Anulare act. Decizia 493/2008. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 493
Ședința publică de la 28 Mai 2008
PREȘEDINTE: Nela Drăguț
JUDECĂTOR 2: Mariana Mudava
JUDECĂTOR 3: Mihaela Loredana
Grefier: -
Pe rol, judecarea recursului formulat de pârâtul, cu domiciliul ales în N,-, jud. G, împotriva deciziei civile nr. 603 din 29 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă, domiciliată în C,-, jud. D și intimații pârâți, domiciliată în )., nr. 66, Elveția, CABINET DE AVOCATURĂ, PRIN REPREZENTANT, cu sediul în C, cartier, -. 1,. 1, jud. D, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns recurentul pârât, personal, intimata reclamantă, reprezentată de avocat, intimatul pârât lipsind intimații pârâți, CABINET DE AVOCATURĂ PRIN REPREZENTANT.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință care a învederat instanței depunerea de către Baroul Dolja relațiilor solicitate de instanță la termenul anterior; de asemenea, s-a învederat nedepunerea de către intimata reclamantă a Ordonanței de neîncepere a urmăririi penale cu privire la martorii audiați, după care;
Interpelat de instanță, recurentul pârât a precizat că a formulat recursul atât în nume propriu cât și în calitate de reprezentant al pârâtului CABINET DE AVOCATURĂ " ", care și-a încetat activitatea dar nu a fost desființat.
Instanța a luat act de faptul că recursul a fost formulat în cauză de către pârâtul, atât în nume propriu cât și în calitate de reprezentant al pârâtului CABINET DE AVOCATURĂ, situație în care a dispus conceptarea în cauză în calitate de recurent a pârâtului CABINET DE AVOCATURĂ.
Interpelat de instanță, avocat, pentru intimata reclamantă, a precizat că a luat legătura cu partea pe care o reprezintă care a confirmat existența unei Ordonanțe de neîncepere a urmăriri penale cu privire la martorii audiați, propuși de intimata reclamantă.
Recurentul pârât a precizat că Ordonanța de neîncepere a urmăriri penale cu privire la martorii audiați nu a fost atacată. A învederat că a renunțat la plângerea penală formulată împotriva acestora.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra recursului.
Recurentul pârât, în nume propriu și în calitate de reprezentant al recurentului pârât CABINET DE AVOCATURĂ, a solicitat admiterea recursului, potrivit motivelor formulate în scris și susținute oral modificarea deciziei civile atacate, iar pe fond menținerea sentinței civile pronunțată de instanța de fond ca fiind legală și temeinică. A precizat că la momentul încheierii contractului a fost de bună - credință și nu a cunoscut că, în realitate, vânzătorul nu era proprietarul imobilului în litigiu. De asemenea, intimata reclamantă nu a făcut dovada înscrierii litigiului în registrul de transcripțiuni.
Avocat, pentru intimata reclamantă, a pus concluzii de respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile recurate ca fiind legală și temeinică. A precizat că instanța de apel în mod corect a reținut reaua - credință a recurentului pârât, fapt dovedit de reclamantă prin probele administrate în cauză, întrucât la momentul încheierii contractului cunoștea faptul că dreptul vânzătoarei este contestat. Recurentul pârât a avut cunoștință de litigiile existente cu privire la imobil, asumându-și riscul de a dobândi un astfel de imobil litigios; cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
La data de 30.09.2002, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Cabinet de Avocatură și, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1426/16.12.1997, încheiat între -, în calitate de vânzător și Cabinetul de Avocatură, în calitate de cumpărător.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a cumpărat printr-un înscris sub semnătură privată de la autorul numitei, un imobil format din două camere, situat în C,-, ulterior cumpărării acesta donând nepoatei sale imobilul respectiv, deși nu mai era proprietarul acestuia.
S-a susținut de către reclamantă că, prin sentința civilă nr.1058/1999 a Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a actului respectiv și s-a dispus repunerea în situația anterioară, urmând a se anula actul de vânzare-cumpărare subsecvent, cumpărătorul nefiind de bună-credință la momentul încheierii lui.
