Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 324/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,
LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 324/CM
Ședința publică din 09 Iunie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Maria Apostol
JUDECĂTOR 2: Mariana Bădulescu
JUDECĂTOR 3: Răzvan Anghel
Grefier - -
S-a luat în examinare recursurile civile formulate de:
- recurentele reclamante, cu domiciliul ales în C,-, județul C, și
- de recurenții pârâți PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,- - 14, sector 5 și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,- C, județul C, împotriva sentinței civile nr.1021/5.06.2008 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE,cu sediul în B, sector 1,- - 81, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5 prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în C, str.- nr.18, județul C, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CONSTANȚA, cu sediul în C,-, județul C, având ca obiect drepturi salariale - spor 50%.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu disp. art.87 și următoarele cod pr.civilă.
Ambele recursuri sunt declarate în termen, motivate și scutite de plata taxelor judiciare de timbru.
În referatul oral asupra cauzei grefierul de ședință învederează instanței că la dosarul s-au depus concluzii scrise de câtre recurentul pârât Parchetul de pe lângă, la ora 11,30 - prin poșta specială, înainte ca dosarul să rămână în pronunțare.
Instanța având în vedere că nu sunt motive de amânare, constată cauza în stare de judecată și luând act că prin cererile declarative de recurs s-a solicitat judecata în lipsă, rămâne în pronunțare asupra recursurilor.
CURTEA:
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată la data de 22.01.2008 pe rolul Tribunalului Constanța secția civilă sub nr-, reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CONSTANȚA și Ministerul Economiei Finanțelor, au solicitat obligarea acestora la plata unor drepturi salariale constând în sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică din indemnizația de încadrare brută lunară, stabilit prin art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, începând cu luna ianuarie 2005 și acordarea acestui spor în continuare, precum și obligarea de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
În motivare, reclamanții au arătat că potrivit prevederilor art. 47 din Legea nr.50/1906-act normativ cu caracter organic privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele, autorității judecătorești, modificată și completată, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază lunar.
Ulterior, prin art.50 din nr.OUG 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele, a fost abrogat și art.47 din Legea nr. 50/1996, act normativ cu un inferior legii organice, fapt ce contravine dispozițiilor art.73 pct.1 lit.6 din Constituție și art. 4 din Legea nr. 24/2000, referitoare la ierarhia actelor normative.
Învederează că situația este similară celei privind sporurile de vechime în muncă, unde ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție prin decizia nr. XXXVI/07.05.2007, a admis recursul în interesul legii, stabilind că disp. art.33 al.1 din Legea nr. 50/1996, în raport de art.1 pct.32 din OG nr.83/2000, art.50 din OUG nr. 177/2002 și art 6 alin.1 din OUG nr.160/2000, se interpretează în sensul că, judecătorii, procurorii.beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege".
Au arătat reclamanții că, prin manifestarea de voință a puterii executive - exprimată printr-un act juridic inferior unei legi organice - s-a creat imposibilitatea de a concretiza un drept stipulat prin manifestarea voinței puterii legislative.
Astfel, au apreciat reclamanții că dreptul prevăzut de art. 47 din Legea nr.50/1996 este și a rămas în vigoare de la data apariției actului normativ care îl reglementează și, pe cale de consecință, el trebuie acordat în continuare.
S-a precizat că, la data stabilirii acestui drept, în baza art. 47 din Legea nr.50/1996, legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referință, care rezultă din condițiile în care magistrații își desfășoară activitatea, acestea fiind de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Condițiile de risc și suprasolicitare neuropsihică, nu s-au schimbat ci, dimpotrivă, s-au acutizat, întrucât, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, au crescut cerințele înfăptuirii actului de justiție, calitatea actului de justiție și eficiența sporită a acestuia. În situația existenței unui sistem legislativ stufos și uneori contradictoriu, și a unor condiții de muncă neadecvate etapei actuale, s-a ajuns la creșterea celor doi factori de risc.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta Direcția Națională Anticorupție a solicitat respingerea acțiunii ca fiind nelegală și neîntemeiată motivând, în esență,că la data de 6.12.2002 când a fost publicată nr.OUG 177/2002, art.47 din Legea nr.50/1996, la care fac referire reclamanții, era deja abrogat de 2 ani prin nr.OG83/2000.
