Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 877/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR. 1759,-
DECIZIA NR.877
Ședința publică din data de 10 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Elisabeta Gherasim
JUDECĂTORI: Elisabeta Gherasim, Eliza Marin Constanța Pană
- C -
Grefier - - -
Pe rol fiind pronunțarea asupra contestației în anulare formulată de contestatorul, cu domiciliu ales la Cabinet Av., cu sediul în S, nr. 31, județ P, împotriva deciziei civile nr. 994 din 28 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI, în contradictoriu cu intimatul în contestație G, domiciliat în B,-,.5,.14, județ
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică, din data de 3 noiembrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta.
Curtea, pentru a da posibilitatea apărătorului contestatorului să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 10 noiembrie 2009, când a dat următoarea decizie.
CURTEA:
Deliberând asupra contestației în anulare de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia sub nr. 1759/2006 reclamantul chemat in judecata pe pârâtul G, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate prelungit de drept contractul de închiriere nr. 2635/1995, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul susținut că locuiește în imobilul situat în,-, județul din anul 1995, având încheiat cu reprezentanții Consiliului Local contractul de locațiune nr. 2635/1995 ce fost prelungit la data de 5.04.2004, iar spațiul pe care îl ocupă este compus dintr- cameră de 12 mp si o veranda de 5 mp.
S- mai precizat că la data de 19.07.2002, în temeiul Legii nr. 10/2001, pârâtul dobândit prin restituire imobilul situat in -, conform deciziei nr. 171 emisă de Primarul orașului și, deși făcut numeroase demersuri, acesta refuzat încheierea unui contract de închiriere cu toate că îi incumbă aceasta obligație în termen de 30 de zile de la data deschiderii rolului fiscal.
Reclamantul mai menționat că achitat proprietarului suma de 100 RON cu titlu de chirie, deși venitul său era inferior, iar la 4.09.2007 i- înaintat notificare însoțită de un contract de închiriere pe care l- si semnat, dar pârâtul nu răspuns notificării sale.
In drept, au fost invocate dispozițiile art.10 alin.1,11 alin.1 din Ordonanței de urgență a guvernului nr.40/1999, raportat la art.111 Cod procedură civilă, iar în dovedire depus înscrisuri.
Legal citat, pârâtul depus întâmpinare - cerere reconvențională solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiata, motivat de faptul că imediat după punerea sa in posesie procedat la înștiințarea chiriașilor din imobil, in vederea încheierii contractelor de închiriere pentru spațiile pe care le ocupau in proprietatea sa, aceștia procedând la semnarea contractelor, cu excepția reclamantului care nu formulat nici un răspuns la solicitări, nici de acceptare nici de declinare, dar continuat sa locuiască în imobil.
Astfel, pârâtul susținut că încheiat un contract de închiriere pentru perioada ianuarie-septembrie 2005, în care menționat cuantumul de 100 RON al chiriei, l- semnat si l- comunicat reclamantului care păstrat un exemplar, pe cel de-al doilea, l- returnat fără să- semneze, iar concomitent reclamantul i- trimis prin mandat poștal suma de 150 RON reprezentând chiria pentru lunile ianuarie-martie 2005 și nefiind în cuantumul fixat i- restituit-o, dar acesta continuat lunar să- trimită câte 60 RON cu titlu de chirie, pentru aceste sume achitând impozit până in momentul la care i- fost refuzată plata, motivat de faptul că încetase contractul de închiriere in luna septembrie 2005.
Ulterior, în luna octombrie 2005 l- notificat pe reclamant, comunicându- că încetat contractul de închiriere pe care îl acceptase prin faptul că locuia în spațiu si achita chiria, punându- în vedere totodată să încheie un alt contract de închiriere insă nici de aceasta data reclamantul nu dat nici un răspuns, continuând să trimită lunar aceeași suma de 60 RON.
