titlu de proprietate valabil, față de principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării titlului inițial, deoarece titlul în baza căruia statul a dobândit imobilul este nul.
În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, privind imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, această chestiune a fost tranșată prin Decizia nr.33/08.06.2008 pronunțată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
În aceeași ordine de idei, judecătoria a constata că Decretul nr. 223/1974, în baza căruia s-a preluat imobilul de la reclamantă a fost un act abuziv, acest caracter abuziv fiind recunoscut expres și prin Hotărârea nr.250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, așadar titlul statului, fundamentat pe Decretul nr.223/1974, nu a fost un titlu valabil. Față de aceasta, coroborat cu prev. art.2 alin.2 din 10/2001, care recunoaște dreptul de proprietate persoanelor ale căror imobile au fost preluate abuziv, instanța de fond a constatat că în prezent reclamanta deține un "bun" în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, bun ce nu mai poate fi revendicat în condițiile Legii nr.10/2001, dar cu privire la care, pentru a nu i se încălca reclamantei dreptul de proprietate asupra acestuia, protejat de Convenție, trebuie să îi fie recunoscută posibilitatea de a-l apăra pe calea dreptului comun.
Faptul că reclamanta deține un bun, în accepțiunea CEDO a reieșit și din de a-și vedea reîntors imobilul în patrimoniu, speranță întreținută de jurisprudența majoritară a Curții de Apel Timișoara, care în mod constant a casat hotărârile instanțelor de fond prin care au fost respinse acțiunile în revendicare formulate după apariția Legii nr.10/2001. Și Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerentele deciziei nr.33/2008 a statuat că "literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție în despăgubiri.
În speță, Statul Român, care a preluat în mod abuziv imobilul reclamantei, nu mai poate fi obligat să i-l restituie acesteia în natură întrucât l-a vândut pârâtului, care la rândul său ml-a dobândit cu bună credință prezumată de lege și necontestată de reclamantă. Având în vedere că recursul în interesul legii condiționează restituirea în natură a imobilului de neîncălcarea altui drept de proprietate, în speță al pârâtului, judecătoria a constatat că reclamanta poate pretinde și primi doar despăgubiri pentru imobilul care i-a fost preluat în mod abuziv.
Această sentință a fost atacată cu apel d e pârâții Primarul mun. A și MFP-DGFP A, ambii în reprezentarea Statului Român, care au cerut anularea sentinței apelate și în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantei.
Apelanții au susținut că soluția judecătoriei este nelegală întrucât încalcă disp.art.287, art.292, 295 și 296.pr.civ. și au reiterat excepția de tardivitate a precizării de acțiune.
Totodată, pârâții au susținut că judecătoria a acordat ceea ce nu s-a cerut, fără a respecta limitele investirii și reținând doar că pârâtul trebuie să o despăgubească pe reclamantă, nu a cuantificat aceste despăgubiri. S-a mai invocat și prescripția dreptului la acțiune, considerându-se că reclamanta nu a respectat prevederile legale, înregistrându-și acțiunea cu depășirea termenului în care aceasta putea fi exercitată și a invocat de asemenea, lipsa calității procesuale pasive a MFP - DGFP A, apreciind că în cauză, această calitatea procesuală pasivă aparține doar Municipiului A, prin Primar.
Pârâta MFP-DGFP Aam ai arătat, la finalul motivelor sale, că acțiunea în revendicare pe drept comun a reclamantei este inadmisibilă, apreciind că imobilul din litigiu este un bun la care se referă Legea nr.10/2001.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamanta - intimată a solicitat respingerea apelurilor pârâților, în timp ce pârâtul, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat în instanță.
Procedând la soluționarea apelurilor pârâților, tribunalul a reținut că prima instanță a dispus în mod greșit despăgubirea reclamantei cu o sumă egală cu valoarea de circulație actuală a imobilului, deoarece acțiunea în revendicare este o acțiune reală, care este legată în mod direct de bunul a cărui proprietate se reclamă și îl urmărește în mâinile oricărei persoane s-ar afla, iar în cazul în care bunul respectiv nu mai poate i readus în patrimoniul revendicantului, obiectul revendicării se transformă într-u drept la despăgubiri și astfel, acțiunea devine personală, bazată pe u drept de creanță.