Ministerul Public -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și justiție, prin întâmpinarea depusă, a invocat pe cale de excepție necompetența materială în raport de disp. art 36 din nr.OUG 27/2006 și, pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă motivând în esență, incidența disp. art.1 pct.42 din OG nr. 83/2000 vizând abrogarea în mod expres a disp. art.47 din Legea nr.50/1996.
Pârâții Direcția Națională Anticorupție și Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție au formulat, în temeiul disp. art. 60-63.pr.civ, cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, în considerarea disp. art.19 din Legea nr. 500/2002 și art.1 din OG nr.22/2002.
Ministerul Economiei și Finanțelor, pe calea întâmpinării a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive față de raportul juridic dedus judecății, neavând legitimare procesuală nici în calitate de pârât nici chemat în garanție.
Prin încheierea din 07.03.2008, instanța, față de cererile de abținere formulate de judecători și imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată a scos cauza de pe rol și a dispus înaintarea dosarului la Curtea de APEL CONSTANȚA pentru desemnarea completului în soluționarea cererilor de abținere.
Curtea de APEL CONSTANȚA prin încheierea nr.29/CM/18.03.2008 pronunțată în dosarul nr-, a admis cererile de abținere ale judecătorilor din cadrul secției civile și penale.
Prin rezoluția președintelui ale instanței s-a stabilit compunerea completului în cadrul secției de contencios administrativ și fiscal, conform art.99 din Regulament.
Cauza a fost înregistrată sub nr- la Tribunalul Constanța - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.
Prin sentința civilă nr. 1021/05.06.2008 pronunțată de Tribunalul Constanțas -a respins excepția necompetenței materiale invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, s-a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără legitimare procesuală, s-a admis acțiunea formulată de reclamante, au fost obligați pârâții să plătească reclamantelor drepturile bănești reprezentând sporul de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr.50/1996 republicată, actualizate cu indicele de inflație, începând cu luna ianuarie 2005 și până în prezent și s-au respins cererile privind acordarea sporului în continuare și obligarea pârâtei de a efectua mențiunile în carnetele de muncă. S-a respins și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:
În referire la excepția necompetenței materiale invocată de pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe langă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție instanța s-a arătat că în cauză nu sunt incidente disp. art.36 din G nr. 27/2006, întrucât acțiunea nu vizează anularea unui act administrativ(hotărâre) emis de organele prevăzute de actul normativ menționat, ci constatarea (obligația de a face) unui drept de natură salarială în raport de prevederile Legii nr. 53/2003.
Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a apreciat că în raportul juridic dedus judecății acest pârât nu se legitimează procesual deoarece litigiul se poartă între angajatori și angajați în baza raportului de muncă, singura instituție să cuprindă în buget suma reprezentând drepturi salariale este Ministerul Public -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Cu privire la fondul cauzei s-au arătat următoarele:
În cauză, reclamanții au calitatea de procurori în cadrul Direcției Naționale Anticorupție-Serviciul Teritorial Constanța.
Potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești"pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Este adevărat că prin art.1 pct.42 din OG nr.83/2000 s-au abrogat dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 mai sus expuse, însă procedându-se astfel,au fost încălcate atât normele constituționale de principiu referitoare la delegarea legislativă cât și dispozițiile Legii 125/2000 privind abilitarea guvernului de emite ordonanțe.
Astfel, potrivit art.108, alin.3 din Constituție, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile prevăzute de aceasta.
Ori, prin art.1 pct.1 din legea 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe doar în ceea ce privește modificarea și completarea Legii 50/1996, însă cu toate acestea prin OG 83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr.50/1996.
