Drepturi salariale (banesti). Decizia 1116/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1116
Ședința publică din data de 24 iunie 2009
PREȘEDINTE: Carmen Pârvulescu Dr. - -
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Reluca Panaitescu
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâtul-recurent Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 18/10.09.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, în contradictoriu cu în contradictoriu cu reclamanții-intimați, și, pârâții intimați Tribunalul Arad și Ministerul Finanțelor Publice și intervenienții, și, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, seconstată lipsa părților, părțile solicitând judecarea cauzei și în lipsă de la dezbateri.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin registratura instanței, intervenienta și pârâta-intimată Direcția Generală a Finanțelor Publice A, au depus întâmpinări.
Văzând că s-a solicitat judecarea și în lipsă, potrivit art. 137 coroborat cu art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța se va pronunța asupra excepției de tardivitate a recursului, invocată de intervenienta prin întâmpinare, în sensul respingerii ei ca neîntemeiată prin raportare la prevederile art. 80 din Legea nr. 168/1999, data comunicării hotărârii recurate: 10.11.2008 și data expedierii recursului, prin Oficiul poștal, respectiv data de 19.11.2008.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de soluționat, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată.
Prin sentința civilă nr. 18/10.09.2008. pronunțată în dosarul nr-, Curtea de Apel Timișoaraa respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, și excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Totodată, a admis excepția lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și a respins acțiunea față de acest pârât.
Prin aceeași hotărâre a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Arad, precum și cererea de intervenție formulată de intervenienții, și.
Pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Arad au fost obligați să plătească, în solidar, reclamanților cu titlu de drepturi salariale reprezentând sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, pentru perioada 01.04.2004 - 01.02.2007, iar pentru intervenienta pentru perioada 01.04.2004 - 01.01.2005, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație.
Instanța a luat act de renunțarea la judecată a cererii formulată de intervenienta.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Timișoaraa constatat că excepția necompetenței materiale a soluționării cauzei de către Tribunalul Arad, invocată de pârâta A, în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor, a rămas fără obiect, în baza dispozițiilor art. II alin.1 și 2 din OUG75/2008 raportate la cele ale dispozițiilor art. I alin.1 din același act normativ, întrucât Curtea a fost corect investită cu soluționarea cauzei, nemaiputând fi suspusă analizei.
Astfel, la data promovării acțiunii, tribunalului îi aparținea competența materială de soluționare a pricinii, în conformitate cu dispozițiile art.2 alin.1 lit.c Cod procedură civilă, raportat la art.284 alin.1 și 2 din Codul muncii precum și art.70 și 71 din Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, întrucât obiectul cauzei nu-l constituie modul de stabilire a unor drepturi salariale la care se referă art.42 din OUG nr.177/2002, pentru a susține competența materială și teritorială excepțională instituită prin actul normativ special. Pe de altă parte, Legea nr.303/2004 modificată, nu prevede reguli speciale de competență și jurisdicție, împrejurare în care, în cazul unui raport litigios privitor la drepturi bănești, cum este cazul de față, rămâneau aplicabile dispozițiile dreptului comun.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor a fost apreciată ca întemeiată, întrucât acest minister fiind chemat în judecată pentru a răspunde în solidar alături de ceilalți pârâți, nu pentru alocarea fondurilor necesare plății drepturilor bănești iar angajarea și salarizarea reclamanților aparțin Ministerului Justiției, raportul de muncă existând între reclamanți și această instituție, fără ca Ministerul Economiei și Finanțelor să fie implicat în vreun fel.
Pe cale de consecință, în baza art. 137 Cod procedură civilă, instanța a admis excepția invocată și a respins acțiunea față de acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Excepția prescripției dreptului la acțiune a fost respinsă ca nefondată pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.
Guvernul României, prin nr.HG232/30.03.2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 și prin Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pentru perioada 2005-2007, recunoscut efectul imperfecțiunilor legislative în domeniul salarizării magistraților și a personalului auxiliar și s-a obligat să aducă o reparațiune acestui personal prin plata drepturilor salariale restante și asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților.
