Pretentii civile. Speta. Decizia 1115/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1115
Ședința publică din data de 24 iunie 2009
PREȘEDINTE: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 2: Carmen Pârvulescu Dr. - -
JUDECĂTOR 3: Maria Ana
GREFIER:
Pe rol se află judecarea recursului declarat de către pârâtul-recurent Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1/14.08.2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta-intimată și pârâții-intimați Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Timiș, Tribunalul Arad și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă reclamanta-intimată personal, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin registratura instanței, reclamanta-intimată a depus note de ședință, iar pârâta-intimată Direcția Generală a Finanțelor Publice Tad epus întâmpinare.
Reclamanta-intimată, arată că, prin notele depuse la dosar la data de 29.05.2009, prin registratura instanței, a solicitat decăderea intimatului Ministerului Economiei și Finanțelor din dreptul de a formula întâmpinare prin raportare la dispozițiile art. 308 alin. 2 coroborate cu cele ale art. 1141alin. 2 din Codul d e procedură civilă și la împrejurarea că prima zi de înfățișare a fost la data de 15.04.200, când Ministerul Economiei și Finanțelor a fost legal citat și nu s-a prezentat în fața instanței, astfel încât a formulat cererea de amânare în scopul formulării întâmpinării la data de 20 mai 2009. Pe cale de consecință, reclamanta-intimată arată că nu solicită comunicarea eventualei întâmpinări formulată de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
La termenul din 20 mai 2009, reprezentanta intimatului Ministerului Economiei și Finanțelor a depus la dosar delegație de reprezentare, a învederat instanței că nu i s-au comunicat motivele de recurs, astfel încât nu a avut posibilitatea de a-și pregăti apărarea, și a solicitat amânarea cauzei. Instanța de recurs, văzând că la dosar nu există dovada comunicării motivelor de recurs formulate de recurentul Ministerul Justiției cu intimatul Ministerul Economiei și Finanțelor și că acest termen de judecată reprezintă prima zi de înfățișare, întrucât la termenul din 15.04.2009 s-a constatat incompatibilitatea unor membri ai completului de judecată cu privire la soluționarea recursului pendinte, a procedat la comunicarea motivelor de recurs și la amânarea cauzei pentru ca intimatul Ministerul Economiei și Finanțelor să depună întâmpinare.
Având în vedere dispozițiile art. 308 alin. 2 coroborate cu cele ale art. 1141alin. 2, art. 118 alin. 3 și art. 134 din Codul d e procedură civilă, precum și motivele pentru care, la termenul anterior, respectiv la termenul din 20 mai 2009, instanța a încuviințat cererea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor de amânare a cauzei pentru depunerea întâmpinării, Curtea respinge cererea reclamantei-intimate de a decădea intimatul Ministerului Economiei și Finanțelor din dreptul de a depune întâmpinare.
Instanța procedează la comunicarea exemplarului doi al întâmpinării cu reclamanta-intimată, care arată că nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinării.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată procesul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbaterea în fond a recursului.
Reclamanta-intimată solicită respingerea recursului pentru motivele expuse pe larg în întâmpinare, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată.
Prin sentința civilă nr. 1/14.08.2008. pronunțată în dosarul nr-, Curtea de APEL TIMIȘOARAa respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Justiției.
Totodată, a admis excepția lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și a respins acțiunea față de acest pârât.
Prin aceeași hotărâre a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Timiș și Tribunalul Arad, astfel cum a fost precizată.
Pârâții au fost obligați să plătească reclamantei drepturile salariale reprezentând sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din indemnizația brută de încadrare, cu dobânda legală, cu începere de la 22.02.2005 și în continuare, iar pârâtul Tribunalul Timișa fost obligat și la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă al reclamantei.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de APEL TIMIȘOARAa constatat că excepția lipsei calității procesuale a Ministerului Finanțelor Publice este întemeiată, acest minister fiind chemat în judecată în calitate de pârât, pentru a răspunde în solidar alături de ceilalți pârâți, nefiind chemat în judecată pentru alocarea fondurilor necesare plății drepturilor bănești, iar atribuția în angajarea și salarizarea reclamanților aparține Ministerului Justiției, raportul de muncă existând între reclamantă și această instituție, fără ca Ministerului Finanțelor Publice să fie implicat în vreun fel.