S-au încălcat astfel dispozițiile art.56-62 din Legea nr.24/2000 privind Normele de Tehnică legislativă, potrivit cu care modificarea, completarea și abrogarea constituie evenimente legislative distincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
În altă ordine de idei se reține că, potrivit art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică, solicitat de reclamanți este un drept de creanță este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la CEDO.
Prin abrogarea art 47 din Legea 50/1996, reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun, privare care se putea face doar pentru o cauză de utilitate publică, iar din cuprinsul OG83/2000 nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și personalului auxiliar de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art 20 alin2 din Constituție, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Se reține astfel existența unui conflict între art 1 pct.2 din OG 83/2000 care a abrogat art.47 din Legea nr.50/1997 și art.1 din Protocolul Adițional 1 la CEDO, urmând a da prioritate acestui din urmă text legal.
Pentru aceste considerente, instanța va obliga pârâții să plătească reclamanților drepturile bănești, reprezentând sporul de 50 % prevăzut de art 47 din Legea nr.50/1996, calculat la salariul brut lunar, începând cu luna ianuarie 2005 și până în prezent, actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Cât privește cererea vizând acordarea sporului în continuare, instanța o va respinge întrucât nu se poate aprecia pentru viitor asupra raporturilor de muncă între părți, cum de altfel nu se poate pronunța în raport de reglementările legale ce vor apărea în materie.
De asemenea, va fi respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă apreciind a această obligație derivă din lege conform prevederilor codului muncii.
În ceea ce privește cererile de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulate de pârâții Direcția Națională Anticorupție și Ministerul Public -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, instanța reține că nu sunt întemeiate pentru următoarele considerente.
Potrivit art.1 din OG nr.22/2002 "executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate, acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă".
În art.2 din același act normativ se precizează că "ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virării de credite bugetare, în condițiile legii pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii".
Chiar dacă Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care urmează să pună la dispoziție pârâților fondurile necesare plății drepturilor, această obligație vine de la lege în urma aprobării bugetelor pentru fiecare instituție în parte, aprobare pe care nu Ministerul o dă, obligația luării măsurilor ce se impun pentru asigurarea fondurilor necesare plății drepturilor revine ordonatorului principal de credite, care, în speță, este Ministerul Public -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Împotriva acestei soluții au formulat recurs pârâții Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și reclamantele.
În motivarea recursului său, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a arătat următoarele: față de cele hotărâte prin Decizia nr. 21/10.03.2008 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, recursul vizează numai actualizarea sumelor pretinse cu rata inflației și respingerea cererii de chemare în garanție; astfel, s-a arătat că în mod greșit s-a dispus obligarea la plata actualizării sumelor cu rata inflației întrucât fondurile alocate Ministerului Public pentru anul 2008 au fost aprobate prin Legea nr. bugetului de stat nr. 388/2007, lege care nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanțe, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând actualizarea cu rata inflației, nu se justifică; în același sens s-a arătat că în conformitate cu art. 14 al.2 din Legea nr. 500/2002 nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget, nici angajată nici efectuată din acesta, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială iar sumele alocate pentru alte cheltuieli nu pot fi folosite în alt scop, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat putându-se face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, astfel încât obligația stabilită de instanță în sarcina recurentului este o obligație "imposibilă"; un alt argument invocat a fost acela că actualizarea cu rata inflației apare ca un mod de a constrânge debitorul să execute obligația asumată, și prin urmare pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare la plata sumelor reactualizate fiind lipsită de cauză juridică; în ceea ce privește cererea de chemare în garanție s-a arătat că aceasta era întemeiată raportat la prevederile art. 131 din Legea nr. 304/2004, art.19 din Legea nr. 500/2002 și HG nr.736/2003 întrucât recurentul este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata drepturilor suplimentare și va trebui să elaboreze un proiect de rectificare a bugetului și față de prevederile art. 3 din OG nr. 22/2002; s-a mai arătat că în formularea acestei cereri este îndeplinită condiția interesului.
