Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 442/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA NR. 442/R-CM
Ședința publică din 06 Martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Florina Andrei JUDECĂTOR 2: Daniel Radu
JUDECĂTOR 3: Jeana Dumitrache
Judecător: - -
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR B,-, sector 5, împotriva sentinței nr.260/F-CM din 16 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit: recurentul-pârât, intimații-reclamanți -a, (), -a, intimații-pârâți Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Argeș și expertul în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea constată recursul în stare de judecată și se retrage pentru deliberare.
CURTEA:
Deliberând, asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 24 noiembrie 2008, reclamantele -a, (), -a și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Argeș, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, pentru a fi obligați la plata drepturilor salariale reprezentând 25% din valoarea salariului de bază, pentru perioada 2005-2008, până la data pronunțării hotărârii și pentru viitor, sume actualizate în raport cu rata inflației la data plății efective, precum și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor.
În motivarea acțiunii s-a arătat că în perioada 2005-2008, reclamantele au avut un program de permanență ce presupune prezența la instanță după orele de program și în zilele nelucrătoare, pentru a participa la ședințele de judecată a unor cauze penale ce presupun urgență.
Fiind obligate să nu părăsească localitatea, reclamantelor le-a fost restrâns dreptul la libertatea de mișcare și le-a fost adusă atingere relațiilor sociale privind viața de familie și în societate.
Întrucât asigurarea permanenței este obligatorie, conform Statutului grefierului și Regulamentului de Ordine Interioară al instanțelor judecătorești, această obligație trebuie să aibă un corelativ în obținerea unor drepturi corespunzătoare.
Au mai arătat reclamantele că se consideră discriminate față de alte categorii de salariați, de exemplu polițiștii, care sunt remunerați pentru serviciul de permanență în baza nr.OG38/2003 și că în acest fel au fost încălcate dispozițiile art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, art.1 din Protocolul nr.12 la Convenție și art.13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinarea formulată (filele 17-18), pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, față de dispozițiile art.3 din Decretul nr.167/1958 și art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, arătând că acțiunea este prescrisă pentru perioada 01.01.2005 - 24.11.2005, în condițiile în care prezenta acțiune a fost formulată la data de 24.11.2008.
A mai invocat pârâtul decizia nr.819/2008, prin care Curtea Constituțională a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte nromative.
A mai susținut pârâtul că nu se impune citarea în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, având în vedere dispozițiile art.V din nr.OUG75/2001, potrivit cărora sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a acestei autorități.
O altă susținere a pârâtului Ministerul Justiției a fost în sensul că nu poate fi reținută existența unei discriminări, întrucât reclamantele nu se află într-o situație similară sau comparabilă cu a lucrătorilor de poliție sau a altor bugetari și că asigurarea permanenței reprezintă o obligație de serviciu a reclamantelor, asumată de acestea odată cu ocuparea funcției. În cazul de față, legiuitorul a dispus restrângerea dreptului la liberă circulație potrivit cerințelor impuse de Constituție, întrucât măsura este necesară și proporțională cu scopul urmărit, respectiv înfăptuirea actului de justiție și apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor față de care se dispun măsuri procesuale cu caracter urgent.
În fine, același pârât a arătat că nu se poate dispune efectuarea măsurilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor, deoarece obiectul prezentei acțiuni se referă la drepturi salariale neprevăzute de lege.
Prin sentința civilă nr.260/F-CM din 16 decembrie 2008, Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și penntru cauze cu Minori și de Familie a admis acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Argeș să plătească reclamantelor sporul de 25% începând cu data de 24.11.2005 la zi și pentru viitor, până la încetarea discriminării, sume actualizate la data plății efective.
Pârâta Curtea de Apel Piteștia fost obligată să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
În conformitate cu art.137 Cod procedură civilă au fost analizate cu prioritate excepțiile invocate de pârâtul Ministerul Justiției.
