Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1701/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 1701/R-CM
Ședința publică din 17 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paulina Ghimișliu JUDECĂTOR 2: Laura Ioniță
JUDECĂTOR 3: Nicoleta Simona
Judecător - -
Grefier
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI împotriva sentinței civile nr.1275/CM din 14 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit recurenta-pârâtă, intimata-reclamantă și intimatul-pârât-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că prin serviciul registratură al instanței, s-a depus la dosar concluzii scrise formulate de intimatul-pârât-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, curtea constată recursul în stare de judecată și trece la soluționarea lui.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Constată că la data de 14.12.2007, reclamanta a chemat în judecată pe Curtea de Conturi a României, în calitate de pârâtă, Ministerul Economiei și Finanțelor în calitate de chemat în garanție, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată pârâta la calcularea și la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% pe perioada începând cu 26.03.2005 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, obligarea pârâtei la plata sporului pentru condiții grele de muncă, începând cu ianuarie 2005 până la zi și la plata sporului lunar de condiții vătămătoare, începând cu 01.01.2006 până la 01.01.2008, drepturi ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective, efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor necesare plății drepturilor bănești solicitate.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este salariata Curții de Conturi a României - Camera de Conturi A, ocupând funcția de secretar-dactilograf și că pârâta nu i-a acordat sporurile de mai sus care au fost prevăzute printr-o serie de acte normative speciale referitoare la salarizarea personalului Curții de Conturi. Astfel, sporul pentru condiții grele a fost reglementat de art. 10 alin.1 din Legea nr.50/1995 care a rămas în vigoare chiar după apariția Legii nr.154/1998 și a nr.OG160/2000, sporul pentru condiții vătămătoare a fost prevăzut la nivelul anului 2006 în art.14 din nr.OG3/2006, care a intrat în vigoare la 26.01.2006, iar în anul 2007 fost reglementat de nr.OG3/2006, care a prevăzut acordarea sporului începând cu ianuarie 2007.
În ceea ce privește sporul de confidențialitate, reclamanta a arătat că prin art.11 alin.1 din nr.OG9/2005, nr.OG3/2006, art.13 (1) din nr.OG10/2007 s-a stabilit că sporul de confidențialitate se acordă personalului contractual din aparatul de lucru al Guvernului și al Ministerului Integrării Europene, în cuantum de 15%, precum și personalului contractual din instituțiile publice pentru care, prin acte normative specifice se prevede acordarea acestui spor. Or, personalul Curții de Conturi are, potrivit art.4 alin.3 din Legea nr.94/1992 republicată, obligația de a păstra secretul profesional și confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care ia cunoștință în exercitarea funcției, astfel că trebuie să existe și dreptul corelativ la acordarea sporului de confidențialitate. Prin neacordarea acestui spor și personalului contractual al Curții de Conturi se creează acestei categorii o situație discriminatorie în raport cu celelalte categorii de personal bugetar care prestează aceeași muncă, ceea ce contravine art.5 și 6 din Codul muncii.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea acțiunii, arătând că reclamantei nu i se cuvine sporul pentru condiții grele de muncă întrucât activitatea sa se desfășoară într-un loc de muncă cu condiții normale, iar pentru perioada 2005-2008 nu există temei legal în baza căruia să fie acordat acest spor. În ceea ce privește sporul de confidențialitate, intimata a arătat că personalul Curții de Conturi nu a fost inclus de legiuitor printre beneficiarii acestui drept salarial, iar pe de altă parte, neacordarea acestui spor nu reprezintă faptă de discriminare în înțelesul nr.OG137/2000. Cu privire la sporul pentru condiții vătămătoare, intimata a menționat că acesta a fost acordat personalului Curții de Conturi începând cu septembrie 2007, când locurile de muncă au fost expertizate și că pentru perioada anterioară acestei date trebuie să se facă dovada existenței condițiilor vătămătoare de muncă.
La aceeași dată, Curtea de Conturi a României a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, arătând, în esență, că acesta are atribuții potrivit art.19 din Legea nr.500/2002 de a repartiza fondurile necesare salarizării și de a lua măsuri pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului, precum și cheltuirea cu eficiență a resurselor financiare și că între ea și chematul în garanție există raporturi juridice izvorâte din lege.
Prin întâmpinare, Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând, pe de o parte, că rolul său este doar de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată de art.19 din Legea nr.500/2002, iar, pe de altă parte, pentru că nu are atribuții nici în modificarea acestei legi, suplimentarea bugetului fiind o problemă de legiferare.