Prin întâmpinarea depusă, pârâtul a arătat că la momentul cumpărării imobilului a avut cunoștință de conținutul înscrisului sub semnătură privată, dar, ulterior, reclamanta a fost evacuată din imobil, recunoscându-se dreptul de proprietate al vânzătoarei - despre vânzarea imobilului, luând cunoștință din ziar.
În ceea ce privește constatarea nulității actului de donație întocmit în favoarea vânzătoarei, pârâtul a susținut că a aflat ulterior cumpărării, când s-a prezentat cu diverse persoane pentru a verifica starea tehnică a imobilului în vederea efectuării de îmbunătățiri și când a luat cunoștință despre existența litigiului referitor la acest imobil.
Prin sentința civilă nr.9004/23.09.2003, Judecătoria Craiovaa respins acțiunea reclamantei, reținându-se că pârâtul, personal, și ca reprezentant al Cabinetului de Avocatură, a fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, necunoscând situația juridică a imobilului, respectiv faptul că actul de donație ce reprezintă titlul de proprietate al vânzătoarei fusese contestat de către reclamantă în justiție.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, iar prin decizia civilă nr.1505/02.06.2004, Curtea de Apel Craiovaa admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr.9004/22.09.2003 a Judecătoriei Craiova, pe care a schimbat-o în sensul că a admis acțiunea reclamantei și a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1426/16.12.1997, de BNP, cu privire la camerele 9 și 10, conform schiței plan din imobilul situat în C,-.
Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs pârâții, în nume propriu cât și ca reprezentant al Cabinetului de Avocatură.
Prin decizia civilă nr.3373/26.04.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, în dosarul nr.19284/2004, a fost admis recursul formulat de pârâți, casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.
Prin decizia civilă nr.948/07.06.2006, Tribunalul Dolja admis apelul declarat de reclamanta, a desființat sentința judecătoriei și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr-.
Prin sentința civilă nr.9213 din 19.06.2007, pronunțată de Judecătoria Craiova, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a apreciat că la momentul încheierii contractului, pârâtul, personal și ca reprezentant al Cabinetului de Avocatură, a fost de bună-credință, împrejurare care constituie o excepție de la principiul "resoluto jure dantes resolvitur jus accipientis" și care este de natură a salva actul încheiat de subdobânditor, cu titlu oneros.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivare s-a arătat că, în considerentele sentinței civile, prima instanță a reținut că pârâtul - intimat a fost de bună-credință atunci când a cumpărat imobilul și chiar dacă nu a cumpărat de la nimeni -nemaiexistând vânzător - acesta poate rămâne proprietar, iar apelanta să accepte această situație. A arătat că prima instanță a reținut că martorii apelantei au fost confuzi și atunci când au afirmat că au fost prezenți în curte când i s-a spus pârâtului să nu cumpere imobilul, că adevăratul proprietar este apelanta, însă acesta a afirmat că nu îi pasă, întrucât este avocat și de "descurcă".
Apelanta a considerat că procedura cu -, la ultimul termen de judecată, nu a fost îndeplinită.
În ședința publică din 29.11.2007, instanța, în funcție de valoarea estimativă dată de reclamantă imobilului în condițiile art.112 pr.civ. a precizat că sunt incidente dispoz. art. 289 pr.civ. calea de atac fiind apelul.
Tribunalul Dolj, prin decizia civilă nr. 603 din 29.11.2007, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă, împotriva sentinței civile nr. 9213 din -, pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr- (nr. vechi 22004/C/2006), în contradictoriu cu intimații pârâți, CABINET DE AVOCATURĂ, prin reprezentant legal,. A fost schimbată în tot sentința civilă, în sensul că s-a admis acțiunea în parte și s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1426/1997, încheiat de BNP, cu privire la camerele 9 și 10 ale imobilului din litigiu, identificate conform schiței.
Au fost obligați intimații-pârâți la 216 lei cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă.
Pentru a se pronunța astfel, s-au reținut următoarele:
Prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la 21.07.1994, autorul a vândut reclamantei 2 camere din imobilul din C, str. -, nr. 130. Din același imobil cumpărătoarea-promitentă mai deținea în proprietate 8 camere și terenul aferent, dobândite de la, în baza contractului autentificat sub nr. 14096/1991.
