Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 1117/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1117
Ședința publică din data de 24 iunie 2009
PREȘEDINTE: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Raluca Panaitescu
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții-recurenți Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S, declarate împotriva sentinței civile nr. 680/10 decembrie 2007 Tribunalului C-S, pronunțată în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții-intimați, și pârâții intimați Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul C-S și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care văzând că s-a solicitat judecarea și în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 680/10 decembrie 2007 Tribunalului C- s- admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul C-S, Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și în consecință: pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-S au fost obligați să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 30% începând cu luna septembrie 2004 și până la 12 decembrie 2007, data pronunțării hotărârii, să plătească de asemenea reclamanților creșterile salariale reprezentând indexările de 5% începând cu data de 5 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006, cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007 față de nivelul din luna martie 2007 și cu 11% începând cu data de 1 octombrie 2007 față de nivelul din luna septembrie 2007, diferența dintre salariul încasat și cel acordat procurorilor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, începând cu data de 01.09.2004 și până la 12 decembrie 2007, data pronunțării hotărârii, să plătească fiecărui reclamant suma de 1700 lei conform art. 21 din OG nr. 137/2000 cu actualizarea sumelor la data plății efective, precum și la obligarea Tribunalului C-S să efectueze, pentru fiecare reclamant, cuvenitele mențiuni în cartea de muncă, cu alocarea fondurilor necesare plății sumelor cerute, de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
S-a respins cererea privind acordarea drepturilor pentru viitor.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut:
Reclamanții, conform adresei nr. 3128/2007 de la fila 39 dosar, sunt judecători în cadrul Judecătoriei Reșița și fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este reală apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare), fiindu-le impusă, prin lege, o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004 și art. 4 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 raportat la art. 15 din Codul deontologic, art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți, implică administrarea sau cel puțin contractul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art. 2 alin. 4 și alin. 5 din Legea nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art. 18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din OUG nr. 57/2000, art. 30 alin. 3 din G nr. 137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din OUG nr. 123/2003, art. 3 din G nr. 19/2006, art. 15 alin. 1 din G nr. 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din G nr. 64/2006, art. 13 din G nr. 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, astfel că și reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art. 26 raportat la art. 1 și art. 295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu personalul din celelalte unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece este parte a unui raport de muncă și îndeplinește, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații, în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși, pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că: diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanta).
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art. 19 pct. 3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din OUG nr. 123/2003, considerând că numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Cu privire la petitul 2 al acțiunii, referitoare la indexările acordate în conformitate cu prevederile legale pe anul 2007 instanța a reținut că persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr.53/2003).
Reclamanții se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar.
Însă, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: G nr. 10/2007; G nr. 11/2007; G nr. 16/2007; G nr. 27/2007; Legea nr. 232/2007; G nr. 8/2007; G nr. 20/2007; G nr. 23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.
Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art.1 din G nr. 10/2007); judecătorii Curții Constituționale (art. 1 din G Nr. 10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art. 3 alin. 3 din G nr. 10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art. 19 din G nr. 10/2007); personalul Curții de Conturi (art. 2 din G nr. 27/20007); personalul contractual din unitățile bugetare (art. 1 din G nr. 10/2007); personalul auxiliar din justiție (art. 31 din G nr. 8/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art. 1 din G nr. 11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art. 1 din G nr. 16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct. 5 din Legea nr. 232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art. 1 pct. 3 din G nr. 23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art. 1 din G nr. 20/2007).
de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art. 29 - 32 din Legea nr. 24/2000 și potrivit art. 6 din Legea nr. 52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației, și în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.
În concluzie, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Analizând petitul 3 al acțiunii, instanța a apreciat întemeiată cererea, pentru considerentele prezentate în continuare:
Prin G nr. 27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.
Conform art. 11 alin. 1 din G nr. 27/2006 și a art. II din Legea nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr. 6-13 de la lit. a din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin G nr. 27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția "sine qua non" pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din Legea nr. 303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza G nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 27/2006, pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din OUG nr. 27/2006, lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței. Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței).
A conchis că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr. 27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor din și, a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr. 304/2004).