Un drept de creanță pentru care, potrivit art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, termenul general de prescripție este de 3 ani, care însă a fost depășit în prezenta cauză, potrivit art.8 din același act normativ, cu atât mai mult cu cât pârâtul a intabulat proprietatea pe numele său în cartea funciară în anul 2004, dată de la care dreptul său tabular devine opozabil reclamantei și terților.
Tribunalul a mai apreciat că în soluția pe fond, prima problemă este cea a existenței unei opțiuni a persoanelor îndreptățite, între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință - Legea nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării imobiliare, respectiv Codul civil.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist s-a adoptat o lege specială, care prevede condițiile în care aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta, de unde rezultă că modul de preluare a imobilului nu are nicio importanță.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și sub-dobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art.18 lit.c, art.29) așa încât argumentul în sensul că nu ar exista o suprapunere în ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, disp.art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 prevede că pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, or Legea nr.10/2001 reglementează toate măsurile reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, oferind astfel o gamă mai largă de măsuri reparatorii, față de acțiunea în revendicare. Pe de altă parte, Legea nr.10/2001 instituie atât o procedură prealabilă, dar și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Dacă persoana îndreptățită a formulat notificarea, în temeiul prevăzut de lege și care a fost respinsă prin dispoziția decizia) unității deținătoare și apoi a atacat-o cu "contestație", iar mai apoi cu apel și recurs, în final fiind respinsă ca nefondată sau tardivă, atunci o nouă acțiune, în revendicare, întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă întrucât, pe de o parte, dreptul la acțiune a fost deja exercitat (fiind epuizat) și nu mai poate fi valorificat pe nicio altă cale, iar pe de altă parte, este și exclusă datorită naturii speciale a procedurii Legii 10/2001.
Problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte, atunci când a decis în interesul legii că disp.art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada regimului comunist.
În opinia tribunalului, prin dispozițiile sale, Legea nr.10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc, prin norme de procedură cu caracter special.
În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României, privind domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001 și de buna credință a cumpărătorului - chiriaș, tribunalul a considerat că această lege, în limitele date de disp.art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr.10/2001 precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, de către chiriași.
Potrivit instanței de apel, cu atât mai mult nu pot fi exercitate nici acțiuni în revendicare introduce după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regulile non bis in idem șielecta una, non datur recursus ad alteram,precum și cu principiul securității juridice consacrat de jurisprudența CEDO (, 1997, ). Legea nr.10/2001 suprimă acțiunea de drept comun, dar nu și accesul la un proces echitabil întrucât ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, instituind controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art.21 alin.1 și 3 din Constituție și art.6 CEDO.
Potrivit Legii nr.10/2001, se conferă plenitudine de jurisdicție în materie, cu obligația examinării fondului cauzei, în primă instanță de către tribunal, în apel, pe cale devolutivă de către curtea de apel și în recurs, de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin urmare, acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 sau care nu au declanșat-o în termenul legal ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe disp.art.480 civ.
Existența unei proceduri speciale în care dreptul de proprietate poate fi valorificat precum și stabilirea unor termene în acest scop nu constituie prin ele însele o încălcare a art.21 alin.2 din Constituție și a art.6 alin 1 din CEDO, atâta timp cât asemenea restricții sunt rezonabile și determinate de necesitatea clarificării, în termen scurt, a unor situații litigioase și asigurării pe această cale, a securității juridice a circuitului civil.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție, în situația î care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă și asigură plenitudinea de jurisdicție.