Pe fond, chematul în garanție a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție întrucât între el și reclamantă, precum și între Ministerul Economiei și Finanțelor și pârâtă nu există raporturi juridice.
Excepția a fost analizată, potrivit art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, iar prin încheierea de ședință din data de 12.11.2008 a fost admisă.
În urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Argeș, prin sentința civilă nr.1275/CM din 14 2008, dmis în parte acțiunea și a obligat pe pârâta Curtea de Conturi a României să plătească reclamantei sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, începând cu 26.03.2008 și până la 14.11.2008, precum și să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.
S-a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
S-a respins cererea de acordare a sporului pentru condiții grele de muncă și cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
S-a reținut de instanța de fond, la pronunțarea acestei sentințe, că reclamanta face parte din categoria personalului din unitățile finanțate de la bugetul de stat, raporturile juridice de muncă ale acesteia fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
Este fără putință de tăgadă apartenența reclamantei la personalul din unități bugetare, căreia i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.4 alin.3 din Legea nr.94/1992 republicată) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea desfășurată de reclamantă implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu).
Reclamanta nu îndeplinește o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitar public, aceasta se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.11 alin.1 din nr.OG9/2005, nr.OG3/2006, art.13 (1) din nr.OG10/2007, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2001, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanta este parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută).
Conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează muncă îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantei, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acesteia, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamanta se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanta este parte a unui raport de muncă și îndeplinește, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamantei, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitoare a acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanta este într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că aceasta nu poate fi tratată diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii ei, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanta este în mod evident și grav discriminată, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică ce fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare).
Existența discriminării directe a reclamantei rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzice discriminările), art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a), art.40 alin.2 lit.c) și f), art.54 alin.3, art.65 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări), art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoană nefiind mai presus de lege.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nicio discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală or, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamantă, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, tribunalul a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin. I din nr.OUG123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar, pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Reclamanta a mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a privit-o ca admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea-credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări. În speță, nu există o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță s-a constatat faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatare în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
În ceea ce privește acordarea sporului pentru condiții grele, instanța a apreciat că acesta nu i se cuvine reclamantei întrucât aceasta nu a făcut dovada că locul său de muncă se încadrează în categoria celor care au fost stabilite ca fiind locuri de muncă în condiții grele așa cum prevedeau dispozițiile art.10 alin.1 din Legea nr.50/1995. În acest sens reclamanta ar fi trebuit să depună la dosar hotărârea Comitetului de conducere al Curții de Conturi care să fi stabilit dacă face parte dintre salariații care lucrează în condiții grele de muncă. De asemenea, nu a făcut dovada nici a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.19 alin.1, 4 și 5 din Legea nr.19/2000.
Potrivit art.14 din nr.OG10/2007, sporul pentru condiții vătămătoare de până la 10% din salariul de bază se acordă personalului contractual care desfășoară activitate în cadrul autorităților și instituțiilor publice în care funcționează instalații care generează electromagnetice de radiofrecvență produse de emițători pentru comunicații, instalații de microunde, instalații de curenți de înaltă frecvență, stații de bruiaj în baza buletinelor de determinare emise de autoritățile abilitate în acest sens.
Reclamanta a făcut dovada cu buletinele de determinare a locurilor de muncă și de măsurători de radiații electromagnetice de la filele 119-126 din dosar a condițiilor vătămătoare de muncă. De altfel, și pârâta a recunoscut că i se cuvine acest spor.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Curtea de Conturi a României.
Se arată, în motivarea recursului formulat, că sentința instanței de fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Nu s-a avut în vedere că obligația de a păstra confidențialitatea asupra secretelor de serviciu revine salariatului în baza Codului muncii și rezultă și din Codul d e conduită aprobat prin Legea nr.477/2004, situație în care reclamantei îi revine această obligație în temeiul unei dispoziții legale și nu a unei clauze de confidențialitate negociate de părți.
Obligația de plată a contraprestației salariale nu este reglementată de nicio dispoziție legală.
În lipsa unei prevederi legale care să recunoască reclamantei calitatea de titular al dreptului la acordarea sporului de confidențialitate de 15%, nu putea fi instituită printr-o negociere între angajator și aceasta.
În perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2008 drepturile salariale ale reclamantei au fost stabilite prin mai multe ordonanțe de guvern, în care s-a inserat câte o prevedere legală, prin care s-a acordat sporul de confidențialitate de 15% numai salariaților bugetari ai anumitor autorități și instituții publice, personalul contractual al Curții de Conturi a României nefiind inclus printre beneficiarii acestui drept.