Reținând că Ministerului Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, în baza art. 137 Cod procedură civilă, Curtea a admis excepția invocată și a respins acțiunea față de acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 22.02.2005 - 24.26.2005, invocată de Ministerul Justiției în temeiul art. 3, art. 7 alin.1 și art.12 din Decretul nr.167/1958, art. 283 alin.1 lit. c din Legea 53/2003 și art.166 alin.1 din Codul muncii, a fost respinsă de către prima instanță ca nefondată pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.
Văzând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond a constatat că procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamantei, prin art. 47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Lega nr.334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr.167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Acest aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr.167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art.44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Pe fondul cauzei, s-a apreciat că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 prevăd că, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar beneficiază de un spor de 50% din salariul brut de bază lunar, iar abrogarea prin art. 42 al G nr. 83/2000 a acestui text de lege, nu poate produce efecte juridice, fiind un act normativ inferior legii, existând o vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Procedându-se la abrogarea expresă, prin art.1 pct. 42 din G nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, a art. 47 din Legea nr. 50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe.
Astfel, potrivit art. 108 alin. 3 din Constituție"Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare în limitele și condițiile prevăzute de aceasta".
Ori, prin art.1 din Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită Ordonanțe doar cu privire la"modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești, republicată".
Cu toate acestea, prin G nr. 83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr. 50/1996, deși așa cum rezultă din dispozițiile art. 56 - 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată,modificarea, completarea și abrogareaconstituie evenimente legislativedistincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat în acest context, că acolo unde legislativul a intenționat să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare. Astfel, de exemplu, conform art.1 pct. Q3 din aceeași Lege nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanță pentru"Abrogarea art. 2 alin. 3 pct. b lit. d din Decretul nr. 247/1997".
Analizând prevederile privind tehnica legislativă în concret ale art.56 "Evenimentele legislative" - care arată că: "(1) după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea. (2) Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv, evenimentul respectiv,dar și prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente", instanța de fond a constatat că abrogarea nu a fost dispusă în mod legal.
Înlăturarea acestui drept ar contraveni și dispozițiilor art. 49 (actualul art. 53 din Constituția revizuită) privind cazurile în care poate fi restrânsă acordarea unui drept, dar și prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, art. 1 din Protocol, prevede că: "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția europeană a drepturilor omului, iar prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Ori, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul G nr. 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și personalului auxiliar de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare.
Potrivit art. 20 alin 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate de aplicare reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne ar conține dispoziții mai favorabile.
Existând un conflict de legi între art. 1 pct. 42 din G nr. 83/2000, care a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenție, se va da preponderență și se va face aplicarea acestui din urmă act.
Totodată se constată că prin decizia nr. XXI (21) a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, din 10 martie 2008, în dosar nr. 5/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, fost admis recursul în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
Potrivit acestei decizii, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, dezlegarea dată asupra problemelor de drept fiind obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.
Față de aceste motive, prima instanță a admis acțiunea intentată de reclamantă împotriva pârâților Ministerul Justiției B, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Timiș și Tribunalul Arad, astfel cum a fost precizată.
În privința actualizării creanței, devenind incidente dispozițiile art. 161 alin. 4 Codul muncii, art. 998, art. 999 și 1000 alin. 3 Cod civil, s-a dispus că sumele datorate vor fi actualizate în raport cu rata inflației, de la data nașterii dreptului și până la efectuarea plății.
Aceasta întrucât prejudiciul s-a produs în momentul în care, deși sporul de 50% a constituit un drept salarial câștigat, prin art. 50 din G nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele, a fost abrogat și art. 47 din Legea nr. 50/1996.
legislativă astfel sesizată, trebuie sancționată, reclamanții fiind îndreptățiți la repararea integrală a prejudiciului, inclusiv la actualizarea în raport de rata inflației, actualizare care practic, nu adaugă nicio penalizare la sumele datorate, ci doar are menirea de a le conserva, astfel încât sumele de bani datorate și plătite reclamanților să aibă valoarea reală din momentul în care le-ar fi trebuit achitate, potrivit respectării principiului echității și executării cu bună credință și întocmai a obligațiilor legale, acesta fiind de altfel și scopul și obiectul procedurii de executare, reglementare statuată în dispozițiile art. 3712alin. 3 Cod procedură civilă.