În motivarea recursului său Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanțaa arătat următoarele: în mod greșit instanța de fond a obligat parchetul la plata sporului de 50% pentru perioada 03.02.2007 - 03.06.2008 în condițiile în care actul normativ care prevedea acest spor a fost abrogat; astfel s-a apreciat că după data de 3 februarie 2007, prin OG nr. 8/2007 a fost abrogată Legea nr. 50/1996, operațiune permisă de Constituția României și Legea nr. 24/2000; în mod greșit s-a dispus obligarea la plata actualizării sumelor cu rata inflației întrucât fondurile alocate Ministerului Public pentru anul 2008 au fost aprobate prin Legea nr. bugetului de stat nr. 388/2007, lege care nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanțe, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând actualizarea cu rata inflației, nu se justifică; în același sens s-a arătat că în conformitate cu art. 14 al.2 din Legea nr. 500/2002 nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget, nici angajată nici efectuată din acesta, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială iar sumele alocate pentru alte cheltuieli nu pot fi folosite în alt scop, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat putându-se face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, astfel încât obligația stabilită de instanță în sarcina recurentului este o obligație "imposibilă"; un alt argument invocat a fost acela că plata sumelor reprezentând actualizarea cu rata inflației se poate face doar prin intervenția legiuitorului; în sfârșit, s-a susținut că instanța de fond nu a motivat în nici un fel soluția de admitere a cestei cereri.
În motivarea recursului lor, reclamantele au arătat următoarele: în mod greșit instanța de fond a respins cererea lor de acordare a acestui spor în continuare, întrucât conform art. 329 alin. 3 Cod.pr.civ. trebuia să facă aplicarea Deciziei nr. 21/2008 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 produc efecte în continuare; s-a mai arătat că în considerentele deciziei la care s-a făcut referire se indică drept temei și faptul că s-ar crea o situație discriminatorie față de magistrații și personalul auxiliar care a avut deja câștig de cauză.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Constanța sub nr- la Secția comercială, maritimă și fluvială precum și pentru cauze de Contencios administrativ și Fiscal.
Prin încheierea nr. 492/CA/15.10.2008 cauza a fost trimisă la ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în conformitate cu art. I din OUG nr. 75/2008.
Prin decizia nr. 1123/27.02.2009 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție cauza a fost declinată către Curtea de Apel Constanța reținându-se că prin Decizia nr. 104/20.01.2009 pronunțată de Curtea constituțională prin care s-au declarat neconstituționale prevederile art. I și II din OUG nr. 75/2008.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Constanța - Secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr-.
nalizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea reține următoarele:
1. Cu privire la recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție:
1.A) În ceea ce privește actualizarea sumelor cu rata inflației, se reține că în conformitate cu art. 295(2) din Codul Muncii, prevederile acestui cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective. Pe de altă parte, alineatul (1) din același articol, stabilește că dispozițiile acestui cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile. Or, art. 1073 din Codul civil stabilește cu titlu de regulă următoarele: "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, si in caz contrar are dreptul la dezdăunare". În condițiile scăderii puterii de cumpărare a monedei naționale, reclamanții au fost prejudiciați prin neplata la data la care erau cuvenite a acestor drepturi și ca urmare sunt îndreptățiți la valoarea reactualizată cu rata inflației a drepturilor rezultând din aplicarea sporului de 50%. Aceasta nu este o măsură de constrângere a debitorului, decât eventual ca efect colateral, scopul acestei măsuri fiind dezdăunarea creditorului.
Susținerile recurentului că nu poate plăti aceste sume sunt lipsite de temei și nu au relevanță asupra drepturilor creditorilor - reclamanții. Astfel, un debitor nu se poate exonera de plata unor obligații invocând motivul lipsei de posibilități materiale. Excepțiile vizează cazul persoanelor de drept privat care în caz de insolvență pot fi supuse unei proceduri speciale care după finalizare conduce la stingerea tuturor creanțelor nerealizate.
