Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1447/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1447/R/2009
Ședința publică din 9 iunie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Laura Dima
JUDECĂTORI: Laura Dima, Ioan Daniel Chiș Sergiu
-
GREFIER:
S-au luat spre examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL SĂLAJ împotriva sentinței civile nr. 2349 din 26.11.2007 a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar civil nr-, privind și pe reclamanții, precum și pe pârâta CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect calcul drepturi salariale-stimulente.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de taxă judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, la prima strigare a cauzei, instanța constată lipsa părților și lasă cauza la a doua strigare, pentru a da părților posibilitatea să se prezinte la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, nu se prezintă nimeni.
Având în vedere că citațiile s-au trimis la domiciliul procesual ales de reclamantele intimate și, iar acestea nu au comunicat instanței că și-au ales alt domiciliu, Curtea constată că procedura de citare cu reclamantele intimate și este îndeplinită.
Instanța constată că prin memoriile de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 pr.civ. pârâții recurenți au solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
În baza actelor de la dosar, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2349 din 26.11.2007, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr-, fost admisă acțiunea reclamanților, judecători la Judecătoria Zalău, ȘI, judecători la Judecătoria Șimleu Silvaniei în contradictoriu cu pârâții TRIBUNALUL SĂLAJ, CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și în consecință au fost obligați pârâții să plătească reclamanților drepturile salariale în sumă de 1700 lei pentru fiecare, reactualizate în raport cu indicele de inflație la data plății efective, la înscrierea mențiunilor cuvenite în cărțile de muncă ale reclamanților.
A fost obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor solicitate de reclamanți.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Hotărârea nr. 15 din 23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a stabilit că acordarea unor prime pentru magistrați cu vechime cuprinsă între 0 - 3 ani constituie acte de discriminare conform art. 2, alin. 2, art. 6 lit. c, art. 8 alin. 3, art. 19 alin. 4 din OG 137/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art. 195alin. 9 și 10 din OG 137/2000, această hotărâre putea fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii, hotărârea neatacată constituind de drept titlu executoriu.
Astfel, orice nemulțumiri ar avea pârâtul Ministerul Justiției în legătură cu stabilirea discriminării raportat la situația de fapt reținută, nu pot fi invocate în prezentul litigiu.
Puteau constitui motive într-o eventuală cale de atac pe care pârâtul trebuie să o promoveze împotriva hotărârii Consiliului, cu respectarea dispozițiilor art. 195alin. 9 din OG 137/2000.
, Hotărârea nr. 15 din 23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, constituie titlu executoriu (art. 195alin. 10 din OG 137/2000).
Conform Codului muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri (art. 155).
Astfel salariul nu este reprezentat numai de partea fixă și principală - salariul de bază ci și de adaosuri și sporuri - partea variabilă.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului instituie principiul potrivit căruia tuturor salariaților care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la plata egală pentru muncă egală, iar OG 137/2000 prevede la art. 1 alin. 2 principiul egalității între cetățeni prin excluderea privilegiilor și discriminării, fiind garantată exercitarea unor drepturi, inclusiv dreptul la salariu egal pentru muncă egală (art. 1 alin. 2 lit. i).
De asemenea, conform art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 1921/C/2005, au fost acordate stimulente financiare judecătorilor din cadrul judecătoriilor, care au o vechime cuprinsă între 0 și 3 ani, în sumă de 1700 lei.
A avut astfel loc o discriminare din punct de vedere al salarizării, discriminare ce încalcă dispozițiile legale în materie și anume art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și OG 137/2000.
Instituirea unor astfel de stimulente în favoarea numai a unor categorii de magistrați conduce la aplicarea unui tratament diferențiat care rezidă într-o inegalitate și a unui tratament diferit în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare în cadrul aceleiași profesii.
Art. 16 alin. 1 din Constituția României a stabilit că "cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".
Această egalitate include domeniile în care persoanele își desfășoară activitatea, în aceste domenii nici prin legi sau alte acte normative, nici prin acte de aplicare a normelor juridice nu se poate face vreo discriminare între salariații care trebuie, în condiții identice, tratați în mod identic.
Această discriminare a fost reținută, așa cum mai sus s-a arătat, prin titlu executoriu, de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, consiliu care are rolul de a implementa principiul egalității între cetățeni, prevăzut în Constituția României, în legislația internă în vigoare și în documentele internaționale la care România este parte.
