Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 930/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 930
Ședința publică din data de 3 iunie 2009
PREȘEDINTE: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Carmen Pârvulescu DR. - -
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de către pârâții recurenți Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 235 pronunțată la data de 17.06.2008 de către Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții-intimați )., G, G, a, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin registratura instanței, la data de 3.06.2008 pârâtul recurent Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus concluzii scrise.
Curtea, văzând că s-a solicitat judecarea și în lipsă, reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 235/17.06.2008 pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Arada respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Arad, a prescripției dreptului la acțiune, a lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Economiei și Finanțelor. A admis excepția autorității de lucru judecat pentru reclamanții )., G, G, a, pentru perioada 21.05.2004-1.02.2007 și a respins acțiunea pentru intervalul menționat.
A obligat pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, să plătească reclamanților )., G, G, a, și, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la salariul brut lunar, începând cu 1 septembrie 2000 până în prezent, și în continuare, actualizate cu indicele de inflație, cu excepția perioadei 21.05.2004-1.02.2007 pentru reclamanții menționați mai sus.
A obligat pârâții să plătească reclamantei, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de la data de 1.09.2000 până la data de 1.12.2004, indexat cu indicele de inflație aferent perioadei.
A obligat pârâții să plătească reclamantului, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de la data de 1.02.2007 și în continuare, indexat cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului.
A obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
A admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
A obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, la includerea în bugetul statului a drepturilor de mai sus.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut:
Excepția necompetenței materiale a Tribunalului Arada fost respinsă ca nefondată, deoarece în cauză nu se contestă în condițiile art. 36 din OUG nr. 27/2006 conținutul unei comunicări a modului de stabilire a drepturilor salariale, ci se solicită acordarea unor sume pretins datorate dar neplătite, motiv pentru care a fost respinsă.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, a fost respinsă, deoarece conform art. 19 din Legea nr. 500/2002, aceasta este instituția care coordonează acțiunile cu privire la sistemul bugetar, răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat și a proiectelor de rectificare a bugetelor de stat, având calitatea procesuală pasivă în virtutea acestor atribuții, iar nu ca ordonator principal de credite, cu atât mai mult cu cât, în lipsa identificării și alocării unor fonduri, pârâții ar fi în imposibilitatea executării obligațiilor ce-i revin.
Aceleași atribuții revin Ministerului Economiei și Finanțelor și potrivit art. 3 lit. a pct. 2 din HG nr. 386/2007, privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, iar potrivit pct. 10 deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator principal de credite.
Pentru aceste considerente a fost admisă cererea de chemare în garanție.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, aceasta a fost respinsă, deoarece prin Decizia nr. XXI din 10.03.2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, constatându-se că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Acest spor a fost prevăzut explicit de art. 47 din Legea nr. 50/1996, articol ce a fost abrogat prin OG nr. 83/2000 începând cu data de 1 septembrie 2000.
Abrogarea acestui articol a avut loc printr-un act normativ ierarhic inferior, într-un context legislativ cuprinzând unele dispoziții necorelate, chiar contradictorii, ceea ce a fost de natură a crea confuzii ce au dus la o practică neunitară determinând promovarea unui recurs în interesul legii. În aceste condiții abrogarea expresă a unui articol a dus doar la o pierdere aparentă a dreptului la sporul amintit, în realitate dreptul la acest spor subzistând în continuare.
Această aparență a pierderii dreptului, indusă printr-o abrogare expresă, a fost de natură a duce în eroare persoanele beneficiare ale acestui drept, determinând o atitudine pasivă neimputabilă lor în exercitarea dreptului subiectiv la acțiune în termenul de prescripție de 3 ani, iar această eroare indusă nu poate constitui temei pentru neacordarea sporului după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000, fapt constatat și prin Decizia civilă nr. XXI/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată această decizie, prin clarificarea adusă referitor la sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, constituie, începând cu data publicării ei în Monitorul Oficial, momentul încetării cauzei care a determinat neexercitarea acțiunii în termenul de prescripție și începutul curgerii termenului de o lună prevăzut de art. 19 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, pentru formularea cererii de repunere în termen, termen neîmplinit deoarece decizia nu a fost publicată.
Tribunalul Arad, constatând că cererea de repunere în termenul de prescripție a fost făcută în termen de către reclamanți, că neexercitarea acțiunii în termenul de prescripție nu se datorează culpei reclamanților ci altor cauze, în baza art. 19 din Decretul nr. 167/1958, avându-se în vedere și modul de redactare a dispozitivului Deciziei civile nr. XXI/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a admis cererea de repunere în termen începând cu data de 1.09.2000.