În ceea ce privește excepția de prescripție, Curtea a constatat că prin acțiunea lor reclamantele au solicitat drepturi salariale începând cu anul 2005, fără a indica drept dată inițială 01.01.2005, iar instanța a acordat aceste drepturi în limita termenului de prescripție reglementat de Decretul nr.167/1958 și de art.283 alin.1 lit.c Codul muncii.
Referitor la inadmisibilitatea acțiunii în discriminare, Curtea a reținut următoarele:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit.e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, redate mai sus, au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Curtea a constatat că aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, instanța a reținut că în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976, Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că este admisibilă acțiunea prin care reclamantele solicită plata sporului de 25%.
Susținerea pârâtului Ministerul Justiției în sensul că nu se impune citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, față de dispozițiile art.V din nr.OUG75/2008, nu a fost reținută, deoarece acest text de lege doar interzice sesizarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar, însă nu interzice citarea acestei instituții într-un proces aflat pe rolul instanțelor de judecată.
În ceea ce privește fondul cauzei s-a reținut că reclamantele fac parte din personalul auxiliar al Tribunalului Argeș, fiind încadrate ca grefiere la secția penală a acestei instanțe.
Potrivit art.54 și următoarele din Hotărârea nr.387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, reclamantele au îndatorirea de a asigura prin activitatea desfășurată respectarea legii, de a participa la ședințele de judecată stabilite potrivit legii, de a soluționa într-un termen rezonabil cauzele deduse judecății.
În cauzele penale a căror soluționare presupune urgență, cum sunt cele în care se solicită luarea, înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive, reglementate sub aspect procedural de dispozițiile art.136 și următoarele din Codul d e procedură penală, participarea la ședințele de judecată în completele de judecată stabilite potrivit legii impune reclamantelor o obligație suplimentară, respectiv pe aceea de a nu părăsi localitatea în zilele stabilite în planificarea de permanență.
Potrivit art.88 din Hotărârea nr.387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, programul de lucru la instanțe este de 8 ore zilnic, timp de 5 zile pe săptămână și începe de regulă la ora 800încheindu-se la ora 1600. Acest program este prevăzut pentru întreg personalul din justiție, inclusiv pentru personalul auxiliar.
Participarea la cauzele penale a căror soluționarea presupune urgență, impune practic reclamantelor o obligație suplimentară, respectiv aceea de a asigura permanența la instanță și în afara programului de lucru de 8 ore instituit de regulament, în timpul săptămânii, precum și în zilele de sâmbătă și duminică.
Acest program de permanență excede duratei normale a timpului de muncă, ceea ce înseamnă că interdicția de a părăsi localitatea vizează timpul de odihnă dintre două zile de muncă, repaosul săptămânal și chiar vacanța judecătorească.
În acest fel, este îngrădit pentru reclamante dreptul la liberă circulație și este afectat dreptul la viața familială și privată, reclamantele aflându-se în imposibilitate de a-și organiza petrecerea timpului liber în condiții normale.
Prezența în localitate la dispoziția instanței le îngrădește reclamantelor exercitarea drepturilor fundamentale consacrate de dispozițiile art.25 și art.26 din Constituție. Art.53 din Constituție prevede posibilitatea restrângerii exercițiului acestor drepturi fundamentale, însă măsura poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică și ea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a trebuie să fie nediscriminatorie.
Potrivit art.59 din Legea nr.567/2004, tabilirea drepturilor și îndatoririlor personalului auxiliar se face ținându-se seama de locul și rolul acestuia în desfășurarea activității de justiție, de răspunderea și complexitatea fiecărei funcții, de interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute de lege pentru persoanele care sunt încadrate în instituțiile publice, iar conform art.3 din nr.OG8/2007, salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare, pe grade sau trepte profesionale, în raport de funcția deținută, de nivelul studiilor, de vechimea în specialitate, precum și de nivelul instanței sau al parchetului. În același sens sunt și dispozițiile art.60 din Legea nr.567/2004, potrivit cărora entru p. activitatea desfășurată, personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea are dreptul la o salarizare stabilită în raport cu nivelul instanței sau parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în muncă și în specialitate, precum și cu alte criterii prevăzute de lege.