Din contră, în conformitate cu prevederile OG nr. 22/2002, modificată prin Legea nr. 100/2007, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată (art. 2) iar ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii, virările de credite bugetare putându-se efectua pe parcursul întregului an bugetar, prin derogare de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, și ale art. 49 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale (art.4).
Includerea sumelor necesare în bugetul propriu și plata acestor drepturi nu poate fi considerată a fi lipsită de temei legal ci din contră, câtă vreme creanța este stabilită printr-o hotărâre judecătorească ce se bucură de autoritatea lucrului judecat iar art. 1 din OG nr. 22/2002 prevede achitarea creanțelor stabilite prin titluri executorii din bugetele instituțiilor publice.
1.B) În ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție, se reține că instanța de fond a procedat în mod corect.
Astfel, prin cererea de chemare în garanție, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a solicitat ca în cazul în care cererea reclamantelor va fi admisă să se dispună prin aceeași hotărâre ca"Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților".
Mai întâi, trebuie avut în vedere că cererea de chemare în garanție trebuie să respecte aceleași condiții ca și cererea principală, o astfel de cerere având caracter incidental dar totodată o existență de sine stătătoare, putând fi judecată și separat (art. 63 alin.2 Cod.pr.civ.).
Astfel cum stabilește art. 60 alin. 1 Cod.pr.civ. cererea de chemare în garanție este cererea prin care o parte se poate îndrepta împotriva unui terț față de litigiu, în cazul în care ar cădea în pretenții, pentru a-l garanta sau pentru a-l despăgubi.
Între altele, cererea de chemare în garanție trebuie să aibă un obiect, care la rândul său trebuie să fie licit, posibil și determinat.
Obiectul cererii de chemare în judecată, chiar și pe cale incidentală, trebuie să constituie o pretenție concretă a reclamantului, corespunzătoare unei obligații de a face, a nu face sau a da, corelativ dreptului subiectiv sau interesului care se urmărește a fi ocrotit.
În cauză, se constată că cererea de chemare în garanție formulată de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu răspunde acestor exigențe, întrucât nu se formulează o pretenție concretă, adică nu se cere chematului în garanție să facă, să nu facă sau să dea ceva, ci se solicită instanței ca acest pârât să aibă o anumită poziție subiectivă, respectiv "să ia act" de o anume obligație. Pârâtul nu a solicitat așadar ca Ministerul Finanțelor să fie obligat să asigure fondurile necesare plății sumelor pretinse de reclamante, ci doar să ia act de această obligație, cerere care în realitate nu are nici o finalitate practică. Din acest punct de vedere, o astfel de cerere este și lipsită de interes, ținând cont că interesul, ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, reprezintă folosul practic pe care îl urmărește partea. Or, luarea la cunoștință de existența unei obligații legale, fără ca partea să fie obligată a îndeplini această obligație este lipsită de un folos practic. Instanța nu poate fi chemată pentru a stabili pur teoretic existența obligației de care pârâtul (chematul în garanție) să ia act, ci pentru realizarea sau protejarea în concret a unui drept sau interes prin impunerea unei obligații corelative.
Ca urmare, recursul acestui pârât nu este fondat.
2. Cu privire la recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța:
2.A) În ceea ce privește acordarea drepturilor pretinse și după data de 03.02.2007:
Prin Decizia nr. 21din 10 martie 2008 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în recurs în interesul legii (publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 444 din 13.06.2008) s-au stabilit următoarele:
"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".
Această decizie este obligatorie potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.
Este adevărat că în dispozitivul acestei decizii nu se indică în mod expres dacă acest drept se cuvine categoriilor de persoane la care se referă și în continuare sau numai până la o anumită dată.