Referitor la autoritatea de lucru judecat, aceasta a fost admisă, avându-se în vedere sentința nr. 387/15.04.2008 depusă la dosar (fila 28), nedefinitivă, astfel încât, pentru o parte din reclamanți, instanța a analizat fondul cauzei, excluzând perioada cuprinsă în sentința mai sus amintită și care se referă la perioada 21.05.2004 - 1.02.2007.
Pe fond instanța a constatat că reclamanții nu au beneficiat, ulterior datei de 01.09.2000, de sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică deși, conform Deciziei civile nr. XXI/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, aveau dreptul la acest spor, instanța a admis acțiunea reclamanților, a constatat autoritatea de lucru judecat față de reclamanții )., G, G, a, și, pentru perioada 21.05.2004 - 1.02.2007; a obligat pârâții la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la salariul de bază brut, indexat cu indicele de inflație raportat la perioadele la care are dreptul fiecare reclamant, începând cu data de 1.09.2000 până în prezent și în continuare; a obligat pârâții la efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă; a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor și a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății acestor sume. A respins excepțiile prescripției, lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și a necompetenței materiale a Tribunalului Arad.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, admiterea excepției invocate și respingerea acțiunii pentru perioada 1.09.2000-martie 2005 ca prescrisă, iar față de capătul de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat.
În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă cu aplicarea dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a arătat că dreptul material la acțiune al reclamanților este prescris pentru perioada 21 mai 2004 - 3 iulie 2004, motivat de faptul că potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, coroborate cu dispozițiile art. 3 alin. 1 din același act normativ,dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege2, respectiv de 3 ani.
În ce privește fondul cauzei, s-a apreciat că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat în mod expres prin art.1 pct.42 din OG nr. 83/2000, deci cu mult înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 177/2002, iar în conformitate cu prevederile art. 62 alin.3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv, nefiind admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial, excepție făcând prevederile din Ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare și au fost respinse prin lege de către Parlament.
Ori, în speță nu este vorba de Ordonanțe ale Guvernului care să fi fost respinse prin lege de către Parlament.
S-a apreciat de asemenea că instanța de fond nelegal a dispus și actualizarea drepturilor bănești solicitate, în funcție de rata inflației, în situația în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
În cererea de recurs formulată, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și a respingerii acțiunii ca neîntemeiată în sensul neobligării ministerului la alocarea fondurilor necesare acordării sporului de vechime pe perioada de referință.
Astfel, recurentul a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că între reclamanți și minister nu există niciun raport de muncă, iar pe de altă parte Ministerul Economiei și Finanțelor nu trebuie confundat cu Statul Român sau cu bugetul de stat.
S-a mai invocat și faptul că acest minister nu poate fi obligat la plată pentru salariații unor instituții bugetare de stat care sunt cuprinse în bugetul unui alt ordonator principal de credite bugetare.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Examinând sentința pronunțată sub aspectul motivelor de recurs invocate precum și cauza, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Procedându-se la abrogarea expresă prin art. 1 pct. 42 din OG nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, a art. 47 din Legea nr. 50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe.
Astfel, potrivit art.108 alin.3 din Constituție "Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare în limitele și condițiile prevăzute de aceasta".
Ori, prin art. 1 din Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită Ordonanțe doar cu privire la " modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești, republicată".
Cu toate acestea, prin OG nr. 83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr.50/1996, deși așa cum rezultă din dispozițiile art. 56 - 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată,modificarea, completarea și abrogareaconstituie evenimente legislativedistincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat în acest context, că acolo unde legislativul a intenționat să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare. Astfel, de exemplu, conform art. 1 pct. Q3 din aceeași Lege nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanță pentru "Abrogarea art. 2 alin. 3 pct. b lit. d din Decretul nr. 247/1997".
Analizând prevederile privind tehnica legislativă, în concret ale art.56 "Evenimentele legislative" - care arată că: "(1) după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea. (2) Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv, evenimentul respectiv,dar și prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente", se constată că abrogarea nu a fost dispusă în mod legal. Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că prima instanță a interpretat corect dispozițiile legale incidente în speță, nefiind dat nici unul din motivele de recurs invocate în memoriile de recurs, separat atașate la dosar.
De asemenea, în aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție B, constituită în Secții Unite, a pronunțat decizia nr. 21/10.03.2008, în sensul că a constatat că judecătorii și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, dezlegarea dată problemelor de drept judecate fiind obligatorii pentru instanțe conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
Problema care se pune în prezenta speță este legată de prescripția dreptului material la acțiune, invocată și de pârâți prin motivele de recurs.
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspecte reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În ce privește susținerea pârâtului că acest spor nu poate fi solicitat și acordat pe viitor, de asemenea, nu poate fi reținută.
Reprezentând practic o componentă a salariului, în condițiile art. 155 din Codul Muncii, sporul se datorează și pe viitor - până la încetarea raporturilor de muncă, cu unitatea angajatoare.