Măsurile sancționatorii prev. de Legea nr.10/2001, constând în pierderea dreptului de proprietate de către persoanele îndreptățite, care nu au respectat termenele prevăzute de această lege specială pentru formularea cererii de restituire ori de atacare a unor acte lovite de nulitate sunt în acord cu cerințele prev. de art. 1 din primul Protocol Adițional la Convenție, precum și cu jurisprudența în materie a Curții de la Strasbourg, motiv pentru care acțiunea reclamantei nu poate fi admisă.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termen, reclamanta, care a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelurilor declarate de Ministerul Finanțelor Publice și de către Primarul mun. A, în reprezentarea Statului Român și păstrarea sentinței judecătoriei, recursul fiind motivat în drept cu disp.art.304 pct.9 pr.civ.
În aceste sen, recurenta a susținut că tribunalul a aplicat greșit excepția prescripției dreptului la acțiune, din perspectiva art.3 alin.1 din Decretul.167/1958, în condițiile în care reclamanta a investit instanțe cu o acțiune în revendicare imobiliară, care este o acțiune reală, imprescriptibilă, iar imprescriptibilitatea acțiunii sale este dată și de faptul că și-a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului prin violență, câtă vreme naționalizarea s-a realizat în concret printr-un act abuziv, respectiv Decretul nr.223/1974, și atunci un astfel de abuz săvârșit de stat în dauna cetățenilor săi înlătură orice temei de prescripție sau de decădere.
În al doilea rând, recurenta a susținut că tribunalul a interpretat eronat decizia nr.33/2008 dată de Înalta Curte în interesul legii, atunci când a decis că acțiunea în revendicare imobiliară pe normele dreptului comun nu poate fi primită în condițiile existenței unei legi speciale reparatorii, câtă vreme Înalta Curtea statuat ă în cazul în care există neconcordanțe între legea internă, specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atunci trebuie să se acorde prioritate Convenției, prioritate care poate fi dată numai pe calea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, iar în speță nu se aduce atingere dreptului de proprietate al sub-dobânditorului intimat.
Concluzionând, recurenta a arătat că atâta vreme cât Decretul de naționalizare nr.23/1974 a ost declarat ca fiind un act normativ abuziv, înseamnă că Statul nu a avut niciodată un titlu valabil și că reclamantă-recurentă nu putea să își piardă dreptul de proprietate, respectiv bunul sau că, în cel mai rău caz, are un "bun", recunoscut și protejat de CEDO.
Intimatul - pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Aaf ormulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantei și și-a întemeiat apărările și argumentele pe considerentele reținute de instanța de apel.
Ceilalți intimați, deși legal citați, nu au formulat întâmpinări.
Curtea, analizând recursul reclamantei, din perspectiva motivelor de fapt și de drept cu care a fost investită, cu aplicarea disp.art.299 și urm. pr.civ. rap.la art.312 pr.civ. va constata că acesta este întemeiat, în cauză fiind incident motivul de modificare prev. de art.304 pct.9 pr.civ.
Astfel, curtea va constata în primul rând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit în cauză disp.art.3 rap. la disp.art.8 din Decretul nr.167/1958, atunci când a apreciat că acțiunea reclamantei este o acțiune personală, întemeiată pe un drept de creanță împotriva statului și că astfel, acțiunea sa ar fi supusă termenului general de prescripție a dreptului la acțiune de 3 ani.
În realitate, curtea va constata că atât din cuprinsul acțiunii introductivă, cât și din întreaga atitudine procesuală a reclamantei, rezultă fără echivoc că aceasta și-a inițiat demersul judiciar pentru revendicarea/restituirea în natură a imobilului ce i-a fost naționalizat fără un titlu valabil, în baza Decretului nr.223/1974.
În subsidiar și în deplin acord cu disp.art.132 alin.2 pct.3 pr.civ. dar și cu decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție B, pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță, observând că imobilul revendicat a fost vândut în baza Legii nr.112/1995 către fostul chiriaș, respectiv intimatului, reclamanta și-a precizat acțiunea fără a-i modifica esența și a cerut "valoarea obiectului/bunului pierdut", respectiv despăgubiri egale cu valoarea actuală de circulație a imobilului revendicat în natură, dar care nu mai putea fi restituit întrucât s-a apreciat că intimatul a dobândit același imobil în baza Legii nr.112/61995, cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor legii care i-a permis această achiziție.