Prin anexa nr.2 pct.VI/3.2, Guvernul României s-a angajat să efectueze și plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate pentru care nu există hotărâri judecătorești aferente perioadei 2000-2004.
Acest act normativ reprezintă o recunoaștere a dreptului în sensul prevederilor art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958 și, conform acestora, întrerupe cursul prescripției, astfel încât, potrivit dispozițiilor art.17 din același decret, curge o nouă prescripție ștergându-se prescripția începută înainte de a se fi emis nr.HG232/2005.
Totodată s-a apreciat că actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituțiile sale se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, influențându-i în mod direct, inclusiv în domeniul muncii și securității sociale. Atunci când este cazul, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată.
Acest aspect rezultă din practica judiciară a Curții de Justiție a Comunităților Europene, obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, care a statuat că: judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/-thal, nr. C 106/77).
În același sens, prin Hotărârea din 19 iunie 1990, Qeen Secretary of for Transport, ex parte:, C-213/89, s-a reținut că: "1. Instanțele naționale sunt acelea cărora le revine, în temeiul art. 5 din Tratat, obligația să asigure protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din efectul direct al dreptului comunitar.
2. Ar fi incompatibilă cu cerințele inerente naturii înseși a dreptului comunitar orice dispoziție a unui sistem juridic național sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul ca ar refuza judecătorului competent să aplice acest drept și puterea de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale ce ar putea împiedica, chiar și numai temporar, aplicarea deplină a normelor comunitare.
Fără nici o îndoială, dreptul care face obiectul judecății în cauza de față este protejat, complementar, și de art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în conformitate cu care orice persoană fizică sau juridică "are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Rezultă deci că protecția instituită de acest text se realizează prin includerea în cuprinsul noțiunii de proprietate a bunurilor mobile și imobile ce pot aparține unei persoane fizice sau unei persoane juridice (CEDO, 8 februarie 1979, nr. 7456/1976, Wiggins c/-).
În raport de această accepțiune și de protecția dreptului de proprietate consacrate de practica judiciară a CEDO, dreptul la sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pretins prin acțiunea introductivă este imprescriptibil, situație reglementată de prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care dispozițiile acestui act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.
De altfel, obligativitatea respectării de către toate instituțiile Statului Român, inclusiv de Curtea Constituțională, a actelor normative de drept internațional ratificate de România rezultă neechivoc și din conținutul art. 11, art. 20, și art. 148 din Constituție, potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestora.
Sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, drept subiectiv civil constituit în materia dreptului muncii, consacrat printr-o normă juridică organică, face parte din categoria drepturilor câștigate, iar deposedarea abuzivă cu privire la un bun, în sensul art.1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, face ca acțiunii în justiție care tinde la valorificarea lui să nu-i poată opune prescripția
Pe fondul cauzei, dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 prevăd că pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar beneficiază de un spor de 50% din salariul brut de bază lunar, iar abrogarea prin art. 42 al G nr. 83/2000 a acestui text de lege, nu poate produce efecte juridice, fiind un act normativ inferior legii, existând o vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Procedându-se la abrogarea expresă prin art.1 pct. 42 din G nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, a art. 47 din Legea nr. 50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe.
Astfel, potrivit art. 108 alin. 3 din Constituție"Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare în limitele și condițiile prevăzute de aceasta".
Ori, prin art.1 din Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită Ordonanțe doar cu privire la "modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești, republicată".
Cu toate acestea, prin G nr. 83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr. 50/1996, deși așa cum rezultă din dispozițiile art. 56 - 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată,modificarea, completarea și abrogareaconstituie evenimente legislativedistincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat în acest context, că acolo unde legislativul a intenționat să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare. Astfel, de exemplu, conform art.1 pct. 3 din aceeași Lege nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanță pentru"Abrogarea art. 2 alin. 3 pct. b lit. d din Decretul nr. 247/1997".