În fine, a apreciat tribunalul că reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000), existența discriminării directe a reclamanților rezultând și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Față de capătul de cerere privind obligația pârâților de plată către fiecare reclamant a sumei de 1700 lei reprezentând drepturilor bănești conform art. 21 din OG nr. 137/2000 (petitul 4), instanța a constatat că prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 1921/C/2005, au fost acordate stimulente financiare judecătorilor din cadrul judecătoriilor, care au o vechime cuprinsă între 0 și 3 ani, în sumă de 1700 lei.
Și în acest caz a avut astfel loc o discriminare din punct de vedere al salarizării, discriminare ce încalcă dispozițiile legale în materie și anume art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și OG 137/2000.
Instituirea unor astfel de stimulente în favoarea numai a unor categorii de magistrați conduce la aplicarea unui tratament diferențiat care rezidă într-o inegalitate și a unui tratament diferit în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare în cadrul aceleiași profesii.
Art. 16 alin. 1 din Constituția României a stabilit că "cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări". Această egalitate include domeniile în care persoanele își desfășoară activitatea, în aceste domenii nici prin legi sau alte acte normative, nici prin acte de aplicare a normelor juridice nu se poate face vreo discriminare între salariații care trebuie, în condiții identice, tratați în mod identic.
Această discriminare a fost reținută prin Hotărârea nr. 15 din 23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, care constituie titlu executoriu (art. 195alin. 10 din OG 137/2000), consiliu care are rolul de a implementa principiul egalității între cetățeni, prevăzut în Constituția României, în legislația internă în vigoare și în documentele internaționale la care România este parte, motiv pentru care, instanța a admis și acest capăt de cerere.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a admis-o, ținând cont și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
În ceea ce privește cererea reclamanților de acordare a drepturilor pe viitor acest capăt de cerere a fost respins, având în vedere că dreptul reclamanților nu este născut, actual, putând fi influențat de modificări legislative sau ale raporturilor de muncă dintre părți.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a admis-o, față de dispozițiile art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, potrivit căruia Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
Față de dispozițiile Decretului 92/1976 s-a dispus a se face cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamanților.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S, precum și Ministerul Justiției, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În cererea de recurs Ministerul Economiei și Finanțelor a arătat că greșit s-a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând a se dispune scoaterea din cauză a Ministerului Economiei și Finanțelor și respingerea acțiunii față de acest minister, întrucât Ministerul Economiei și Finanțelor este ordonator principal de credite așa cum este și Ministerul Justiției și nu poate fi obligat la plata salariaților altor instituții, iar atribuții în angajarea și salarizarea reclamanților are Ministerul Justiției, și prin urmare raporturile de muncă există între reclamanți și instituțiile pârâte fără ca Ministerul Economiei și Finanțelor să fie implicat în vreun fel.
În cererea de recurs, Ministerul Justiției a arătat că prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești în ce privește acordarea creșterilor salariale în baza G nr. 10/2007, și a plății diferențelor dintre salariul încasat și cel acordat procurorilor din cadrul, prin constatarea unui drept care nu este prevăzut de legislația în vigoare iar situația prezentată de reclamanți nu se regăsește printre cele enumerate în definiția discriminării, astfel cum a fost dată de G nr. 137/2000, și că în afara legii nu se poate vorbi despre discriminare în sensul OG nr. 137/2000 cu modificările și completările ulterioare.
În speță, magistrații beneficiază de drepturile prevăzute în mod expres în beneficiul acestei categorii profesionale.
În fine, s-a arătat că "dreptul la indexare" nu se regăsește printre măsurile de protecție socială garantate de Constituția României, și nici nu este prevăzut în legislația aplicabilă în domeniul salarizării. Judecătorilor, procurorilor și personalul auxiliar și, în mod greșit prima instanță a reținut că acest drept este inclus în dreptul la salariu ocrotit prin art. 41 din Constituția României și de art. 154 din Codul muncii, iar în anul 2007 grefierii și personalul conex au beneficiat de indexări în temeiul prevederilor cuprinse în legea specială de salarizare.
Dezvoltând petitul având ca obiect acordarea salariilor egale cu procurorii A- T, a arătat recurentul că din examinarea dispozițiilor art. 3 alin. 1 din G nr. 27/2006 conform căruia "judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în Anexa care face parte integrantă din prezența Ordonanța de Urgență", rezultă că legiuitorul nu stabilește care dintre aceste criterii este definitoriu; în plus, același act normativ stabilește că drepturile salariale ale procurorilor din cadrul T și A sunt similare cu cele ale procurorilor de la parchetul de pe lângă instanța supremă, pe durata numirii.