Pe calea cererii reconvenționale, pârâtul solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună evacuarea reclamantului parat reconvențional, obligarea acestuia la plata sumei de 1500 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pe perioada octombrie 2005 la zi; obligarea reclamantului la plata sumei de 360 RON reprezentând diferența de chirie neachitată pe perioada ianuarie-septembrie 2005; obligarea reclamantului să desființeze zidul edificat pe culoarul comun al imobilului care blochează accesul celorlalți chiriași la wc-ul comun; obligarea reclamantului la refacerea ușii de acces in imobil, la desființarea chiuvetei aflata pe coridorul comun al imobilului precum si la plata cheltuielilor de judecată.
In motivarea cererii reconvenționale, s- susținut că pârâtul reconvențional încălcat prevederile legale incidente în cauză refuzând să răspundă la notificările formulate privind încheierea contractului de închiriere, astfel încât cererea sa de evacuare apare ca fiind nelegală.
După administrarea de probatorii, Judecătoria Sinaia, prin sentința civilă nr. 661/20.06.2007 respins ca neîntemeiata acțiunea formulată de reclamant, admis în parte cererea reconvențională a pârâtului, în sensul că a dispus evacuarea părții adverse din imobilul situat în,-, jud. P, s-au respins ca neîntemeiate restul pretențiilor reclamantului reconvențional, fiind obligat pârâtul reconvențional la plata către reclamantul reconvențional G sumei de 1010,3 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru pronunța aceasta sentință, prima instanță reținut faptul că cerința formei scrise a contractului de închiriere a locuințelor nu este prevăzută de lege pentru validitatea actului, ci numai ad probationem, dar și că probatoriul administrat a evidențiat că între părți au existat raporturi de natură locativă, acestea înțelegând să abdice de la dispozițiile speciale de protecție a chiriașilor.
Instanța de fond a mai reținut că pârâtul, prin atitudinea sa de refuz pe care a avut-o, ca urmare a notificării înaintate de reclamant în septembrie 2006, practic a denunțat unilateral convenția de locațiune ce exista în fapt între părți, motiv pentru care nu a mai intervenit reînnoirea acesteia prin acordul expres sau tacit al ambelor, astfel încât prelungirea contractului nu poate avea loc, în lipsa unui acord expres sau tacit al părților în acest sens, atâta vreme cât libertatea contractuală presupune încheierea oricăruia contract în baza consimțământului liber exprimat al părților contractuale. Totodată în această situație reclamantul avea obligația legală de a proceda la predarea imobilului către proprietar, deci să-l evacueze, obligație pe care nu a respectat-o, continuând să folosească spațiul fără nici un drept.
Având în vedere că ulterior punerii în posesie pârâtul HG și-a îndeplinit obligațiile legale privind încheierea contractului de închiriere cu reclamantul și în fapt au existat raporturi contractuale de natură locativă între părți cu începere din ianuarie 2005, ce au fost denunțate unilateral de proprietar, acțiunea reclamantului a fost respinsă, apreciindu-se că nu se poate prelungi de drept contractul pe care l-a avut încheiat cu Primăria orașului până la întocmirea unui act de închiriere cu proprietarul, dispunându-se admiterea primului capăt al cererii reconvenționale privind evacuarea pârâtului reconvențional din imobilul din,- în condițiile în care proprietarul acestuia - G și-a exprimat dorința de a nu mai continua raporturile locative cu
În ceea ce privește capetele 2 și 3 din cererea reconvențională formulată de G, prima instanță a dispus respingerea acestora, ca fiind neîntemeiate, întrucât prin înscrisurile aflate la dosar ce se coroborează cu răspunsurile la interogatoriu, a dovedit că a achitat suma de 3.060 lei RON, mai mult decât totalul chiriei pretinse de proprietar (100 lei/lună) pe toată perioada ianuarie 2005 - ianuarie 2007 (când s-a formulat cererea reconvențională).