În acest context, curtea va constata că acțiunea reclamantei este și a rămas una reală, în revendicare imobiliară și tribunalul nu putea ca în apel să o convertească într-o acțiune personală, vizând satisfacerea unui drept de creanță și care să fie prescriptibilă într-un termen de 3 ani. De altfel, în acest sens, judecătoria, referindu-se la decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Bar eținut corect că literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție în despăgubiri, fără ca aceasta să însemne că acțiunea și-a pierdut caracterul revendicatoriu.
În al doilea rând, curtea va constata până la adoptarea HG 250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr.10/2001, când Decretul nr.223/1974 a fost cuprins în lista actelor normative abuzive prin care fostul stat comunist și-a deposedat de imobile proprii cetățeni, reclamanta nu avea deschisă calea Legii 10/2001, iar mai apoi, în raport cu termenele prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001, orice demers al domniei sale pe calea acestei legi speciale ar fi fost sortit eșecului, o eventuală notificare urmând a fi fost considerată tardivă.
În consecință, curtea va constata, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție B în decizia nr.33/2008, că singurul remediul judiciar și legal pe care l-a avut și îl are la îndemână reclamanta - recurentă este calea revendicării imobilului său pe calea procedurii de drept comun și cum există o evidentă contradicție între Convenție (art.6 precum și art.1 din Primul Protocol Adițional la CEDO) și normele dreptului special - care nu îi mai permite nicio acțiune concretă, care să îi și confere o așteptare legitimă pentru o soluție favorabilă de reparație - atunci Convenția trebuie aplicată în acest caz cu prioritate și aceasta este dată în cadrul prezentei acțiuni a reclamantei, cu atât mai mult cu cât aceasta a renunțat să mai conteste dreptul de proprietate al intimatului, dobândit de acesta în baza Legii nr.112/1995, astfel că prin acțiunea sa nu periclitează nici un alt drept de proprietate și nici securitatea raporturilor juridice civile, câtă vreme cere doar valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv valoarea actuală de circulație a imobilului revendicat, valoare care se poate determina fără impedimente pe parcursul executării prezentei hotărâri.
În plus, acordarea de despăgubiri bănești, ca reparație prin echivalent este în deplin acord și cu jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg în cazurile, etc. împotriva României, mai ales cu referire la acțiunile ce ar fi urmat sau ar fi putut fi dobândite la Fondul Proprietatea, câtă vreme reclamanta - recurentă trebuie să beneficieze de o compensație concretă, justă, rezonabilă, cuantificabilă și care să nu fie totodată iluzorie sau a cărei materializare să fie foarte îndepărtată în timp, pentru bunul imobil de care a fost deposedată în mod abuziv.
Pentru aceste considerente, curtea, în temeiul prev. art.312 pr.civ. rap.la art.304 pct.9 pr.civ. va admite recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei civile nr.416/22.10.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, pe care o va modifica în tot, în sensul că va respinge ca neîntemeiate apelurile declarate de pârâții Primarul mun. Arda și Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP A, ambele în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței civile nr.5732/16.06.2009 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul cu același număr.
Va constata că nu sunt aplicabile disp.art.274 și urm. pr.civ. întrucât recurenta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei civil nr.416/22.10.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Modifică în tot decizia recurată, în sensul că respinge ca neîntemeiate apelurile declarate de pârâții Primarul Municipiului A și respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, ambele în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței civile nr. 5732/16.06.2009 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul cu același număr.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 11 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /16.02.2010
Tehnored /17.02.2010
Ex.2
Primă instanță:
Instanța de apel: și
Președinte:Lucian LăpădatJudecători:Lucian Lăpădat, Cristian Pup, Trandafir Purcăriță