În ceea ce privește încadrarea procurorilor la.T legiuitorul a menținut regula numirii acestora, iar nu a promovării, a exercitării pe o durată temporară a funcției de procuror în cadrul acestui parchet, precum și a revenirii pe postul deținut anterior. Prin urmare, în vederea numirii în cadrul T nu este necesar ca procurorul în cauză să aibă grad profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce duce la concluzia inexistenței unor reguli diferite de promovare în profesie între judecători și procurori.
Având în vedere faptul că procurorii de la Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism ocupă aceste funcții pe o perioadă de timp limitată și că primesc drepturi salariale similare cu cele ale unui procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție numai pe perioada desfășurării activității în cadrul acestor structuri, consideră că în mod evident criteriul esențial avut în vedere de legiuitor în acest caz este cel al nivelului instanței sau al parchetului, și că deși se susține că prin dispozițiile art. 11 alin. 1 din G nr. 26/2007 se instituie un alt sistem de salarizare decât cel reglementat la art. 3 alin. 1, greșit s-a reținut că reclamanta este îndreătățită la acordarea coeficientului de multiplicare de care beneficiază procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, deși nu îndeplinesc niciunul din criteriile invocate în cuprinsul sentinței.
Având în vedere faptul că procurorii de la Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism ocupă aceste funcții pe o perioadă de timp limitată și că primesc drepturi salariale similare cu cele ale unui procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție numai pe perioada desfășurării activității în cadrul acestor structuri, consideră că în mod evident criteriul esențial avut în vedere de legiuitor în acest caz este cel al nivelului instanței sau al parchetului, și că deși se susține că prin dispozițiile art. 11 alin. 1 din G nr. 26/2007 se instituie un alt sistem de salarizare decât cel reglementat la art. 3 alin. 1, greșit s-a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea coeficientului de multiplicare de care beneficiază procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, deși nu îndeplinesc niciunul din criteriile invocate în cuprinsul sentinței.
Privitor la admiterea cererii având ca obiect acordarea sporului de confidențialitate, s-a arătat că acest spor nu este prevăzut de niciun act normativ în beneficiul judecătorilor și procurorilor și că în absența unui temei legal instanța nu poate proceda la acordarea sporului de confidențialitate, rolul acestei fiind doar de a stabili situația de fapt și de a aplica dispozițiile legale, nicidecum de modificare sau de completare a acestora, pentru că altfel s-ar încălca dispozițiile art. 1 alin. 4 din Constituția României care consacră principiul separației puterilor în stat.
De asemenea, unele acte normative prevăd în beneficiul anumitor categorii profesionale dreptul la un spor calculat la salariul de bază pentru gestionarea informațiilor clasificate sau pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, însă nu trebuie să se extindă acordarea acestui spor cu caracter general pentru toate categoriile profesionale, ci raportat la domeniul de reglementare al respectivului act normativ și doar la categoriile profesionale avute în vedere.
În fine, s-a criticat și soluția referitoare la acordarea de stimulente financiare, arătându-se că prin ordinul Ministrului Justiției nr. 1921/C/15 decembrie 2005 s-a aprobat repartizarea unui fond de stimulente financiare pentru personalul din sistemul justiției în anexă fiind specificate sumele repartizate pe ordonatori, cărora le-a revenit responsabilitatea distribuirii și plății sumelor acordate cu titlu de stimulente, potrivit criteriilor prevăzute în normele referitoare la repartizarea fondului constituit potrivit art. 25 din Legea nr. 146/1997.
Din analiza dispozițiilor cuprinse în Norme rezultă faptul că principalele criterii de repartizare a stimulentelor au caracter exemplificativ, iar nu limitativ, ceea ce înseamnă că ordonatorul de credite este îndreptățit să evalueze și să stabilească la un moment dat necesitatea stimulării financiare pe baza unor criterii ce corespund obiectivelor fixate la un moment dat în politica de dezvoltare a sistemului judiciar și/sau a obiectivelor generale a Ministerului Justiției.