Referitor la discriminarea intervenită la o plată egală pentru muncă egală invocată de instanța de fond, trebuie reținut că instanțele judecătorești nu au dreptul să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
Principiul la muncă egală salariu egal nu înseamnă identitate în salarizare, el fiind în realitate o transpunere pe plan intern a Directivei nr.75/117/CEE privind armonizarea legislațiilor statelor membre, referitoare la aplicarea principiului salarizării egale între bărbați și femei.
Față de motivele arătate se solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere cu privire la obligarea Curții de Conturi a României la plata sporului de confidențialitate de 15% din salariul de bază aferent perioadei 26 martie 2008 - 14 2008.
Recursul declarat de pârâtă este nefondat.
Deși în motivarea recursului se numerotează cu mai multe puncte susținerile formulate, întreg recursul se referă la încălcarea și aplicarea greșită a legii privind modul de acordare a sporului de confidențialitate de 15% reclamantei și urmează a fi analizate împreună.
Reclamanta este personal contractual în cadrul unității recurente, având funcția de secretar dactilograf.
Așa cum a reținut și instanța de fond, acesteia i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.4 alin.3 din Legea nr.94/1992 republicată) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea desfășurată de reclamantă implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu).
Reclamanta nu îndeplinește o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitar public, aceasta se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.11 alin.1 din nr.OG9/2005, nr.OG3/2006, art.13 (1) din nr.OG10/2007, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2001, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Salariul de bază constituie elementul principal al salariului și se stabilește pentru fiecare salariat în raport de mai mulți factori, respectiv pregătirea profesională, competența, calificarea, locul, rolul, importanța activității desfășurate, răspunderea și riscurile funcției, etc.
Unul din principiile sistemului de salarizare este acela că pentru muncă egală sau de valoare egală plata trebuie să fie egală și este consacrat de art.41 alin.4 din Constituție și art.6 alin.3 din Codul muncii.
Dacă felul muncii este același, dacă cerințele și condițiile de muncă sunt aceleași, dacă munca este egală sau de valoare egală, diferențele de salarizare nu se justifică.
În ceea ce privește însă sporurile, acele elemente accesorii și variabile ale salariului care se acordă în funcție de condițiile în care se prestează munca, situația este alta.
Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde nu sunt cuprinse în salariul de bază, ele fiind prevăzute de Codul muncii, de legi și ordonanțe, în contractele colective de muncă.
În sistemul legal actual sporurile nu sunt recompense sau gratificații, ele constituind un factor compensatoriu pentru anumite condiții de muncă ce trebuie îndeplinite, și anume ca salariatul să ocupe un post într-o specialitate care îi conferă dreptul la un anumit spor și să lucreze efectiv în condițiile prescrise de lege.
În mod corect instanța de fond a reținut că nu există nicio justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ca în cazul a doi salariați care se găsesc în situații identice sau similare sub aspectul posturilor ocupate, răspunderii, etc. în aceleași condiții de muncă numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea nu, pentru motivul că legea sau ordonanța în baza căreia este retribuit nu prevede acordarea acestui spor.
Sporul la salariul de bază trebuie să fie acordat tuturor salariaților indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea, atât timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.
Acest lucru se referă și la sporul de confidențialitate care trebuie acordat tuturor celor care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administrația publică centrală sau locală, în justiție sau în aparatul Parlamentului.
Ca urmare, reclamanta, care nu primește spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea acesteia nu prevăd acordarea sporului, are dreptul la despăgubiri.
Aceste despăgubiri nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul de bază prevăzut de majoritatea actelor normative care reglementează acest spor, acordat altor categorii de personal și aceste despăgubiri trebuie să fie date cu caracter temporar, până la încetarea situației de discriminare.
Prin admiterea acțiunii pentru obligarea pârâtei-recurente la plata sporului de confidențialitate către reclamantă, instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică, motiv pentru care, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, se va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, cu sediul în B,--24, sector 1, împotriva sentinței civile nr.1275/CM din 14 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanta, cu domiciliul în P, str. -,.32,.A,.1,.10, județul A și pârâtul - chemat în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, cu sediul în P, b-dul. - nr.118, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 2009, la Curtea de Apel Pitești - secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
Red.
Tehnored.
6 ex./19.11.2009
Jud. fond:
Președinte:Paulina GhimișliuJudecători:Paulina Ghimișliu, Laura Ioniță, Nicoleta Simona
