Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 929/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 929
Ședința publică din data de 3 iunie 2009
PREȘEDINTE: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Carmen Pârvulescu Dr. - -
Grefier: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 613 pronunțată la data de 26.05.2008 de către Tribunalul C-S în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții și și pârâții Direcția Națională Anticorupție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic în reprezentarea pârâților Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, lipsă fiind reclamanții intimați și, pârâta intimată Direcția Națională Anticorupție și pârâții recurenți Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată procesul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbaterea în fond a recursului.
Reprezentanta pârâților intimați solicită admiterea recursului formulat de pârâtul recurent Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție așa cum a fost formulat și motivat în scris.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată.
Prin sentința civilă nr. 613/26.05.2008 pronunțată în dosar nr-, Tribunalul C-S a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, a admis în parte cererea formulată de către reclamanții și față de pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție B, Parchetul de pe Lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A și în consecință:
A obligat pârâții să plătească reclamanților și drepturile salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul brut pentru perioada 1 aprilie 2004 până la data pronunțării hotărârii și să facă cuvenitele mențiuni în carnetele de munca ale reclamanților.
A respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în consecință a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare.
A respins pretențiile reclamanților privitoare la plata în continuare a drepturilor salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul brut.
Tribunalul a reținut că:
În baza dispozițiilor art. 137 Cod procedură civilă, instanța s-a pronunțat asupra excepției necompetenței materiale a instanței invocată de către pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, excepție pe care a respins-o, reținând în acest sens că obiectul cauzei îl reprezintă drepturi salariale neacordate, în înțelesul art.155 din Codul muncii, iar nu modul de stabilire a salariilor, astfel încât, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 36 alin. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006.
Relativ la excepția privind lipsa calității procesuale pasive pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice, deoarece Ministerul Finanțelor Publice este străin de raporturile de muncă dintre reclamanți și pârâți, între reclamanți și respectivul pârât neexistând raporturi juridice sub aspectele reglementate de Codul muncii și legile proprii de organizare: Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească și Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții sunt procurori, ce își desfășoară activitate în subordinea Ministerului Public.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în temeiul art. VI din Ordonanța Guvernului nr. 9/1997 și modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 56/1997, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 75/1997 și Legea nr. 154/1998: "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Acest art. 47 fost abrogat prin art. 1 pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000.
Totodată, prin art. 50 alin. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2002 a fost abrogat art. 11precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora, din Legea nr. 50/1996
La rândul său, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2000 a fost abrogată prin art. 41 lit. a din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006.
Susținerea reclamanților că în acest mod dreptul reglementat de art. 47 din Legea nr. 50/1996 a rămas în vigoare este neîntemeiată întrucât acest articol a fost abrogat, anterior apariției Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2002 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000.
De altfel, art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 prevede că "Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial".
Pe de altă parte, însă, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți și intervenientă, fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamanții și intervenientul au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Mai mult, în perioada respectivă drepturile salariale ale magistraților au fost majorate, astfel că abrogarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică apare cu atât mai lipsită de utilitate publică.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța reține că există conflict între art. 1 pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, care a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, urmând a da preponderență și a face aplicarea acestui din urmă text legal.
Pentru aceste considerente, instanța a admis în parte acțiunea reclamanților și și a obligat pârâții să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul brut pentru perioada 01.04.2004 până la data pronunțării hotărârii și să facă cuvenitele mențiuni în carnetele de munca a reclamanților.
Avându-se în vedere dispozițiile art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească care prevede că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat și dispozițiile art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice care prevăd că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și a legilor privind aprobarea contului general anual de execuție și pentru a se putea asigura pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitatea sa de ordonator principal de credite, fondurile necesare pentru plata acestor drepturi, instanța va admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul 1 și va obliga Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare.
Instanța a respins pretențiile reclamanților privitoare la plata în continuare a drepturilor salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul brut, întrucât creanța acestora nu este certă, lichidă și exigibilă, dreptul la acțiune nefiind născut la data pronunțării hotărârii de față.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor.
În motivarea acestuia, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că sentința este nelegală cu privire la obligarea acestuia la operarea înregistrărilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamanților, fiind încălcate prevederile art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976.
Un al doilea motiv de nelegalitate invocat a fost cu privire la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1.04-28.05.2004, susținându-se că s-au încălcat prevederile art. 1 alin. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Tac riticat sentința ca nelegală pentru respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, invocându-se încălcarea dispozițiilor art. 16-30 din Legea nr. 500/2002.
Reclamanții nu au depus întâmpinare.
Examinând cauza conform dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă și totodată sub toate aspectele conform dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă, se constată că recursurile sunt nefondate.
Criticile referitoare la incidența dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 nu sunt fondate.
Instituția prescripției extinctive poate fi privită ca un adevărat instrument de sancțiune împotriva titularului de drept care nu își exercită drepturile într-un anumit termen stabilit imperativ de lege.
Termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens procesual.
La rândul său dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual, presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv consacrat în favoarea reclamanților prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
În condițiile în care prin lege (G 83/2000) se abrogă expres un drept, nu se poate susține rezonabil că reclamanții au fost neglijenți în valorificarea drepturilor lor. Ar fi în același timp o cerință excesivă și nefirească a statului ca prin intermediul legilor să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogat prin act normativ.