Analizând prevederile privind tehnica legislativă în concret ale art.56 "Evenimentele legislative" - care arată că: "(1) după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea. (2) Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv, evenimentul respectiv,dar și prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente", se constată că abrogarea nu a fost dispusă în mod legal.
Înlăturarea acestui drept ar contraveni și dispozițiilor art. 49 (actualul art. 53 din Constituția revizuită) privind cazurile în care poate fi restrânsă acordarea unui drept, dar și prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, art. 1 din Protocol, prevede că: "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția europeană a drepturilor omului, iar prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Ori, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul G nr. 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și personalului auxiliar de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare.
Potrivit art. 20 alin 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate de aplicare reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne ar conține dispoziții mai favorabile.
Existând un conflict de legi între art. 1 pct. 42 din G nr. 83/2000, care a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenție, se va da preponderență și se va face aplicarea acestui din urmă act.
Totodată, s-a reținut că, prin decizia nr. XXI a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, din 10 martie 2008, în dosar nr. 5/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, fost admis recursul în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
Potrivit acestei decizii, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, dezlegarea dată asupra problemelor de drept fiind obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.
În privința actualizării creanței devenind incidente dispozițiile art. 161 alin. 4 Codul muncii, art. 998, art. 999 și 1000 alin. 3 Cod civil, sumele datorate vor fi actualizate în raport cu rata inflației, de la data nașterii dreptului și până la efectuarea plății.
Prejudiciul s-a produs în momentul în care, deși sporul de 50% a constituit un drept salarial câștigat, prin art. 50 din G nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele, a fost abrogat și art. 47 din Legea nr. 50/1996.
legislativă astfel sesizată, trebuie sancționată, reclamanții fiind îndreptățiți la repararea integrală a prejudiciului, inclusiv la actualizarea în raport de rata inflației, actualizare care practic, nu adaugă nicio penalizare la sumele datorate, ci doar are menirea de a le conserva, astfel încât sumele de bani datorate și plătite reclamanților să aibă valoarea reală din momentul în care le-ar fi trebuit achitate, potrivit respectării principiului echității și executării cu bună credință și întocmai a obligațiilor legale, acesta fiind de altfel scopul și obiectul procedurii de executare, reglementare statuată în dispozițiile art. 3712alin. 3 Cod procedură civilă.
De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului, cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, iar potrivit practicii judiciare constante în materie, actualizarea creanței se realizează conform indicelui de inflație.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs, în termen legal, împotriva sentinței civile nr. 18/10.09.2008 a Curții de Apel Timișoara, solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 7.11.2004, invocată de către pârât în fața primei instanțe.
În motivarea cererii de recurs se arată că excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârât în fața primei instanțe, a fost respinsă în mod greșit, întrucât, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, termenul de prescripție de trei ani, stabilit prin art. 3 coroborat cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, a fost depășit.
Totodată, se susține că argumentele primei instanțe cu referire la întreruperea cursului prescripției extinctive prin efectul nr.HG 232/30.03.2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 și prin Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pentru perioada 2005-2007 nu pot fi reținute prin raportare la dispozițiile art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958, conform cărora recunoașterea debitorului trebuie să fie expresă și să aibă un obiect determinat.
Pe de altă parte, decizia nr. XXI/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu stabilește un moment la care să se raporteze începutul cursului prescripției extinctive și este ulterioară G nr. 232/2005.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca tardiv formulat, iar în subsidiar ca nefondat, întrucât hotărârea instanței de fond este legală și temeinică.
Intimatul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, a depus întâmpinare, prin care a solicitat menținerea hotărârii recurate în ceea ce privește respingerea acțiunii față de Ministerului Finanțelor Publice pe calea excepției lipsei calității procesuale pasive, arătând că sentința atacată este legală și temeinică sub acest aspect.