De asemenea, și capetele de cerere 4, 5 și 6 din cererea reconvențională privind desființarea zidului edificat, refacerea ușii de acces în imobil și desființarea chiuvetei au fost respinse, ca neîntemeiate, față de declarațiile martorilor (92-93) și (98-99) au confirmat susținerile pârâtului reconvențional.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamantul, arătând că în mod greșit instanța a apreciat că între părți au existat raporturi contractuale, fără a se fi produs vreo probă din care să rezulte acest lucru, în condițiile în care înscrisul denumit contract nu poartă nici dată, nici număr, fiind întocmit de intimat în timpul procesului, iar la momentul 13.01.2005 imobilul nu fusese înregistrat în evidențele fiscale, plicul cu care se pretinde că i-a fost înaintat contractul purtând data de 13.03.2005, în vreme ce intimatul a depus la dosar și o notificare din data de 29.03.2005, toate aceste înscrisuri fiind creații ale acestuia, întocmite pro-cauza.
Apelantul a mai precizat că, în mod greșit, prima instanță a reținut că a existat o denunțare unilaterală a convenției dintre părți în cursul lunii septembrie 2006, pentru că, în fapt, o astfel de convenție nu s-a derulat între părți.
În plus, instanța nu a analizat pricina dedusă judecății din perspectiva art.13 alin.1 din Legea nr. 10/2001 care stabilește soarta contractelor de închiriere ale chiriașilor imobilelor care urmează să fie restituite, soartă ce este guvernată de dispozițiile OUG nr. 40/1999.
Este adevărat că apelantul a remis sume de bani intimatului, însă acesta le returna periodic și, deși cererea reconvențională a fost admisă numai în parte, a fost obligat la plata integrală a cheltuielilor de judecată, ceea ce contravine prevederilor legale aplicabile.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova sub nr-, iar intimatul, legal citat, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea căii de atac exercitate, ca fiind neîntemeiată, arătând că apelantul nu i-a achitat niciodată suma de 100 lei lunar, cu titlul de chirie, plătindu-i, după bunul său plac, sume de 150 lei pe trimestrul I al anului 2005.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de apel formulate de reclamant, dar și a dispozițiilor legale incidente, Tribunalul Prahova prin decizia civilă nr.750 din 7 decembrie 2007, a respins, ca fiind nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant, cererea de obligare intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Așa cum în mod corect a reținut prima instanță, contractul de închiriere a unei locuințe are natura juridică a unui act juridic consensual, valabil încheiat prin simplul acord de voință al părților, cerința formei scrise fiind impusă de dispozițiile art.21 din Legea nr. 114/1996 republicată și modificată doarad probationem, iar nu pentru validitatea actului.
Astfel, atât timp cât apelantul-reclamant a folosit spațiul proprietatea intimatului-pârât, evident în calitate de locatar, în condițiile în care a remis acestuia periodic sume de bani cu titlul de chirie, potrivit chitanțelor de la filele 57-70, existența raporturilor convenționale de închiriere începând din luna ianuarie 2005 este indubitabilă, chiar dacă între părți au fost neînțelegeri cu privire la cuantumul chiriei, coroborând prevederile art.21 din Legea nr.114/1996 rep. cu dispozițiile dreptului comun cuprinse în art.146-1417 și art.1197-1198 Cod Civil.
Tribunalul nu a putut lua în considerare susținerea apelantului în sensul că nu s-a dovedit existența raporturilor convenționale de închiriere pentru că proba acestora nu presupunea neapărat producerea unui înscris, astfel cum s-a arătat mai sus.
Pe de altă parte, împrejurarea că la data de 13.01.2005 imobilul în discuție nu figura în evidențele fiscale ale orașului, nu este de natură a conduce la concluzia inexistentei convenției de închiriere.
Instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a calificat natura juridică contractului intervenit între părți supus dispozițiilor de drept comun în materie de închiriere de locuințe cuprinse în Legea nr.114/1996 și în Codul civil, iar nu prevederilor speciale instituite prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 40/1999.