A accepta ideea că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și de art. 283 lit. c Codul muncii, ar curge de la data intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, ar însemna în același timp a impune și ideea că reclamanții erau obligați să intenteze o acțiune împotriva actului normativ, fapt inadmisibil.
Reclamanților nu li se poate impune mai mult decât o diligență rezonabilă, neputând fi previzibil că actul normativ (G 83/2000) încalcă dispozițiile din legea de abilitare a Guvernului de legiferare, iar cetățeanul nu poate fi sancționat pentru o culpă care nu îi aparține, conform jurisprudenței O (cazul Rotaru contra României, 2000 și cazul Sunday Times contra Regatului Unit 1979).
Decizia nr. XXI/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a recursului în interesul legii declarat de Procurorul General în raport de o jurisprudență neunitară, în legătură cu interpretarea și aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 a constatat că prin art. 1 pct. 42 din Ordonanța Guvernului 83/2000 care abrogă art. 47 din Legea nr. 50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe și doar de la data pronunțării acesteia începe să curgă termenul de prescripție.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv și data constatării neconstituționalității normei de abrogare nu are relevanță și nu se poate reține prescripția decât cu încălcarea și a actelor normative de drept internațional, avute în vedere de instanța de fond.
Prin urmare, criticile referitoare la prescripție, formulată de recurenți sunt nefondate.
Nu sunt fondate nici criticile referitoare la obligarea pârâților la înscrierea acestui spor în carnetul de muncă, întrucât dispozițiile art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976 se impun a fi coroborate cu dispozițiile art. 23, 24 și 164 din Legea nr. 19/2000 și cu dispozițiile art. 82 din Legea nr. 303/2004.
Potrivit acestor dispoziții, sporul acordat, fiind valorificat la stabilirea drepturilor de pensie, în mod corect a fost admis acest capăt de cerere.
Sunt nefondate și criticile pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive.
Art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, prevede în responsabilitatea acestuia pregătirea proiectelor legilor de rectificare bugetară și conform art. 3 alin. 1 pct. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 208/2005 are atribuții de elaborare a proiectului bugetului de stat și a proiectului de rectificare. Ori, aceste atribuții conferă pârâtului calitate procesuală pasivă, întrucât fără alocarea sumelor necesare plății drepturilor pentru Ministerul Justiției, hotărârea judecătorească ar fi lipsită de puterea executorie, astfel că în mod corect s-a respins excepția.
Pentru aceste motive, în baza art. 312 alin. 1, 3 Cod procedură civilă, vor fi respinse recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 613/26.05.2008 pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 6 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - Dr. - -
aflată în concediu de odihnă cu opinie separată, în sensul admiterii
pt. care semnează președinte secție recursului declarat de către pârâtul recurent
Judecător Ministerului Public - Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție, modificării
în parte a hotărârii recurate și respingerii
pretențiilor reclamanților aferente perioadei
1.04.2004-28.05.2004, ca fiind prescrise,
cu menținerea în rest a hotărârii recurate
Grefier,
- -
Red. /10.07.2009
Tehnored. /2 ex./16.07.2009
Prim inst.: Trib. T -,
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Opinia separată este în sensul admiterii recursului declarat de către pârâtul recurent Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, modificării în parte a hotărârii recurate și respingerii pretențiilor reclamanților aferente perioadei 1.04.2004-28.05.2004, ca fiind prescrise, cu menținerea în rest a hotărârii recurate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Apreciez că, în speță, se impune admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, invocată de către pârâtul recurent Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel încât este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Conform art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, cum este în speță.
Decizia nr. XXI din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Anterior pronunțării deciziei în interesul legii, un număr mare de magistrați și grefieri de la diferite instanțe de judecată, precum și de la diferite parchete de pe lângă instanțele de judecată au promovat acțiuni în justiție pentru acordarea sporului în litigiu.
Recursul în interesul legii, soluționat prin decizia nr. XXI din 10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost promovat ca urmare a constatării existenței unei practici neunitare cu privire la aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în raport cu prevederile de abrogare a acestor dispoziții prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, referitor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor.
Astfel, s-a reținut, în considerentele deciziei în interesul legii, că unele instanțe de judecată au respins cererile formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor pentru acordarea acestui spor, apreciind că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, care reglementau sporul, au fost abrogate, iar alte instanțe s-au pronunțat în sensul admiterii unor asemenea acțiuni, întrucât abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, a contravenit normelor constituționale și Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, neputând să-și producă efectele.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr. 167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanții au fost împiedicați să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Dreptul reclamanților la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă, conform art. 155 din Codul muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.
Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Calificarea lui ca "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înlătură aplicabilitatea prevederilor legale referitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, menționată mai sus, astfel încât admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în speță, nu este de natură a încălca dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere cele expuse mai sus și dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, apreciez că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâtul recurent Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este întemeiată.
Pe cale de consecință, apreciez că, în temeiul art. 312 alin. 1 - alin. 4 Cod procedură civilă coroborat cu art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, se impunea admiterea recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, modificarea în parte a hotărârii recurate și respingerea acțiunii reclamanților cu privire la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% pe perioada 1.04.2004-28.05.2004 ca prescrisă, urmând a menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Judecător,
Dr. - -
Președinte:Ioan JivanJudecători:Ioan Jivan, Vasilica Sandovici, Carmen Pârvulescu