Ulterior, vânzătorul-promitent a donat cele două încăperi prin contractul de donație autentificat sub nr. 10092/1995, fiicei sale (), care la rândul său l-a transmis prin act autentic, pârâtului - Cabinet de avocatură, contract a cărui anulare constituie obiectul litigiului dedus judecății.
Cu privire la dreptul reclamantei, s-a constatat că aceasta este titulara unui bun în sensul art.1 din primul Protocol al CEDO. Astfel, înscrisul sub semnătură privată a fost translativ de proprietate întrucât forma autentică, ca și condiție de validitate a unui act juridic, este impusă doar pentru terenuri, nu și pentru construcții, care nu au fost scoase niciodată din circuitul civil. În acest fel este justificat interesul reclamantei în promovarea acțiunii.
În ce privește incidenta principiului validității aparentei în drept - error communis facit jus-, respectiv pentru a demonstra buna credință a pârâtului sau că titlul său ar fi preferabil, s-au reținut următoarele:
Principiul error communis facit jus este recunoscut în doctrina juridică și aplicat în cazuri de excepție în practica instanțelor judecătorești, în acele situații excepționale în care dacă nu s-ar recunoaște efecte specifice anumitor raporturi juridice de fapt, s-ar aduce o atingere gravă siguranței și stabilității circuitului civil.
In materia actelor juridice translative de proprietate, principiul este cunoscut și sub denumirea de "teoria validității actelor juridice încheiate de subdobânditorul de bună-credintă cu proprietarul aparent".
Cu alte cuvinte, în anumite situații excepționale, un act juridic nul pentru lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului unui bun este considerat valabil pentru a se asigura stabilitatea circuitului civil.
Pentru a se retine în speța de față teoria validității actelor juridice încheiate de subdobânditorul de bună-credință cu proprietarul aparent trebuie îndeplinite trei condiții cumulativ: 1) buna credință a cumpărătorului, 2) eroarea comună în care s-a găsit și 3) eroarea invincibilă.
În ce privește buna-credință a cumpărătorului, aceasta constă în convingerea că a cumpărat imobilul de la adevăratul proprietar, deși, în realitate acestuia îi lipsea această calitate. B credință se apreciază în persoana cumpărătorului în mod concret, în funcție de aptitudinile acestuia și de împrejurările concrete în care s-a încheiat contractul, fiind o noțiune cu vădit caracter subiectiv.
Potrivit art.1889 Cod civ.buna credință se prezumă. Prin urmare, eventuala rea credință trebuie dovedită.
În speța de față, buna-credință a pârâtului s-a apreciat în funcție de probele administrate în fața primei instanțe.
Astfel, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1426/1997, cumpărătorul avea cunoștință de existența litigiilor dintre vânzătoare și reclamanta, referitoare la imobil.
Chiar în întâmpinarea depusă de pârât la dosarul cauzei, a recunoscut că anterior încheierii contractului, mandatara vânzătoarei i-a prezentat toate hotărârile pronunțate "și chiar și înscrisul sub semnătură privată, într-un cuvânt tot ce era legat de procesul cu reclamanta" (fila 10). În aceste condiții, dată fiind pregătirea juridică a reprezentantului cabinetului s-a concluzionat că a avut prefigurarea eventualelor consecințe ale încheierii contractului, în contextul prezentat.
Prin urmare, pârâtul a cunoscut că dreptul vânzătoarei este contestat, motiv pentru care buna-credință nu a existat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Cât privește celelalte condiții referitoare la eroarea comună și invincibilă, aceasta presupune un element obiectiv reprezentat de aparența creată de titlul de proprietate prezentat și un element subiectiv legat de credința cumpărătorului în aparența oferită de titlul de proprietate coroborate cu celelalte împrejurări de fapt ce întăresc această credință. Or, în cauza de față, așa cum s-a arătat, pârâtul a avut reprezentarea clară că înscrisul sub semnătură privată este translativ de proprietate și cu atât mai mult cu cât i s-au adus la cunoștință litigiile existente cu privire la imobil, asumându-și riscul de a dobândi un astfel de imobil litigios.