Odată demonstrată derularea unor raporturi convenționale de închiriere între părțile litigante, în maniera descrisă mai sus, este evidentă împrejurarea că atitudinea de refuz intimatului-pârât, ulterioară notificării înaintată de reclamant în septembrie 2006,are semnificația juridica denunțării unilaterale contractului de locațiune, operațiunea ce nu putea fi urmată de tacita relocațiune, în lipsa acordului expres sau tacit al cocontractanților.
Tocmai de aceea, nemaiavând vreun titlu pentru folosi imobilul aparținând pârâtului, apelantul-reclamant ar fi trebuit să înceteze să exercite folosința asupra respectivului bun prin predarea către proprietar.
De asemenea s-a apreciat că, este adevărat faptul că dispozițiile art.13 al.1 din Legea nr. 10/2001 statuează că în cazul imobilelor restituite prin procedurile administrative reglementate de acest act normativ sau prin hotărâre judecătorească sunt aplicabile prevederile privind contractele de închiriere cuprinse în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinație de locuință.
Norma legală evocată mai sus are caracter de protecție, fiind instituită exclusiv în favoarea chiriașului, nefiind însă imperativă pentru că, prin consimțământul părților acestea pot statua ca raporturile de închiriere să fie supuse dispozițiilor de drept comun, astfel cum este cazul în prezentul litigiu.
Sub aspectul cheltuielilor de judecată la care apelantul-reclamant fost obligat în favoarea intimatului-pârât, tribunalul a reținut că instanța de fond realizat o corectă aplicare dispozițiilor art.274-276 Cod procedură civilă în condițiile în care respectivele cheltuieli sunt aferente și acțiunii principale ce fost respinsă, cu consecința reținerii culpei procesuale lui, precum și capătului cererii reconvenționale având ca obiect evacuarea.
Împotriva deciziei pronunțate de Tribunalul Prahova, cât și a sentinței pronunțate de Judecătoria Sinaia, a declarat recurs reclamantul, considerându-le nelegale și netemeinice, întrucât nu s-au analizat în mod corect probatoriile administrate în cauză din care rezultă că între părți nu a existat niciun contract de locațiune, așa cum s-a reținut greșit de către ambele instanțe.
De asemenea, recurentul a arătat că, în mod greșit, instanțele au mai reținut și incidența prevederilor Legii.114/1996 și nu prevederile OUG 40/1999, întrucât imobilul, respectiv locuința proprietatea intimatului pârât a fost dobândită prin restituirea în natură, în conformitate cu prevederile.10/2001, or în această situație sunt incidente dispoz. OUG 40/1999, privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuință, modificată prin leg.241/2001.
În baza acestei prevederi legale, proprietarii puși în posesia imobilelor cu destinație de locuință vor respecta dispozițiile din OUG 40/1999, în ceea ce privește prelungirea contractelor de închiriere, reînoirea contractelor, stabilirea și plata chiriei.
Totodată, recurenții au mai precizat că, disp.art.13 din Legii nr.10/2001, republicată, au constituit obiect al controlului de constituționalitate, apreciindu-se, de autorul excepției, că încalcă dreptul de proprietate și creează o poziție de inegalitate juridică între chiriași și proprietari.
În continuarea cererii de recurs, recurentul a efectuat o expunere a prevederilor OUG 40/1999, așa cum a fost modificată, raportată la situația de fapt dedusă judecății, cât și incidența articolului unic al OUG nr.8/2004, potrivit căreia durata contractelor de închiriere, privind suprafețele cu destinație de locuință, aflate în proprietatea statului, sau a unităților administrativ teritoriale, s-a prelungit de drept în temeiul legii, până la data de 8.04.2008.