De asemenea, ceea ce nu s-a analizat este natura acestor stimulente, precum și obligativitatea recompensării tuturor judecătorilor în același timp, ori stimulentul financiar nu este un drept conferit de lege cu caracter absolut, inevitabil, și nu se confundă cu salariul.
În consecință, s-a arătat că ținând seama de faptul că repartizarea stimulentelor s-a făcut în conformitate cu Normele interne aprobate prin ordinul Ministrului Justiției nr. 2404/C/2004 care enumeră exemplificativ criteriile ce pot fi luate în considerare la repartizarea stimulentelor, având caracter de recomandare și având în vedere că acordarea stimulentului financiar este determinată de o multitudine de factori fără a avea caracterul unui drept exigibil, motivarea reclamanților nu subzistă, cu atât mai mult cu cât toți magistrații din cadrul instanței care îndeplineau criteriile stabilite au beneficiat de stimulente financiare.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 4, 7 și 9 coroborat cu art. 312 Cod procedură civilă, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea sentinței civile iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Examinând recursul pârâtului Ministerul Justiției, prin prisma motivelor invocate, a probelor existente la dosarul cauzei și a prevederilor art. 304 pct. 9 coroborate cu art. 3041Cod procedură civilă, Curtea îl constată întemeiat pentru următoarele considerente:
Prima instanță a reținut corect starea de fapt, și în mod legal a admis acțiunea reclamanților, doar în ce privește petitele având ca obiect plata indexărilor de 5% începând cu data de 5 ianuarie 2007 față de nivelul din luna decembrie 2006, cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007 față de nivelul din luna martie 2007 și cu 11% începând cu data de 1 octombrie 2007 față de nivelul din luna septembrie 2007, plata stimulentelor financiare în valoare de 1700 lei conform art. 21 din OG137/2000, precum și în parte, sporul de confidențialitate.
Prima instanță a avut în vedere dispozițiile care vizează dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri, precum și dreptul la un tratament egal în materie de salarizare (art. 5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a,art. alin. 2 lit.c și lit.f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003).
Cu toate acestea, reclamanților (personal salarizat prin G nr. 27/2006) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanții nu mai pot obține (datorită incompatibilităților, interdicțiilor și incapacităților legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creșterea indicelui prețurilor de consum, la fel ca și în cazul celorlalte salarii bugetare.
De asemenea, prima instanță a avut în vedere dispozițiile Hotărârii nr. 15 din 23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării prin care s-a stabilit s-a stabilit că acordarea unor prime pentru magistrați cu vechime cuprinsă între 0 - 3 ani, constituie acte de discriminare conform art. 2, alin. 2, art. 6 lit. c, art. 8 alin. 3, art. 19 alin. 4 din OG 137/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art. 195alin. 9 și 10 din OG 137/2000, această hotărâre putea fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii, hotărârea neatacată constituind de drept titlu executoriu.
, Hotărârea nr. 15 din 23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, constituie titlu executoriu.
Cum Ordinul Ministrului Justiției nr.1921/C/2005 a acordat stimulente financiare în sumă de 1.700 lei RON doar pentru judecătorii din cadrul judecătoriilor cu o vechime în muncă cuprinsă între 0 și 3 ani, ținând cont de faptul că toți reclamanții au o vechime de peste 3 ani și că nu au beneficiat de aceste stimulente corect prima instanță a conchis că au suferit un prejudiciu care nu poate fi înlăturat decât prin acordarea unor despăgubiri în cuantumul solicitat.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație(a depunerii unei activități în muncă într-o unitate bugetară), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același spor salarial: de confidențialitate, concluzionând că prin neacordarea adaosurilor salariale, constând în sporul de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalul.
De altfel, doctrina și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
În sistemul legal actual sporurile nu sunt recompense sau gratificații, ele constituind, în principal, un factor compensatoriu pentru anumite condiții de muncă sau pentru întrunirea de către cel în cauză a unor cerințe speciale.