De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului, cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, iar potrivit practicii judiciare constante în materie, actualizarea creanței se realizează conform indicelui de inflație.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs, în termen legal, împotriva sentinței civile nr. 1/14.08.2008 a Curții de APEL TIMIȘOARA, solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 7.11.2004, invocată de către pârât în fața primei instanțe.
În motivarea cererii de recurs se arată că excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârât în fața primei instanțe, a fost respinsă în mod greșit, întrucât termenul de prescripție de trei ani, stabilit prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958, curge de la data intrării în vigoare a G nr. 83/2000, care reprezintă, în speță, data săvârșirii faptei ce a determinat instituirea pretinsei situații creată de abrogare nelegală, apreciată ca atare de instanță, și acest termen de prescripție a fost depășit.
Totodată, se susține că, raportat la prevederile art. 1088 Cod civil, reclamantul, în calitatea de creditor al unei obligații având drept obiect o sumă de bani, ar fi putut pretinde drept echivalent al prejudiciului încercat prin întârziere la executare doar dobânda stabilită de lege și numai cu începere din ziua cererii de chemare în judecată.
În speță, însă nu poate fi acordată nici dobânda legală, întrucât nu există o obligație a Ministerului Justiției față de reclamant, care să nu fi fost executată.
În măsura în care a operat actualizarea în funcție de rata inflației, nu se mai justifică și acordarea dobânzii legale, căci s-ar ajunge la o dublă reparare a prejudiciului și la o îmbogățire fără justă cauză.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, arătând că în mod corect s-a reținut de către prima instanță că, în speță, nu se poate pune problema prescripției dreptului la acțiune în temeiul Decretului nr. 167/1958, respectiv în interpretarea dată de către recurent, potrivit căreia termenul de prescripție de trei ani ar fi început să curgă de la data intrării în vigoare a G nr. 83/2000.
Față de considerentele deciziei nr. XXI/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 231din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a G nr. 83/2000.
Prin urmare, dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea nici în prezent, deoarece prin prevederile G nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. 3 din Constituția României în forma în vigoare la data adoptării ordonanței.
Exercitarea dreptului la acțiune presupune preexistența drepturilor subiective civile. Or, reclamanta s-a aflat în imposibilitate juridică de a exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat până la data pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât termenul de prescripție începe să curgă de la data pronunțării acestei decizii, și anume de la data de 10.03.2008. O altfel de interpretare ar lipsi de conținut juridic scopul deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința înlătură acestui drept subiectiv civil, contravine prevederilor art. 53 din Constituția României și constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, este decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Broniowski C/Polonia.
De altfel, așa cum rezultă din motivarea recursului în interesul legii, în prezent, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, unui număr important de persoane le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul în litigiu, ceea ce ar conduce la crearea unor situații discriminatorii, sens în care sunt deciziile Curții Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Duchez contra Franței din 26.09.2002 și Beian contra României din 6.12.2007.
Intimata susține că în mod corect instanța de fond a admis că se va realiza reactualizarea sumelor de plată raportat la indicele de inflație, în baza art. 161 alin. 4 din Codul muncii, art. 998, art. 999, art. 1000 alin. 3 și art. 1084 Cod civil.
Temeiul juridic al acordării dobânzilor legale este reprezentat de dispozițiile art. 1088 Cod civil, însă plata dobânzii nu exclude reactualizarea sumei de plată și nici nu constituie o dublă impunere.
În drept, se invocă dispozițiile art. 115 coroborate cu cele ale art. 308 Cod procedură civilă.
Intimatul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, a depus întâmpinare, prin care a solicitat menținerea hotărârii recurate în ceea ce privește respingerea acțiunii față de Ministerului Finanțelor Publice pe calea excepției lipsei calității procesuale pasive, arătând că sentința atacată este legală și temeinică sub acest aspect.