În termen legal, s-a declarat recurs de către pârâtul, în nume personal și ca reprezentant al cabinetului individual de avocatură, așa cum a declarat în ședința publică de astăzi, considerând nelegală decizia civilă deoarece au fost încălcate dispoz. art. 85 Cod pr. civ. pârâtul nemaiavând calitatea de reprezentant al cabinetului; calea de atac soluționată de tribunal este greșită în raport de art. 2821Cod pr. civ.; au fost încălcate dispoz. art. 261 Cod pr. civ. deoarece instanța nu a arătat motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat convingerea întrucât nu s-a referit și la faptul că reclamanta nu a notificat litigiul în registrul de transcripțiuni, situație în care nu s-ar fi putut reține reaua credință a cumpărătorului la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare; reclamanta nu are calitate procesuală activă, deoarece la momentul cumpărării camerelor 9 și 10, vânzătorul nu era proprietarul acestor două camere; a fost încălcat principiul disponibilității deoarece vânzătoarea a fost introdusă din oficiu în cauză, situație în care nu a fost respectată dispoziția din decizia de casare pronunțată de ICCJ B;, în nume propriu, nu are calitate procesuală pasivă.
Criticile formulate nu sunt întemeiate.
Reclamanta a formulat acțiunea în calitate de cumpărătoare prin act sub semnătură privată, a camerelor 9 și 10 din imobilul situat în C,-. Această convenție de vânzare cumpărare sub semnătură privată nu a fost desființată pe cale judecătorească sau prin convenția părților, astfel că acest act constituie un veritabil titlu de proprietate în condițiile legii.
Trebuie precizat că, așa cum se prevede în legislație, atât în prezent prin Titlul X din Lg. 247/2005, cât și pentru trecut, prin Lg. 54/1998 și respectiv Lg. 50/1991, prin care s-a abrogat Decretul 144/1958, obligativitatea formei autentice a actului de vânzare cumpărare, pentru valabilitatea acestui act, este prevăzută numai pentru situația înstrăinării terenului, cu sau fără construcții, nu și pentru situația în care se înstrăinează numai construcția.
În atare situație, actul sub semnătură privată prin care s-au înstrăinat numai cele două camere din construcție, constituie un titlu de proprietate valabil până la proba contrarie, probă care nu a fost efectuată în cauză.
Susținerea recurentului că vânzarea s-a făcut de către o persoană, care la momentul încheierii actului sub semnătură privată din data de 21.07.1994, nu avea calitatea de proprietar a acestor camere, ceea ce ar atrage netransmiterea dreptului de proprietate către reclamantă și implicit lipsa calității procesuale active a acesteia în prezenta cauză, nu este susținută de niciuna din probele dosarului.
Vânzătorul a vândut aceluiași cumpărător, respectiv, prin actul autentic încheiat la 21.08.1991, sub nr. 14096, camerele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, din același imobil, prin acest act precizându-se că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin succesiune.
De altfel, în aceeași calitate de proprietar, ca succesor al autorilor săi, a încheiat și actul de donație cu numita, în prezent, această calitate nefiind contestată de nimeni până în prezentul recurs.
Această susținere este făcută pentru prima dată în recurs de către recurent, or, în recurs, potrivit art. 305 Cod pr. civ. nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor și de asemenea, nu pot fi formulate motive noi care nu au făcut obiectul apelului și deci, nefiind supuse controlului judecătoresc, nu se pot analiza pentru prima dată în recurs. Din verificarea întâmpinărilor depuse în dosarele de fond și cele de apel, precum și a primului recurs declarat de, rezultă că nu s-a invocat niciodată lipsa calității de proprietar a vânzătorului asupra celor două camere la momentul încheierii actelor de vânzare cumpărare, această susținere fiind invocată pentru prima dată în prezentul recurs.
De altfel, la dosarul cauzei se află copii ale certificatului de moștenitor privind succesiunea culeasă de vânzătorul de la părinții săi, acte ce demonstrează nerealitatea susținerilor recurentului.