În concluzie, față de actele normative, recurentul a mai arătat că intimatul avea obligația să-i prelungească contractul de închiriere pentru o perioadă de cca 5 ani, dar acesta a refuzat în mod nejustificat, procedând la emiterea unei adrese, ce i-a fost adus la cunoștință că din data de 13.01.2005 locuiește ilegal în imobil, neavând contract, motiv pentru care i-a fost returnată suma trimisă, după bunul său plac, reprezentând chiria aferentă imobilului.
După invocarea prevederilor art.304 pct.7 cod pr.civilă, în sensul că instanțele au analizat superficial speța dedusă judecății, cât și disp.art.304 pct.9 cod pr.civilă, în sensul că instanțele au produs o încălcarea esențială a legii prin respingerea cererii sale, recurentul a precizat că, greșit instanța a procedat la admiterea cererii reconvenționale a intimatului și a dispus evacuarea sa din imobil, în condițiile în care, între părți nu exista raporturi contractuale, intimatul având la îndemână doar acțiunea în revendicare întemeiată pe disp.art.480 cod civil și nicidecum acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii 114/1996
Astfel fiind, pentru considerentele sus menționate, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea ambelor hotărâri, în sensul admiterii acțiunii sale și respingerii cererii reconvenționale formulate de intimat.
Intimatul Gaf ormulat o întâmpinare la recursul declarat, prin care a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, menținerea ca legale și temeinice a celor două hotărâri pronunțate în cauză.
La dosar, s-a depus, de asemenea, de către recurent o notificare și un contract de închiriere de a făcut vorbire în cererea de recurs formulată.
Prin decizia nr.994 din 28 octombrie 2008,Curtea de APEL PLOIEȘTIa respins ca nefondat recursul reclamantului, cu obligarea acestuia la 600 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Pentru a decide astfel, Curtea apreciat că, în mod corect și pe deplin justificat instanțele au reținut că argumentele cererii formulate sunt neîntemeiate, contractul de închiriere este un act juridic consensual valabil încheiat prin simplu acord de voință al părților, cerința formei scrisă, fiind impusă de disp.114/1996, doar ad probationem.
Mai mult decât atât, Curtea a apreciat că instanțele au analizat toate actele depuse la dosarul instanței de fond (chitanțele de la filele 57-70) din care rezultă că, atâta timp cât recurentul a folosit spațiul în calitate de locatar, remițând periodic sume de bani proprietarului intimat, cu titlu de chirii, începând cu ianuarie 2005, presupune existența raporturilor convenționale de închiriere între aceștia.
De asemenea, instanțele au efectuat și o aplicare corectă a dispozițiilor legale ce au incidență, au apreciat în mod corect calificarea naturii juridice contractului ce se supune normelor de drept comun, în materie de închiriere locuințe, respectiv.114/1996 și nu cum, eronat a susținut reclamantul, invocând prevederile OUG 40/1999.
Dat fiind existența raporturilor convenționale de închiriere, fără să existe o formă scrisă a acestora, a dat dreptul intimatului să denunțe unilateral contractul de locațiune, tocmai atitudinii culpabile recurentului, acesta din urmă neputând să opună o relocațiune tacită.
În speța dedusă judecății, recurentul nu a obținut o prelungire a contractului său inițial încheiat cu Primăria, astfel că la data redobândirii imobilului de către intimat, recurentul ocupa spațiul fără titlu, motiv pentru care raporturile sale de locațiune au intrat sub incidența Legii 114/1996, așa cum corect au reținut instanțele, dar în parte și a OUG 40/1999, care dă dreptul chiriașului de a beneficia de prelungirea contractului de închiriere.
În cauza de față, a rezultat că recurentul nu a dat curs notificărilor făcute de către intimat, motiv pentru care, acesta a ocupat în continuare imobilul fără titlu valabil, în cauză, devin aplicabile dispozițiile art.1436 și 1438 cod civil, în sensul că locațiunea pentru un timp determinat încetează de la sine, cu trecerea termenului, fără să fie trebuință de o prealabilă înștiințare.