În drept, se invocă dispozițiile art. 308 Cod procedură civilă.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Prin acțiunea civilă nr. 4158/108/7.11.2007, reclamanții, personal auxiliar de specialitate din cadrul Tribunalului Arad, au chemat în judecată pârâții Tribunalul Arad, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice B, pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții la plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, de 50 % din salariul de bază lunar, începând cu data de 01.04.2004 și până la data de 01.02.2007, în temeiul art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată.
Prin cererile înregistrate la data de 27.11.2007, respectiv 28.11.2007, intervenientele, și au formulat cereri de intervenție în interes propriu solicitând ca pârâții Tribunalul Arad, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice B să fie obligați la plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 % din salariul de bază lunar, începând cu data de 01.04.2004 și până la data de 01.02.2007, iar în privința intervenientei până la 1.03.2005, în temeiul art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată.
Intervenienta, prin cererea înregistrată la data de 2.09.2008, a renunțat la judecată.
Pârâtul Ministerul Justiției a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 7.04.2004 - 7.11.2004 și, respectiv al intervenienților, pentru perioada 7.04.2004-27.11.2004, respectiv 7.04.2004-28.11.2004.
Instanța de fond a soluționat în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților și al intervenienților, invocată de către pârâtul Ministerul Justiției, astfel încât este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Conform art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, cum este în speță.
Potrivit art.16 alin.1 lit. a din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
În cuprinsul hotărârii recurate se arată că excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților și intervenienților este nefondată, deoarece termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea explicită a discriminării existente la momentul adoptării strategiei de reformă, la data de 30.03.2005, prin nr.HG232/2005. Instanța de fond a apreciat că o astfel de recunoaștere echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul art.16 lit. a din Decretul nr.167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani cu privire la dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești.
Aceste considerente nu pot justifica însă soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților și al intervenienților pentru perioadele: 7.04.2004 - 7.11.2004; 7.04.2004-27.11.2004 și 7.04.2004-28.11.2004 ca nefondată, deoarece reclamanții și intervenienții nu au invocat discriminarea în susținerea pretențiilor deduse judecății, iar strategia de reformă, adoptată, la data de 30.03.2005, prin nr.HG232/2005, nu se referă la drepturile salariale pretinse prin acțiune.
Pe de altă parte, decizia nr.XXI din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanții au fost împiedicați să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Având în vedere cele expuse mai sus și dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, Curtea apreciază că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârât este întemeiată, astfel încât instanța de fond a respins în mod greșit această excepție.
Pe cale de consecință, în temeiul art.312 alin.1-alin.3 Cod de procedură civilă, instanța va admite recursul declarat de către pârâtul-recurent Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 18/10.09.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, și va modifica în parte hotărârea recurată, în sensul că va admite excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de către pârâtul Ministerul Justiției, și, pe cale de consecință, va respinge pretențiile reclamanților aferente perioadei 1.04.2004-7.11.2004, precum și pretențiile intervenientei aferente perioadei 1.04.2004-27.11.2004, și ale intervenientelor și aferente perioadei 1.04.2004-28.11.2004 ca fiind prescrise, urmând a menține în rest dispozițiile hotărârii recurate, întrucât nu au fost contestate prin cererea de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de către pârâtul-recurent Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 18/10.09.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-.
Modifică în parte hotărârea recurată, în sensul că admite excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de către pârâtul Ministerul Justiției, și, pe cale de consecință, respinge pretențiile reclamanților aferente perioadei 1.04.2004-7.11.2004, precum și pretențiile intervenientei aferente perioadei 1.04.2004-27.11.2004, și ale intervenienților și aferente perioadei 1.04.2004-28.11.2004 ca fiind prescrise.
Menține în rest dispozițiile hotărârii recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 24 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Dr.
Cu opinie separată, în sensul aflată în concediu de odihnă
respingerii recursului pârâtului. pentru care semnează
PREȘEDINTE SECȚIE,
Grefier,
Red. /6.07. 2009
Tehnored.: M/ 2 ex./6.07. 2009
Prim inst.: și
Președinte:Carmen PârvulescuJudecători:Carmen Pârvulescu, Vasilica Sandovici, Reluca Panaitescu