Personalul auxiliar beneficiază și de alte sporuri care compensează efortul suplimentar pe care îl presupune activitatea acestora, cum este spre exemplu, sporul de 15% pentru condiții deosebite de muncă, prevăzut de art.22 alin.1 din nr.OG8/2007 sau sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică.
din secția penală care asigură permanența la instanțe, se află într-o situație diferită față de ceilalți grefieri din perspectiva efortului suplimentar pe care îl presupune îndeplinirea sarcinilor de serviciu, însă cu toate acestea tratamentul salarial a fost stabilit prin lege în mod similar pentru toți grefierii.
Pe de altă parte, pentru aceeași obligație de asigurare a permanenței, altor categorii profesionale - de exemplu polițiștii, conform art.11 din nr.OG38/2003 - le-a fost recunoscut prin lege dreptul la un spor din salariu.
Nu se poate pretinde că acest efort suplimentar a fost avut în vedere de către legiuitor atunci când a stabilit pentru această categorie profesională salariul de bază lunar, întrucât acest salariu este acordat de regulă în funcție de nivelul studiilor, calificarea și pregătirea profesională, importanța postului și competențele profesionale.
Față de aceste considerente, Curtea a concluzionat că reclamantele au fost supuse unui tratament salarial discriminatoriu, cu încălcarea dispozițiilor art.6 din Codul muncii, art.4, 16, 25 și art.26 din Constituția României, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale, art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene.
Drept urmare, instanța a admis acțiunea și a obligat pe pârâți să plătească reclamantelor un spor de 25% din salariul de bază lunar, începând cu data de 24 noiembrie 2005, respectându-se termenul de prescripție instituit prin Decretul nr.167/1958 și prin art.283 alin.1 lit.c Codul muncii.
Cererea reclamantelor privind acordarea sporului de 25% și pentru viitor a fost apreciată ca întemeiată, cu motivarea că salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând bineînțeles ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului.
Pentru drepturile salariale acordate, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 Codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamantelor prin neplata acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamantele ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
Întrucât drepturile bănești solicitate au drept izvor raporturile de muncă încheiate între reclamante și pârâți, în temeiul art.11 alin.1 din Decretul nr.92/1976 a fost obligată pârâta Curtea de Apel Pitești să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Împotriva sentinței civile nr.260/F-CM/16 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților care a criticat hotărârea atacată, în esență, pentru următoarele considerente:
- un prim motiv de recurs este cel prevăzut de art.304 pct.4 din Codul d e procedură civilă, în sensul că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, deoarece a obligat pârâții, prin dispozitiv, să plătească un "drept" neprevăzut de lege, ceea ce constituie o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, încălcând astfel principiul separării puterilor în stat.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că și Curtea Constituțională s-a pronunțat în acest sens prin decizia nr.1325/4.12.2008.
- hotărârea instanței de fond este criticabilă și pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, sentința pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că în speță, pentru perioada avută în vedere prin acțiune de către reclamante, nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de permanență de 25% din salariu pentru personalul auxiliar de specialitate ori pentru alte categorii profesionale din sistemul justiției.
S-a arătat că potrivit art.157 alin.2 din Codul muncii, "sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau majoritate de la bugetul de stat se stabilește prin lege".
Instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală referitor la dreptul reclamantelor la sporul de permanență pentru personalul auxiliar de specialitate, deoarece în cauză nu este aplicabil art.14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât acest drept nu este recunoscut de legea română și nu este reglementat prin nici un act normativ în vigoare.
Pârâtul a menționat că în cauză nu se aplică nici prevederile art.41 din Constituție.