În drept, se invocă dispozițiile art. 308 Cod procedură civilă.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Prin acțiunea civilă nr. 663/59/24.06.2008, judecător în cadrul Judecătoriei Timișoara, a chemat în judecată pârâții Tribunalul Arad, Ministerul Justiției, Tribunalul Timiș, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții, în solidar, la plata, actualizată la zi în raport de indicele de inflație, începând cu data de 22.02.2005 și în continuare a unor drepturi salariale reprezentând sporul de 50 % din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, stabilit prin art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, precum și la plata dobânzii legale aferente acestui spor, de la data nașterii drepturilor și până la data efectuării plății efective.
Reclamanta a formulat o completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtului Tribunalul Timiș la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul său de muncă.
Pârâtul Ministerul Justiției a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune al reclamantei pentru perioada 22.02.2005 - 24.06.2005, prin raportare la data introducerii acțiunii: 24.06.2008 și prevederile art. 3 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Curtea constată că instanța de fond a soluționat în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, invocată de către pârâtul Ministerul Justiției, astfel încât este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Conform art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, cum este în speță.
Decizia nr. XXI din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Anterior pronunțării deciziei în interesul legii, un număr mare de magistrați și grefieri de la diferite instanțe de judecată, precum și de la diferite parchete de pe lângă instanțele de judecată au promovat acțiuni în justiție pentru acordarea sporului în litigiu.
Recursul în interesul legii, soluționat prin decizia nr. XXI din 10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost promovat ca urmare a constatării existenței unei practici neunitare cu privire la aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în raport cu prevederile de abrogare a acestor dispoziții prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, referitor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor.
Astfel, s-a reținut, în considerentele deciziei în interesul legii, că unele instanțe de judecată au respins cererile formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor pentru acordarea acestui spor, apreciind că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, care reglementau sporul, au fost abrogate, iar alte instanțe s-au pronunțat în sensul admiterii unor asemenea acțiuni, întrucât abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, a contravenit normelor constituționale și Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, neputând să-și producă efectele.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanta a fost împiedicată să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Dreptul reclamantei la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă, conform art. 155 din Codul muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.
Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Calificarea lui ca "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înlătură aplicabilitatea prevederilor legale referitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, menționată mai sus, astfel încât admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în speță, nu este de natură a încălca dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Împrejurarea că, prin hotărârea recurată, au fost admise pretențiile reclamantei și pe perioada prescrisă, iar pârâtul Ministerul Justiției a declarat împotriva acesteia, nu reprezintă o nesocotire a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum susține reclamanta-intimată, deoarece art. 80 din Legea nr. 168/1999 coroborat cu art. 299 și următoarele Cod procedură civilă reglementează posibilitatea exercitării recursului împotriva unei hotărâri judecătorești prin care a fost soluționat un conflict de drepturi, iar instanța de recurs poate reforma total sau parțial o astfel de hotărâre.
Eventualele contestații la executare și invocarea unor prevederi legale în faza de executare silită de către debitorul obligației de plata a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică nu pot fi luate în considerare de către instanța de recurs, întrucât se referă la faza de executare silită a unei hotărâri judecătorești, iar nu la faza de judecată a pretențiilor reclamantei, privitoare la acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, motiv pentru care, în speță, nu are incidență hotărârea pronunțată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cauză Broniowski contra Poloniei.
Respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune nu poate fi fundamentată pe existența unei discriminări între reclamantă și magistrații care beneficiază de sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pe perioada 22.05.2005-24.06.2005, deoarece aceștia din urmă au dobândit dreptul de a încasa sporul în baza unor hotărâri judecătorești, pronunțate ca urmare a acțiunilor în justiție pe care le-au promovat, astfel încât nu sunt incidente criteriile de discriminare avute în vedere de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere cele expuse mai sus și dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, Curtea apreciază că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârât este întemeiată, astfel încât instanța de fond a respins în mod greșit această excepție.
În privința actualizării creanței, devenind incidente dispozițiile art. 161 alin. 4 Codul muncii coroborate cu cele ale art. 1084 și art. 1088 Cod civil, în mod corect s-a dispus că sumele datorate vor fi actualizate în raport cu rata inflației, de la data nașterii dreptului și până la efectuarea plății.
Această actualizare nu adaugă nicio penalizare la sumele datorate, ci doar are menirea de a le conserva, astfel încât sumele de bani datorate și plătite reclamanților să aibă valoarea reală din momentul în care le-ar fi trebuit achitate, potrivit respectării principiului echității și executării cu bună credință și întocmai a obligațiilor legale, acesta fiind de altfel și scopul și obiectul procedurii de executare, reglementare statuată în dispozițiile art. 3712alin. 3 Cod procedură civilă.