În privința actualizării creanței, în mod corect instanța a procedat în acest fel, devenind incidente dispozițiile art. 161 alin. 4 Codul Muncii, art. 998, art. 999 și 1000 alin. 3 Cod civil.
Prejudiciul s-a produs în momentul în care, deși sporul de vechime a constituit un drept salarial câștigat, prin G nr. 83/2000 de completare și modificare a Legii nr. 50/1996, vechimea în muncă nu a mai fost prevăzută pentru magistrați, ci doar pentru personalul auxiliar, însă nici nu a fost abrogat art. 31 din Legea nr. 50/1996, republicată.
legislativă astfel invocată, trebuie sancționată, reclamanții fiind îndreptățiți la repararea integrală a prejudiciului, inclusiv la actualizarea în raport de rata inflației, actualizare care practic, nu adaugă nicio penalizare la sumele datorate, ci doar are menirea de a le conserva, astfel încât sumele de bani datorate și plătite reclamanților să aibă valoarea reală din momentul în care le-ar fi trebuit achitate, potrivit respectării principiului echității și executării cu bună credință și întocmai a obligațiilor legale, acesta fiind de altfel și scopul și obiectul procedurii de executare, reglementare statuată în dispozițiile art. 3712alin. 3 Cod procedură civilă.
De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului, cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, iar potrivit practicii judiciare constante în materie, actualizarea creanței se realizează conform indicelui de inflație, ci nu conform dobânzii legale, așa cum pretinde recurentul Ministerul Public.
Pentru plata drepturilor salariale este necesară includerea sumelor datorate cu acest titlu în bugetul Ministerului Public - ordonator principal de credite - care la rândul lui are obligația de a dispune toate măsurile necesare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetul propriu al ministerului și al instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Așa fiind, cum sentința atacată este legală și temeinică sub aspectul motivelor de recurs invocate de recurent Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, recursul promovat de această parte va fi respins ca nefondat.
Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală în cauză, deoarece dispozițiile art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2000 nu înlătură aplicabilitatea dispozițiilor art. 28 lit. f din același act normativ, care prevăd că elaborarea bugetelor se realizează de către Guvern, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite.
Calitatea procesuală pasivă a acestui minister nu rezidă din calitatea de ordonator principal de credite, ci din calitatea de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice.
Astfel, în lipsa alocării unor fonduri pentru plata sumelor solicitate, cu ocazia rectificării bugetare, Ministerul Publics -ar afla în imposibilitatea respectării hotărârilor judecătorești.
Sentința va fi însă modificată privitor la data de la care se acordă drepturile solicitate, respectiv, data de când în mod efectiv acest spor nu a mai fost prevăzut și menționat în carnetele de muncă ale angajaților, reprezentând data 1 noiembrie 2000, considerent pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1, 3 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă se vor admite recursurile pârâților, modificându-se în parte sentința civilă recurată, în sensul respingerii acțiunii pentru perioada 1.09.-312.2000.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr. 235/17.06.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că respinge acțiunea reclamanților pentru perioada 1.09-31.10.2000.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 3 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
Grefier,
Red. /19.06.2009
Tehnored.: /2 ex./19.06.2009
Prim inst.: Trib. A -,
Opinia separată este în sensul respingerii acțiunii reclamanților cu privire la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% pe perioada 1.09.2000-1.12.2004 ca fiind prescrisă, urmând a menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Apreciez că solicitarea reclamanților de a fi repuși în termenul de prescripție extinctivă a exercitării dreptului la acțiune, reglementat de 283 alin.1 lit.c din Codul Muncii raportat la art.3 din Decretul nr. 167/1958, trebuia respinsă de către prima instanță pentru următoarele considerente:
Conform art.19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, " instanța judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită ".
Art.19 alin.2 din Decretul nr. 167/1958 prevede că: "Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție".
Reclamanții au arătat că solicită repunerea în termenul de prescripție extinctivă, deoarece nu s-au aflat în culpă cu privire la neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, reglementat de lege, în condițiile în care contextul legislativ a fost obscur și contradictoriu, fiind lămurit abia prin decizia în interesul legii nr. XXI din 10.03.2008, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996.
Decizia nr. XXI din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin.1 lit.c din Codul Muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanții au fost împiedicați să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Având în vedere cele expuse mai sus și dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul Muncii, apreciez că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâții-recurenți este întemeiată, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă. Pe cale de consecință, apreciez că se impunea respingerea acțiunii reclamanților cu privire la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% pe perioada 1.09.2000-1.12.2004 ca prescrisă.
JUDECĂTOR,
Dr. - -
Președinte:Ioan JivanJudecători:Ioan Jivan, Vasilica Sandovici, Carmen Pârvulescu