În contextul arătat, reclamanta are calitate procesuală activă, fiind îndreptățită de a reclama în justiție, raportat la interesul juridic direct existent în cauză.
Recurentul a susținut, de asemenea, că nu are calitate procesuală pasivă, în nume personal, fără a invoca excepția invocată. Este real că pârâtul, ca persoană fizică, nu are obligația de a răspunde față de pretențiile invocate împotriva sa, contractul de vânzare cumpărare a cărui nulitate se invocă fiind încheiat de cabinetul individual de avocatură, numai că, așa cum rezultă din conținutul acțiunii, reclamanta a înțeles să se judece cu cabinetul individual de avocatură, reprezentat de, această din urmă persoană fiind chemată în judecată în calitate de reprezentant legal al cabinetului.
Această situație a dus la conceptarea atât a cabinetului individual de avocatură cât și a lui, numai că acesta a stat în proces și stă în calitate de reprezentant al cabinetului, nu în calitate de persoană fizică.
Din aceleași considerente, în concluziile susținute cu ocazia recursului, recurentul, care declarase recursul în nume personal, ca persoană fizică, a revenit și a precizat că a declarat de fapt recursul în calitate de reprezentant al cabinetului individual de avocatură.
Raportat la această precizare și față de faptul că, deși în prezent nu mai are calitatea de avocat, acesta continuă să fie reprezentantul cabinetului individual de avocatură, a cărui activitate a încetat temporar, dar nu a fost desființat.
În aceste condiții, citarea cabinetului s-a făcut în mod corect, cu respectarea dispoz. art. 85 și următ. Cod pr. civ. neputându-se invoca vreo nulitate procedurală, potrivit art. 105 Cod pr. civ.
Procesul a cărui soluționare face obiectul acestui recurs a început la data de 30.09.2002, dată la care, potrivit normelor de procedură civilă în vigoare la acel moment, era suspus tuturor căilor de atac, respectiv apelului și recursului.
Chiar dacă procesul a străbătut mai multe cicluri procesuale, acesta rămâne supus normelor procedurale de la momentul investirii instanței, conform art. 725 alin. 3 Cod pr. civ. prin urmare nu sunt aplicabile dispoz. art. 2821Cod pr. civ.
Potrivit principiului disponibilității, părțile sunt cele care limitează cadrul procesual suspus judecății la obiectul și părțile implicate. Atunci când este necesar, în baza rolului activ, prev. de art. 129 Cod pr.civ. instanța are obligația să pună în discuția părților, în raport de obiectul cauzei, necesitatea introducerii altor părți care trebuie să stea în proces datorită raporturilor juridice existente între toate părțile implicate.
ICCJ, prin decizia nr. 3373/26.04.2005, a reținut această situație, pe care de altfel instanța de fond a avut-o în vedere.
Este adevărat că la termenul din 23.01.2007, când s-a dispus introducerea în cauză a vânzătoarei, cabinetul individual nu fusese citat în mod corect, dar la termenul din 27.02.2007, când s-a prezentat apărătorul acestuia, nu s-a formulat opoziție față de introducerea în cauză a vânzătoarei, din actul a cărui nulitate face obiectul speței de față.
De asemenea, nici cu ocazia soluționării apelului de către tribunal, prin întâmpinarea depusă, recurentul intimat nu a formulat vreo critică cu privire la introducerea în cauză a vânzătoarei, cu încălcarea principiului disponibilității de către instanță, astfel încât și această susținere constituie de asemenea o apărare nouă, deci o probă nouă, solicitată cu încălcarea dispoz, art. 305 Cod pr. civ.
În ceea ce privește faptul că s-a reținut de către instanța de apel reaua- credință a cumpărătorului, respectiv recurentul, la încheierea actului de vânzare cumpărare, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestui act, având în vedere conivența cu vânzătoarea, se constată că soluția adoptată de instanță este corectă, fiind dovedită înțelegerea cocontractanților în scopul fraudării intereselor reclamantei.
Contractul de vânzare cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a fi constată, a fost încheiat la data de 16.12.1997, sub nr. 1426, în alin.4 făcându-se mențiunea expresă că vânzătoarea răspunde pentru evicțiune, conform art. 1337 Cod civil, în special din partea numitei.