- instanța de fond a admis în mod greșit și capătul de cerere privind actualizarea sumelor pretinse de reclamante, deoarece în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art.1088 Cod civil, fapt pentru care în cazul admiterii acțiunii reclamantelor ar putea solicita doar dobânda stabilită de lege și nu actualizarea sumelor.
- în mod eronat instanța de fond a reținut obligarea pârâților și pentru viitor a drepturilor salariale cuvenite reclamantelor reprezentând sporul de 25%, deși instanța trebuia să aprecieze că acest capăt este inadmisibil din moment ce creanța nu este certă, lichidă și exigibilă.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile atacate și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În temeiul art.242 alin.2 din Codul d e procedură civilă, recurentul-pârât a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Verificând sentința civilă atacată în raport de criticile formulate în recurs și din ansamblul probelor administrate, Curtea constată următoarele:
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs este nefondat, deoarece în speță nu se aplică prevederile art.304 pct.4 din Codul d e procedură civilă, întrucât prima instanță prin pronunțarea sentinței atacate nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, cercetând cauza în raport de prevederile art.6 din Codul muncii, art.4, 16, 25 și 26 din Constituția României, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale, art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene.
Al doilea motiv de recurs este fondat, deoarece hotărârea pronunțată de prima instanță s-a dat cu aplicarea greșită a legii, în speță operând prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Curtea reține că pentru perioada avută în vedere prin acțiune de reclamante nu există nici un act normativ în legislația României care să prevadă sporul de permanență de 25% din salariu pentru personalul auxiliar de specialitate ori pentru alte categorii profesionale din sistemul justiției și mai mult trebuie avut în vedere că sistemul de salarizare pentru justiție trebuie să se stabilească prin lege.
Rezultă că sporul de permanență de 25% din salariu nu poate fi acordat reclamantelor, întrucât nu este prevăzut de vreun act normativ privind sistemul de salarizare al personalului auxiliar de specialitate ori pentru alte categorii profesionale din sistemul justiției din România.
Nefiind recunoscut de legea română, acest spor de permanență de 25% nu poate fi analizat ca fiind discriminatoriu dacă nu ar fi acordat și nici nu poate fi invocat faptul că reclamantelor le-a fost restrâns dreptul fundamental privind libertatea de mișcare garantat de legislația internă și internațională, deoarece în domeniul penal activitatea de permanență este specifică acestui sector și face parte din atribuțiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate, al altor categorii profesionale din sistemul justiției, inclusiv magistrați, care lucrează în penal.
Al treilea motiv de recurs este fondat, deoarece Curtea constată că în speță nu sunt incidente dispozițiile art.1088 Cod civil, întrucât motivul doi de recurs ce a fost analizat mai sus a fost constatat fondat, ceea ce conduce la respingerea acțiunii formulată de reclamante, precum și respingerea actualizării sumelor solicitate.
Ultimul motiv de recurs este fondat, deoarece pe fond Curtea a reținut că este neîntemeiată cererea reclamantelor privind sporul de permanență de 25% din salariu și ca urmare acesta nu poate fi acordat și pentru viitor, în speță operând prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 din Codul d e procedură civilă urmează a fi admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr.260/F-CM din 16 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie și pe cale de consecință se va modifica sentința civilă atacată, în sensul că se va respinge acțiunea promovată de reclamantele -a, (), -a și.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.260/F-CM din 16 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie, intimați fiind reclamantele, (), și, cu domiciliul ales la Tribunalul Argeș, cu sediul în Pitești,--5, județ A, pârâții CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în Pitești,-, județ A, TRIBUNALUL ARGEȘ, cu sediul în Pitești,--5, județ A și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B,--3, sector 1.
Modifică sentința civilă nr.260/F-CM din 16 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantele -a, (), -a și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 06 martie 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.4/10.03.2009.
Jud.fond:.
.
Președinte:Florina AndreiJudecători:Florina Andrei, Daniel Radu, Jeana Dumitrache