De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului, cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, iar potrivit practicii judiciare constante în materie, actualizarea creanței se realizează conform indicelui de inflație.
Acordarea dobânzii legale, în temeiul art. 1088 Cod civil, nu este exclusă de obligarea debitorului la plata creanței, actualizată cu indicele inflației la momentul executării efective, deoarece actualizarea unei creanțe pecuniare cu rata inflației exprimă acoperirea prejudiciului produs prin erodarea creanței, având, deci, caracter compensatoriu, în timp ce dobânda legală exprimă "fructele bunurilor", respectiv ale creanței, acoperind astfel beneficiul nerealizat și având un caracter moratoriu.
Având în vedere cele expuse anterior, în temeiul art.312 alin.1-alin.3 Cod de procedură civilă, instanța va admite recursul declarat de către pârâtul-recurent Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1/14.08.2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr-, și va modifica în parte hotărârea recurată, în sensul că va admite excepția vizând prescripția extinctivă invocată de către pârâtul Ministerul Justiției cu referire la pretențiile reclamantei aferente perioadei 22.02.2005-24.06.2005, și pe cale de consecință respinge pretențiile reclamantei aferente perioadei 22.02.2005-24.06.2005 ca fiind prescrise, urmând a menține în rest dispozițiile hotărârii recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de către pârâtul-recurent Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1/14.08.2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr-.
Modifică în parte hotărârea recurată, în sensul că:
Admite excepția vizând prescripția extinctivă invocată de către pârâtul Ministerul Justiției cu referire la pretențiile reclamantei aferente perioadei 22.02.2005-24.06.2005, și pe cale de consecință respinge pretențiile reclamantei aferente perioadei 22.02.2005-24.06.2005 ca fiind prescrise.
Menține în rest dispozițiile hotărârii recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 24 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Dr.
Cu opinie separată, în sensul
respingerii recursului
Grefier,
Red. /6.07. 2009
Tehnored.: M/ 2 ex./7.07. 2009
Prim inst.: și
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Recursul este nefondat cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune pentru următoarele considerente:
Instituția prescripției extinctive poate fi privită ca un adevărat instrument de sancțiune împotriva titularului de drept care nu își exercită drepturile într-un anumit termen stabilit imperativ de lege.
Termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens procesual.
La rândul său dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual, presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv consacrat în favoarea reclamanților prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
În condițiile în care prin lege (G 83/2000) se abrogă expres un drept, nu se poate susține rezonabil că reclamanta a fost neglijentă în valorificarea dreptului său. Ar fi în același timp o cerință excesivă și nefirească a statului ca prin intermediul legilor să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogat prin act normativ.
A accepta ideea că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și de art. 283 lit. c Codul muncii, ar curge de la data intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, ar însemna în același timp a impune și ideea că reclamanta era obligată să intenteze o acțiune împotriva actului normativ, fapt inadmisibil.
Reclamantei nu i se poate impune mai mult decât o diligență rezonabilă, neputând fi previzibil că actul normativ (G 83/2000) încalcă dispozițiile din legea de abilitare a Guvernului de legiferare, iar cetățeanul nu poate fi sancționat pentru o culpă care nu îi aparține, conform jurisprudenței O (cazul Rotaru contra României, 2000 și cazul Sunday Trmes contra Regatului Unit 1979).
Decizia XXI/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a recursului în interesul legii declarat de Procurorul General în raport de o jurisprudență neunitară, în legătură cu interpretarea și aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 a constatat că prin art. 1 pct. 42 din Ordonanța Guvernului 83/2000 care abrogă art. 47 din Legea nr. 50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe și doar de la data pronunțării acesteia începe să curgă termenul de prescripție.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv și data constatării neconstituționalității normei de abrogare nu are relevanță și nu se poate reține prescripția decât cu încălcarea și a actelor normative de drept internațional, avute în vedere de instanța de fond.
Prin urmare, criticile referitoare la prescripție, formulate de recurent sunt nefondate.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Ioan JivanJudecători:Ioan Jivan, Carmen Pârvulescu, Maria Ana