Față de aceste considerente, instanța a admis acțiunea și a obligat pârâții să plătească reclamanților câte 1700 lei cu titlu de despăgubiri.
Aceste despăgubiri au fost actualizate în raport de indicele de inflație la data plății efective, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamanți.
A nu admite asemenea reparare înseamnă a realiza o aplicare limitată a răspunderii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, Tribunalul Sălaj și Ministerul Justiției.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor s-a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Sălaj, raportat la dispozițiile art.36 din OUG nr.27/2006, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei datorită lipsei calității sale de angajator al reclamanților.
Prin recursul declarat de pârâtul Tribunalul Sălajs -a susținut că necontestarea Ordinului Ministerului Justiției nr.1921/C/2005 îi lipsește pe reclamanți de posibilitatea de a pretinde acest drept salarial, a cărui regim nu poate fi reglementat prin hotărâre judecătorească.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, invocându-se motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ.
În motivarea recursului s-a arătat că potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată În Monitorul Oficial nr. 173 din 29 iulie 1997, cu modificările și completările ulterioare, fondul pentru stimularea personalului din sistemul justiției reprezintă 75% din sumele obținute din recuperarea cheltuielilor judiciare avansate de stat pentru desfășurarea proceselor penale (care sunt suportate de părți sau de alți participanți la proces), precum și din amenzile judiciare (25% din sumele respective devin venituri la bugetul statului).
În aplicarea acestor dispoziții legale, prin Ordinul ministrului justiției nr. 1921/C/15 decembrie 2005 s-a aprobat repartizarea unui fond de stimulente financiare pentru personalul din sistemul justiției în anexă fiind specificate sumele repartizate pe ordonatori cărora le-a revenit responsabilitatea distribuirii și plății sumelor acordate cu titlu de stimulente, potrivit criteriilor prevăzute în Normele referitoare la repartizarea fondului constituit potrivit art. 25 din Legea nr. 146/1997.
Conform alineatului (3) al art. 25 din Legea 146/1997, repartizarea veniturilor pe beneficiar se face în baza unor norme interne aprobate prin ordin al ministrului justiției, la momentul respectiv fiind în vigoare Ordinul ministrului justiției nr. 2404/C/2004 prin care se aprobă Normele interne privind repartizarea fondului constituit potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 146/1997.
Din analiza dispozițiilor cuprinse în Norme rezultă faptul că principalele criterii de repartizare a stimulentelor au caracter exemplificativ, iar nu limitativ, ceea ce înseamnă că ordonatorul de credite este îndreptățit să evalueze și să stabilească la un moment dat necesitatea stimulării financiare pe baza unor criterii ce corespund obiectivelor fixate la un moment dat În politica de dezvoltare a sistemului judiciar și/sau a obiectivelor generale ale Ministerului Justiției (art. 4 alin. 3).
De asemenea, în conformitate cu art. 1 Normele aprobate prin nr., (1) Fondul destinat stimulării personalului din sistemul justiției, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr.146/1996 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, se constituie din diferența de 75% din recuperarea sumelor din cheltuielile judiciare avansate de stat pentru desfășurarea proceselor penale, precum și din amenzile judiciare.
(2) Din veniturile realizate potrivit alin. (1) ministrul justiției repartizează prin ordin, pentru stimularea personalului, un procent de 1 % pentru Înalta Curte de Casație și Justiție, 3% pentru parchete și 1 % pentru Consiliul Superior al Magistraturii."
Ca atare, fiecare ordonator principal de credite emite ordine pentru repartizarea fondurilor pentru stimularea personalului din sistemul justiției.
Ceea ce nu s-a analizat este natura acestor stimulente, precum și obligativitatea recompensării tuturor judecătorilor în același timp.
În conformitate cu dispozițiile art. 41 din Constituție "Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege."
Potrivit art. 155 din Codul muncii "Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri."
"Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: - (i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare -" - art. 1 alin. 2 din nr.OG 137/2000.