Dar, în considerentele acestei decizii se arată următoarele: "Sub acest aspect, în raport de cele reținute, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice. Acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, așa cum s-a arătat, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței [art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României]. Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 231 din Legea nr. 56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege".
Așadar, pentru a pronunța decizia nr. 21/2008 în recurs în interesul legii, instanța supremă a avut în vedere că "nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea" adică la data de 10.03.2008.
Față de prevederile imperative ale art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, instanțele nu pot avea în vedere o altă soluție decât cea care rezultă din interpretarea dată de instanța supremă, decât dacă după pronunțarea deciziei în recurs în interesul legii a intervenit un act normativ nou sau o decizie a Curții Constituționale prin care să se constate neconstituționalitatea unui text legal, de natură a modifica contextul legislativ avut în vedere de instanța supremă la data pronunțării deciziei respective, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
De altfel, OG nr. 8/2007 nu poate fi interpretată în sensul că prin acest act normativ s-ar fi urmărit înlăturarea unor drepturi ale magistraților, întrucât în conformitate cu art.1 pct. III subpunctul 7 din Legea nr. 502/2006 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, în temeiul căreia a fost emisă OG nr. 8/2007, Guvernul putea reglementa numai salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.
Mai mult, la acea dată, art. 47 din Legea nr. 50/1996 era considerat de către Guvern abrogat prin OG nr. 83/2000, astfel încât este evident că legea de abilitare și OG nr. 8/2007 nu aveau în vedere reglementarea în acest domeniu, al drepturilor rezultând din prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Pe de altă parte, mai trebuie avută în vedere și a doua parte a considerentelor deciziei nr. 21/2008 pronunțate de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
Astfel, instanța supremă a reținut următoarele:
De altfel, așa cum rezultă chiar din motivarea prezentului recurs în interesul legii, în prezent, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, unui număr însemnat de persoane - magistrați și personal auxiliar de specialitate - le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Or, în ipoteza adoptării unei soluții contrare, în sensul prezentului recurs în interesul legii, care, potrivit dispozițiilor art. 329 din Codul d e procedură civilă, ar produce efecte numai pentru viitor, s-ar ajunge la crearea unei situații de discriminare în cadrul acelorași categorii socioprofesionale, respectiv ale persoanelor care se încadrează în ipoteza dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 231 din Legea nr. 56/1996, în condițiile în care sporul în discuție a fost acordat de legiuitor, la momentul respectiv, în considerarea specificului profesiei, cu atât mai mult cu cât nu au intervenit modificări pozitive în ceea ce privește condițiile și specificul activității desfășurate.
Cât privește noțiunea de "discriminare", avem în vedere practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței, Decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României, 59).
A accepta teza propusă de procurorul general prin recursul în interesul legii, în sensul neacordării acestui spor, în mod inevitabil ar duce la situația în care în sistemul judiciar ar exista, pe de o parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate care beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, pe de altă parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate cărora, deși desfășoară aceeași activitate și în aceleași condiții, nu li s-ar recunoaște acest drept.
Or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socioprofesionale, cu atât mai mult cu cât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, republicată, ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.
Așadar, soluția de admitere a acțiunii nu se fundamentează numai pe prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 în legătură cu care recurentul susține că ar fi fost ulterior abrogate prin OG nr. 8/2007 ci și pe prevederi constituționale și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale care potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția au prioritate României dacă există neconcordanțe între acestea și legile interne.
Ca urmare, indiferent de efectele OG nr. 8/2007 și indiferent dacă aceste efecte au fost sau nu avute în vedere de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în analiza situației prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică se cuvine reclamanților în temeiul unor prevederi normative cu forță juridică superioară, astfel cum a stabilit cu caracter obligatoriu ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în decizia nr. 21/2008 pronunțată în recurs în interesul legii.
În sensul asigurării unui tratament nediscriminatoriu sunt și prevederile art. 4(1) din Legea nr. 303/2004 potrivit cu care "judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora".