Această inserare, chiar în conținutul contractului de vânzare - cumpărare, demonstrează că la momentul încheierii acestui act, atât vânzătoarea cât și cumpărătorul cunoșteau că bunul respectiv constituie un bun litigios.
Chiar dacă, așa cum susține recurentul, anterior avuseseră lor procese între și, care se terminaseră în favoarea acesteia din urmă, respectiv sentința nr. 1058/28.02.1999, a Judecătoriei Craiova, prin care se dispuse evacuarea reclamantei din cele două camere, la momentul încheierii actului de vânzare cumpărare cele două părți se aflau într-un nou proces, care făcea obiectul dosarului nr. 22190/1997, ce avea ca obiect tocmai constatarea nulității absolute a contractului de donație nr. 1092/9.04.1995, cu privire la camerele 9 și 10.
Prin urmare, se afla în litigiu chiar dreptul de proprietate transmis de vânzătoare cumpărătorului asupra camerelor ce au făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.
Prin întâmpinarea din 26.11.2002, pârâtul a arătat că a cunoscut că reclamanta se află în posesia unei convenții de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, pentru cele două camere pe care le-a cumpărat, dar că, față de faptul că prin procesul verbal de executare din 18.06.1997, se executase evacuarea reclamantei, a considerat că bunul nu mai era un bun litigios.
Actul de vânzare cumpărare s-a încheiat la sfârșitul anului 1997, or, anterior încheierii actului, se înregistrase dosarul nr. 22990/1997, al Judecătoriei Craiova, prin urmare, la momentul vânzării cumpărării bunul era în continuare un bun litigios.
Calitatea de avocat a pârâtului presupune că acesta este un bun cunoscător al legislației în vigoare și cunoștea faptul că actul sub semnătură privată asupra a două camere constituia un titlu de proprietate prin el însuși, deoarece legea nu impunea condiția autentificării acestui act.
De altfel, prin aceeași întâmpinare, pârâtul a precizat că a și reprezentat-o pe vânzătoare în respectivul proces, situație ce confirmă încă o dată faptul că acesta a avut cunoștință de existența litigiului, chiar dacă reprezentarea vânzătoarei s-a făcut ulterior încheierii actului de vânzare-cumpărare.
În considerarea celor expuse se constată că se impune a se reține că a fost răsturnată, prin probatoriul administrat, prezumția de bună credință, prev. de art. 1898 alin.2 Cod civil, faptul cunoașterii existenței litigiilor cu privire la cele două camere, la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, demonstrând reaua-credință a cumpărătorului prin conivența cu vânzătoarea în ceea ce privește fraudarea drepturilor reclamantei.
Recurentul, prin pregătirea sa juridică, chiar dacă reclamanta a fost evacuată din cele două camere la un moment dat, trebuia să aibă reprezentarea consecințelor încheierii contractului asupra bunului litigios și să aibă reprezentarea clară că înscrisul sub semnătură privată asupra celor două camere este translativ de proprietate, întrucât forma autentică, ca și condiție de validitate a actului juridic, este impusă numai pentru terenuri, așa cum s-a arătat mai sus. Urmează ca, aplicând art. 312 alin.1 Cod pr. civ. să se respingă ca nefondat recursul, iar în baza art. 274 Cod pr. civ. recurentul va fi obligat la 400 lei cheltuieli de judecată, către intimata.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul, cu domiciliul ales în N,-, jud. G, împotriva deciziei civile nr. 603 din 29 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă, domiciliată în C,-, jud. D și intimații pârâți, domiciliată în )., nr. 66, Elveția, CABINET DE AVOCATURĂ, PRIN REPREZENTANT, cu sediul în C, cartier, -. 1,. 1, jud.
Obligă recurentul la 400 lei cheltuieli de judecată, către intimata.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 28 mai 2008.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
-
Grefier,
Red. jud. -
Tehn.
2 ex./13.06.2008
Președinte:Nela DrăguțJudecători:Nela Drăguț, Mariana Mudava, Mihaela Loredana