Pentru munca prestată de către salariat, angajatorul este obligat să plătească acestuia salariul din care fac parte și sporurile ori alte adaosuri la care este îndreptățit potrivit legii. În schimb, premiile sau stimulentele sunt concepute ca drepturi suplimentare care pot să fie sau nu acordate salariaților în funcție de o serie de criterii pe care angajatorul le poate stabili ca prioritare. Astfel, potrivit art. 4 din Normele aprobate prin nr. 2404/C/2004"Înacordarea stimulentelor prevăzute la alin. (2) se au În vedere obiectivele propuse, importanța acestora pentru promovarea obiectivelor generale ale ministrului justiției, gradul de realizare a acestor obiective în termenele stabilite, precum și sărbătorile legale aprobate prin acte normative. "
Ca atare, stimulentul financiar nu este un drept conferit de lege cu caracter absolut, inevitabil, nu se confundă cu salariul, el depinzând de o multitudine de factori: existența însăși a unei sume (având în vedere sursa fondului: amenzi judiciare și cheltuieli avansate de stat și recuperate de la participanții la procesul penal), obiectivele urmărite de Ministerul Justiției, la un moment dat, în politica sa de reformă a justiției, numărul personalului, calitatea activității desfășurate de acesta (performanțe individuale), criterii de performanță apreciate ca prioritare. Existența acestei game atât de largi de factori ce determină acordarea/neacordarea premiului îi conferă acestuia un caracter incert, imposibil de prevăzut, astfel încât nu putem vorbi de un drept. creanță lichidă, exigibilă. (cauzaKopecky Slovaciei,hotărârea din 7 ianuarie, de hotărâri și decizii 2004-IX, paragraf 52, cauzaRafinăriile și Stratis Greciei,hotărârea din 9 decembrie 1994, de hotărâri și decizii nr. -B, p. 84, paragraf 59).
De asemenea, nu se poate vorbi de un drept care urmează a fi plătit întregului personal din sistemul autorității judecătorești în același timp. Este adevărat că prin natura lor stimulentele sunt drepturi suplimentare menite să recompenseze, dar nimic nu împiedică angajatorul să le plaseze alături de alți factori care deopotrivă să concureze la realizarea unor obiective stabilite ca prioritare la un moment dat, si este fără îndoială că stimularea celor cu venituri mai mici în sensul stabilității în sistem și îmbunătățirii performanțelor profesionale nu reprezintă diferențe nejustificate de natură a aduce atingere principiului egalității, căci beneficiul acestor sume s-a acordat tuturor celor care se încadrau în criteriile stabilite de ordonator în temeiul Normelor, așadar tuturor celor care se aflau în situații similare.
La anumite intervale de timp, ordonatorii pot aprecia ca în funcție de ordinea realizării obiectivelor propuse să repartizeze fondurile colectate potrivit art. 25 din Legea taxelor de timbru, fără însă ca tot personalul din sistem să fie recompensat în același timp. Nu poate fi vorba de practici discriminatorii câtă vreme ulterior, măsurile de recompensare având ca sursă fondurile prevăzute de Legea nr. 146/1997 au vizat în continuare și personalul din sistemul autorității judecătorești care nu s-a încadrat în criteriul avut în vedere de către ordonatori. Cu titlu exemplificativ, se menționează ordinul ministrului Justiției nr. 1744/C/13.07.2006 a aprobat de asemenea repartizarea unui fond destinat stimulării judecătorilor din cadrul instanțelor judecătorești, în raport cu gradul de colectare a sumelor la nivelul ordonatorilor secundari și terțiari de credite.
Prin urmare, ținând seama de faptul că repartizarea stimulentelor s-a făcut în conformitate cuNormele Interneaprobate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2404/C/2004, care enumera exemplificativ criteriile ce pot fi luate în considerare la repartizarea stimulentelor, ordonatorii având posibilitatea de a stabili și alte criterii pe care le apreciază necesare și utile, fără a fi necesar să existe identitate de criterii la nivelul tuturor instanțelor din țară, criteriile indicate nu prin Ordinul nr. 1921/C/2005, cum greșit a reținut prima instanță, ci într-o informare comunicată curților de apel, având caracter de recomandare, și având în vedere că acordarea stimulentului financiar este determinată de o multitudine de factori, fără a avea caracterul unui drept exigibil, motivarea primei instanțe nu subzistă, cu atât mai mult cu cât toți magistrații din cadrul instanței care îndeplineau criteriile stabilite au beneficiat de stimulente financiare.