2.B) În ceea ce privește actualizarea cu rata inflației:
Față de acest motiv de recurs se rețin aceleași argumente ca și în cazul motivului de recurs identic invocat de recurentul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, neexistând elemente diferite în susținerea lui care să fie invocate de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța.
În ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea de către instanța de fond a soluției asupra acestui capăt de cerere, se reține că față de prevederile art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 7 Cod.pr.civ. în acest caz instanța de recurs suplinește această lipsă prin propria motivare, ceea ce s-a și întâmplat, considerentele pentru care acest capăt de cerere este fondat iar admiterea lui corectă, fiind expuse în referire la recursul formulat de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, nefiind necesară reluarea lor.
3. Cu privire la recursul formulat de recurente:
Așa cum s-a arătat deja în referire la recursul formulat de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, câtă vreme după pronunțarea Deciziei nr. 21/2008 de către ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nu a intervenit nici un alt act normativ care să modifice cadrul legislativ existent la data pronunțării ei, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică subzistă și este cuvenit și în continuare reclamantelor.
Ar constitui o sarcină excesivă să se pretindă reclamantelor ca după soluționarea prezentei cauze, să formuleze în fiecare lună noi acțiuni pentru obținerea acestui spor pentru luna precedentă, dreptul de acces la o instanță, consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor omului în jurisprudența sa, și desprins din prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, presupunând obligația instanței de a soluționa în mod efectiv litigiul dintre părți într-un mod care să garanteze realizarea dreptului pretins și cuvenit, iar nu într-un mod efemer care ar fi totodată și iluzoriu. Mai mult, în special în cazul în care debitorul obligației corelative a dreptului pretins în justiție este statul, prin una dintre instituțiile sale, este excesiv a se pretinde reclamantului să parcurgă noi proceduri și să efectueze demersuri suplimentare pentru realizarea dreptului său.
Mai trebuie avut în vedere că aceste drepturi egale cu sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică se calculează raportat la indemnizația de serviciu cuvenită reclamanților.
Ca urmare, aceste drepturi nu au o existență de sine stătătoare, existența și cuantumul lor fiind determinate prin raportare la indemnizația de încadrare. În cazul în care, din orice motiv, reclamanții nu ar mai beneficia de această indemnizație sau de drepturi de natură salarială echivalente, aceasta nu ar putea pretinde nici acordarea sporului pretins prin prezenta acțiune.
Reclamantele nu au criticat sentința recurată sub alte aspecte, în privința soluției asupra celorlalte capete de cerere.
Pentru aceste motive acest recurs este fondat.
Ca urmare, în temeiul art. 312 Cod.pr.civ. vor fi respinse recursurile formulate de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și va fi admis recursul formulat de reclamante cu consecința modificării sentinței recurate în sensul obligării pârâților să plătească acestora acest spor și în continuare, menținându-se restul dispozițiilor sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul civil formulat de recurentele reclamante, cu domiciliul ales în C,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 1021/5.06.2008 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, cu sediul în B, sector 1,- - 81, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5 prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în C, str.- nr.18, județul C, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CONSTANȚA, cu sediul în C,-, județul C și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,- C, județul
Modifică în parte sentința recurată în sensul că obligă pârâții Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CONSTANȚA, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și Direcția Națională Anticorupție, să plătească reclamanților sporul de 50% și în continuare.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Respinge recursurile civile formulate de recurenții pârâți PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,- - 14, sector 5, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,- C, județul C, împotriva sentinței civile nr.1021/5.06.2008 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi 09.06.2009.
Președinte, Judecători,
- - - -
- -
Grefier,
- -
Jud.fond:;
Tehnored.Jud.-/09.07.2009
Tehnored.disp.gref.RD/4ex/09.07.2009
Președinte:Maria ApostolJudecători:Maria Apostol, Mariana Bădulescu, Răzvan Anghel