Art.1438 cod civil, prevede că, atunci când se notifică concediul, (denunțarea) locatarul chiar dacă a continuat a se servi de obiectul închiriat, nu poate opune relocațiunea tacită.
În consecință, ca urmare a faptului că intimatul a refuzat să-și reînnoiască contractul de închiriere cu recurentul și a continuat să folosească spațiul închiriat, datorită denunțării contractului de închiriere, acesta nu mai poate să folosească imobilul în litigiu, întrucât ocuparea în continuare a acestuia, este fără titlu valabil.
Pentru toate considerentele sus menționate, în baza disp.art.312 cod pr.civilă,Curtea respins recursul ca nefondat, a menținut ca legale și temeinice hotărârile pronunțate în cauză, hotărâri care sunt în concordanță cu practica instanțelor judecătorești în această materie.
Conform disp.art.274 cod pr.civilă a obligat recurentul să plătească intimatului suma de 600 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de apărător în recurs.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul, întemeiată pe dispozițiile art. 318 Cod pr.civilă, susținând în esență că, în mod greșit instanța de recurs a reținut faptul că la filele 57-70 sunt depuse chitanțele care ar face dovada existenței unor raporturi contractuale de locațiune cu intimatul pârât, în realitate intimatul a refuzat încheierea unui contract de locațiune și a returnat banii.
Tot greșit a fost reținut de către instanță faptul că la momentul când intimatul a dobândit imobilul, contestatorul nu avea nici un titlu, ori la dosar s-a depus contractul de închiriere încheiat cu primăria,din conținutul acestuia rezultând că la momentul dobândirii imobilului de către intimat, contestatorul avea un contract valabil încheiat, contract prelungit până la data de 5.04.2004, astfel că motivarea instanței de recurs că nu sunt incidente dispozițiile OUG nr.40/1999 este eronată.
Tot greșit s-a reținut faptul că intimatul l-a notificat pe contestator iar acesta a refuzat să dea curs notificării, când din actele dosarului rezulta o situație contrară, astfel că nu se poate spune că sunt incidente dispozițiile art.1436-1438 Cod civil.
Curtea, examinând decizia contestată prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, dar și a normelor legale incidente în soluționarea cauzei conform art.317-318 Cod pr.civilă, va respinge contestația ca nefondată, pentru următoarele considerente:
Textul de lege indicat de contestator adică art. 317 Cod pr.civilă prevede în mod expres situațiile în care o hotărâre irevocabilă poate fi atacată cu contestație în anulare.
Niciuna din situațiile prezentate în contestația formulată nu se încadrează în textul citat, întrucât instanța de recurs a respectat atât procedura de citare și nu s-a încălcat vreo dispoziție de ordine publică privitoare la competență.
Instanța de recurs nu a dezlegat pricina printr-o eroare materială, calificând corect natura juridică a contractului care intră sub incidența Legii nr.114/1997 și nu prevederilor nr.OUG40/1999.
Concluzionând, contestatorul, care nu a achitat și nu achită nici în prezent chiria pentru spațiul folosit, trecând mai mult de patru ani, de la momentul închirierii, a formulat această contestație în anulare care este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare, întrucât niciun din motiv invocat nu se încadrează în prevederile art. 317-318 Cod pr.civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul, cu domiciliu ales la Cabinet Av., cu sediul în S, nr. 31, județ P, împotriva deciziei civile nr. 994 din 28 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI, în contradictoriu cu intimatul în contestație G, domiciliat în B,-,.5,.14, județ
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 10 noiembrie 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Elisabeta Gherasim, Eliza Marin Constanța Pană
- - - - C -
Grefier,
- -
Red.EG/BA
4 ex./11.11.2009
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120
Președinte:Elisabeta GherasimJudecători:Elisabeta Gherasim, Eliza Marin Constanța Pană