Stabilirea unor priorități la un moment dat nu înseamnă a distinge după unul sau altul dintre criteriile ce caracterizează faptele de discriminare sancționate de nr.OG 137/2000 sau alte documente, cu atât mai mult cu cât, așa cum am arătat, în continuare s-au aprobat fonduri pentru stimularea judecătorilor, astfel încât nu se poate concluziona în mod fundamentat că, față de situația potrivit căreia o parte dintre judecători au primit stimulente într-o anumită perioadă, iar alți judecători ulterior, pe măsura colectării altor fonduri, având aceeași sursă, s-a creat o diferențiere nepermisă.
nu se confundă nici cu salariul care se cuvine oricărei persoane care prestează o muncă, acestea fiind drepturi suplimentare. Si dacă toți judecătorii primesc stimulente, cu diferența că unii primesc într-un anumit interval de timp, iar alții într-o perioadă ulterioară, nu se găsesc elementele care să fundamenteze concluzia tribunalului în sensul că reclamantă a fost discriminată.
În ceea ce privește Hotărârea nr. 15/23.01.2006, s-a arătat că hotărârile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu sunt obligatorii pentru instanțe, acestea fiind suverane în aprecierea temeiniciei sau netemeiniciei acțiunilor deduse judecății. În aceeași ordine de idei, în conformitate cu dispozițiile nr.OG 137/2000, persoana care se consideră discriminată se poate adresa direct instanței de judecată.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va respinge recursurile pentru următoarele considerente:
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor este nefondat.
În privința primului motiv de recurs, necompetența materială a primei instanțe, Curtea reține că trebuie sesizată diferența dintre prezenta acțiune, având ca obiect nu stabilirea unui drept de natură salarială, ci acordarea sa, și acțiunea prevăzută de art.36 alin.1 și 2 din OUG nr.27/2006 care are ca obiect modul de determinare, de stabilire a drepturilor salariale.
Astfel, Curtea de Apel constată că sub acest aspect, hotărârea recurată a respectat normele de competență prevăzute de art.2 alin.1 lit. c pr.civ. care atribuie tribunalelor competența soluționării litigiilor de muncă.
Susținerile recurentului referitoare la încălcarea Legii nr.500/2002, subsumate excepției lipsei calității sale procesuale pasive, sunt nefondate din prisma următoarelor considerente:
Astfel, potrivit art.15 din HG nr.83/03.02.2005, publicată în Monitorul Oficial, partea I din 11.02.2005, instanțele judecătorești sunt instituții publice din sistemul justiției, finanțate de la bugetul de stat.
De asemenea, art.118 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Totodată, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție iar potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: " elaborează proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, legea instituie răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de Parlament, precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.
Pe cale de consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol, de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
Într-adevăr, Ministerul Economiei și Finanțelor este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate, la fel ca și Ministerul Justiției, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002 respectiv plata salariilor altei instituții publice.
Însă Ministerul Economiei și Finanțelor este chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice referitoare la derularea procedurii bugetare (întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).
Recursurile declarate de ceilalți doi pârâți sunt, de asemenea, nefondate.
Reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, mai precis a personalului judiciar cu statut independent și atribuții deliberative (judecători), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea stimulentelor, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție este incontestabilă, reclamanții prestând muncă alături de personalul auxiliar de specialitate, de funcționarii publici și de personalul contractual din aceste unități.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile de justiție.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile de justiției, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, acumulează o vechime în muncă, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.16 alin.3 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca reprezintă vechime în muncă.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, etc.).
În concluzie, prin neacordarea stimulentelor, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Așadar, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-au fost refuzate stimulentele salariale nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui adaos, ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională având o anumită vârstă, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000), ceea ce are forță ierarhică superioară față de nr. 2404/C/2004, care, de altfel, este insuficient de precisă în stabilirea criteriilor de acordare a stimulentelor, creând posibilitatea arbitrariului, care poate fi constatat și pe cale incidentală, fără atacarea distinctă a, contrar susținerii recurentului Tribunalul Sălaj.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul concret după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională și vârsta, criterii de diferențiere injuste a personalului din unitățile de justiție, fiind absurd și de neconceput a se accepta că vechimea în muncă se acumulează doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Cu privire la stimulentele salariale solicitate de reclamanți, acestea sunt drepturi de natură salarială în sensul art.155 din Codul muncii, acestea fiind cheltuieli de personal potrivit art.25 din Legea nr.146/1997.