Sporurile la salariul de bază (indemnizația) de bază se acordă dacă sunt întrunite următoarele condiții:
-salariatul să ocupe un post într-o specialitate care îi conferă dreptul la un anumit spor:
-salariatul să lucreze efectiv în condițiile prescrise de lege, de contractul colectiv de muncă sau, după caz, de contractul individual de muncă, cu alte cuvinte, indiferent de nivelul studiilor, importanța, complexitatea și atribuțiile de serviciu, funcția (postul) meseria îndeplinită, cantitatea, calitatea și valoarea muncii, ramura, domeniul sau nivelul de activitate și cuantumul salariului (indemnizației) de bază ale unui salariat acestuia trebuie să i se dea un anumit spor dacă lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege pentru acordarea acelui spor.
A accepta o altă situație, s-ar ajunge la o situație discriminatorie în sensul dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituție, republicată, și ale art. 1 din Protocolul 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile.
Aceste despăgubiri trebuie raportate la procentul de 15%, ci nu la 30%, cum greșit s-a raportat prima instanță, calculat la salariul (indemnizația) de bază prevăzută de majoritatea actelor normative care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal.
În același sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin decizia nr. 46/15 decembrie 2008, stabilind că magistrații sunt îndreptățiți la acordarea sporului de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
În ce privește petitul privind plata diferențelor dintre salariul încasat și cel acordat procurorilor din cadrul, Curtea constată că prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, prin constatarea unui drept care nu este prevăzut de legislația în vigoare, arogându-și atribuții de legiferare, încălcând astfel principiul consfințit de art. 1 alin. 4 din Constituția României, reprezentând și o depășire a limitelor puterii judecătorești și imixtiunea în sfera de atribuții a autorității legiuitoare, cu referire și la Decizia nr. 171 din 28 februarie 2006 Curții Constituționale.
A admite argumentele reținute de tribunal, ar însemna că se eludează dispozițiile pe care le invocă în argumentarea sa juridică prima instanță, instituind un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis deoarece solicitarea reclamanților de a li se acorda prin hotărâre judecătorească indemnizația de încadrare brută lunară corespunzătoare procurorilor A și T determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, ajungându-se în acest fel ca toți magistrații să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără îndeplinirea cerințelor imperative ale legii speciale de salarizare, căci criteriul principal de departajare avut în vedere de legiuitor la stabilirea salarizării magistraților, este cel al nivelului instanței/parchetului.
Ori, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Direcția Națională Anticorupție sunt structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorii care activează în cadrul acestor structuri, fiind salarizați în mod unitar, potrivit dispozițiilor aplicabile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Așa fiind în temeiul art. 312 alin. 1,3 Cod procedură civilă rap. la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă se va admite recursul pârâtului Ministerul justiției, modificându-se în parte sentința civilă atacată, în sensul reducerii procentului acordat de la 30% la 15%, reprezentând sporul de confidențialitate, și a respingerii capătului de cerere având ca obiect plata diferenței dintre salariul încasat și cel acordat procurorilor din cadrul
Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală în cauză, deoarece dispozițiile art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2000 nu înlătură aplicabilitatea dispozițiilor art. 28 lit. f din același act normativ, care prevăd că elaborarea bugetelor se realizează de către Guvern, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite.
Calitatea procesuală pasivă a acestui minister nu rezidă din calitatea de ordonator principal de credite, ci din calitatea de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice.
Astfel, în lipsa alocării unor fonduri pentru plata sumelor solicitate, cu ocazia rectificării bugetare, Ministerul Justiției s-ar afla în imposibilitatea respectării hotărârilor judecătorești, considerente pentru care în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă se va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul pârâtului Ministerul Justiției, declarat împotriva sentinței civile nr. 680/10 decembrie 2007 Tribunalului C-S, pronunțată în dosarul nr-.
Modifică în parte hotărârea recurată, în sensul că obligă pârâții: Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-S să plătească reclamanții drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% (în loc de 30%), pe perioada menționată în hotărâre, și respinge ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect plata diferenței dintre salariul încasat și cel acordat procurorilor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
Menține celelalte dispozițiile ale sentinței și înlătură orice alte dispoziții contrare.
Respinge recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 24 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
aflată în concediu de odihnă
pentru care semnează
PREȘEDINTE SECȚIE,
Grefier,
Red. /29.06.2009
Tehnored.: M/ 2 ex./29.06. 2009
Prim inst.: și
Președinte:Ioan JivanJudecători:Ioan Jivan, Vasilica Sandovici, Raluca Panaitescu