Este de observat că textul art.14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a fost completat prin Protocolul nr.12 din Convenție (intrat în vigoare la data de 1 aprilie 2005). Articolul 1 paragraful 1 din acest Protocol prevede în sarcina statelor interdicția generală a discriminării (obligație pozitivă): beneficiul drepturilor și intereselor legitime prevăzute de lege va fi făcută fără discriminare pe nici un criteriu (cum ar fi statutul persoanei). Acest text a înlăturat dependența articolului 14 din Convenție (principiul nediscriminării) față de celelalte texte ale Convenției care garantează alte drepturi. Ca atare, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante ale Convenției pot invoca în mod independent și de sine stătător încălcarea principiului nediscriminării nu numai cu privire la drepturile prevăzute în Convenție, ci și la orice alt drept prevăzut în dreptul intern al statului respectiv. Prin urmare, instanța poate analiza în mod independent existența discriminării în cauza dedusă judecății.
salariale reprezintă adaosuri salariale, fiind drepturi în sensul art.155 și art.40 alin.2 lit. c din Codul muncii.
În plus, art.2 alin.1, art.6 lit. a și lit. c și art.8 din OG nr.137/2000 ocrotesc în mod deplin și egal toate drepturile sociale (indiferent dacă sunt salariale sau cu alt caracter), acordate în temeiul raportului de muncă. Deci, este incontestabil faptul că dreptul la stimulentele salariale sunt drepturi recunoscute de lege în domeniul economic. Faptul că, pentru plata acestor drepturi, sunt prevăzute anumite criterii de performanță profesională, nu afectează în nici un caz caracterul de drept de natură salarială (remuneratorie) a stimulentelor salariale, reclamanții având și o "speranță legitimă" pentru beneficiul acestui drept (în sensul practicii Curții Europene a Drepturilor Omului), cu atât mai mult cu cât nu s-a putut face dovada, în condițiile art.287 din Codul muncii, a neîndeplinirii acestor criterii.
Însă, în fapt, pârâții au operat o selecție arbitrară între criteriile de acordare a stimulentelor salariale "cu ocazia a sărbătorilor de iarnă" din decembrie 2005, în sensul că au considerat prioritar și peremptoriu criteriul vechimii în funcție până la 3 ani a beneficiarilor, în detrimentul criteriilor de performanță profesională. Acest criteriu exclusivist și discriminatoriu a fost aplicat însă numai judecătorilor, nu și celorlalte categorii din personal (nici chiar a personalului din aparatul Ministerului Justiției asimilat magistraților).
Deși criteriile de repartizare a stimulentelor prevăzute de Normele interne au caracter exemplificativ și de recomandare, ele au fost aplicate arbitrar. s-au acordat următoarelor categorii socio-profesionale: pentru întregul personal din aparatul propriu al Ministerului Justiției, indiferent de funcție sau vechime; din cadrul personalului instanțelor judecătorești, numai pentru judecătorii cu o vechime de 0-3 ani, consilierii de reintegrare, funcționarii publici, personalul contractual (aceștia din urmă fără deosebire de vechime).
Rezultă astfel că în cadrul personalului din justiție s-au aplicat tratamente diferențiate arbitrare și discriminatorii, în funcție de locul de muncă (categoria socio-profesională).
Ca atare, așa cum s-a stabilit și prin Hotărârea nr.15/23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, reclamanții au fost discriminați în mod indirect, în sensul art.2 alin.2 din G nr.137/2000, în funcție de categoria socio-profesională (criteriul aparent neutru ce dezavantajează judecătorii și asistenții judiciari cu o vechime mai mare de 3 ani, criteriu care nu reprezintă o metodă adecvată și necesară pentru atingerea scopului legitim al acordării de stimulente salariale). Din aceste considerente, este inadmisibilă excluderea judecătorilor cu vechime peste 3 ani de la sistemul de stimulare salarială.
Având în vedere considerentele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit. e, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța de recurs apreciază că recursul este nefondat, urmând să-l respingă conform art.312 alin. 1.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate deDirecția Generală a Finanțelor Publice a județului în numele Ministerul Economiei și Finanțelor, Tribunalul Sălaj, Ministerul Justițieiîmpotriva sentinței civile nr. 2349 din 26.11.2007 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 09.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Laura Dima, Ioan Daniel Chiș Sergiu
- - --- - -
GREFIER
Red./
2 ex./18.06.2009
Președinte:Laura DimaJudecători:Laura Dima, Ioan Daniel Chiș Sergiu
