Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 1670/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA NR. 1670/R-CM
Ședința publică din 13 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Daniel Radu președinte secție
JUDECĂTOR 2: Jeana Dumitrache
JUDECĂTOR 3: Florina Andrei
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC PRIN PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE, B,-, sector 5 și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI,-, județul A, împotriva sentinței nr.132/F-CM din 28 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns: consilier juridic pentru recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, în baza delegației depusă la dosar, lipsă fiind recurentul-pârât Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, intimata-reclamantă și intimații-pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul recurentului-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești arată că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Reprezentantul recurentului-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești solicită admiterea recursurilor așa cum au fost formulate, schimbarea sentinței primei instanțe și pe fond respingerea acțiunii reclamantei. În subsidiar, solicită admiterea recursului și modificarea sentinței de fond în funcție de data încadrării reclamantei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, respectiv data de 15.11.2007 și admiterea cererii de chemare în garanție.
CURTEA:
Constată că la data de 30 septembrie 2008, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligați la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15% începând cu luna iulie 2006 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, precum și pentru viitor, actualizat la data plății efective și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul său de muncă.
Solicită ca pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligat să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
În motivarea acțiunii se arată că reclamanta are calitatea de grefier la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și contrar prevederilor art.1 și 6 din nr.OG137/2000 și art.5 și art.154 alin.3 din Codul muncii față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate. Astfel, prin art.3 din Legea nr.444/2006 cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special și militarii angajați pe bază de contract beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate. Și alte categorii de funcționari publici beneficiază de acest spor, și anume, aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul administrației președințiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ.
Reclamanta mai arată că prin art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.328 din 24 august 2005 s-a instituit obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile pe care le-a obținut în această calitate, deci să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care iau cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat Parchetul. Acest fapt determină incidența unui tratament discriminatoriu ce are ca efect restrângerea ori înlăturarea, recunoașterea folosinței și exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor la remunerarea pentru păstrarea confidențialității unor date.
Prin întâmpinarea depusă de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art.115 Cod procedură civilă, s-a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, pe considerentul că sporul de confidențialitate nu este stabilit prin lege, iar prin neacordarea acestui spor nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile care să impună un tratament nediferențiat.
Pe de altă parte, în ceea ce privește solicitarea reclamantei de a-i fi recunoscut dreptul de a beneficia de sporul de confidențialitate se constată că de asemenea este inadmisibilă întrucât acest fapt ar însemna că instanța și-a depășit atribuțiile judecătorești adăugând la lege, deoarece numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Se arată de asemenea că acțiunea reclamantei este inadmisibilă întrucât reclamanta a solicitat acordarea sporului de 15% pentru confidențialitate prevăzut de art.3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006, spor ce se acordă potrivit acestei ordonanțe numai cadrelor militare în activitate angajate pe bază de contract și personalul civil din Ministerul Apărării Naționale și nu la personalul angajat la alte instituții publice.
Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului, situație în care capătul de cerere privind plata drepturilor pretinse actualizate cu indicele de inflație este neîntemeiată.
De asemenea, neîntemeiat este și capătul de cerere privind obligarea pârâților să opereze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei, întrucât potrivit art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976, singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, iar sporul solicitat de reclamantă este un drept salarial ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare.
Față de motivele arătate, solicită respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor solicitând ca în cazul în care se va admite cererea reclamantei să se dispună prin aceeași hotărâre ca acest minister să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă acordarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamantei.
Prin sentința nr.132/F-CM/28.10.2008, Curtea de Apel Piteștia admis acțiunea reclamantei, a obligat pe pârâți să plătească reclamantei sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna iulie 2006, la zi și pe viitor, actualizat la data plății efective și să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamanților.
A respins acțiunea față de pârâtul Ministerul Economiei și Fionanțelor.
Pentru a hotărî astfel, curtea a reținut următoarele:
Reclamanta lucrează ca grefier la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea făcând parte din categoria personalului din unitățile din justiție, finanțate de la bugetul de stat și pretinde că este discriminată în raport cu alte categorii socio-profesionale.
Referitor la excepția ridicată de pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind inadmisibilitatea acțiunii se constată că este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale numai pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr.XXXVI/2007) a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat de art.16 alin.1 din Constituția României, republicată, cu cel a egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea pârâtului că instanța prin soluționarea acestei acțiuni ar intra în sfera legislativului.
Reclamanta funcționează ca funcționar auxiliar de specialitate la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, iar potrivit art.99 lit.d și art.4 din Legea nr.303/2004, precum și art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea nr.328 din 24 august 2005, are obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile obținute în această calitate, deci să păstreze confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile ce îi parvin în exercițiul funcției.
Mai mult, nerespectarea secretului confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară - pentru care este posibilă aplicarea unei sancțiuni disciplinare - inclusiv excluderea din magistratură, cea mai gravă pe scara ierarhică a sancțiunilor prevăzute de legea specială pentru aceștia.
Și în cazul altor categorii de personal, legea instituie obligativitatea păstrării secretului profesional însă pentru asigurarea confidențialității datelor, lucrărilor și informațiilor dobândite în exercițiul atribuțiunilor conferite de lege, beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din salariul (indemnizația) de încadrare.
În acest sens se constată că funcționarii publici cu statut special și militarii angajați pe bază de contract, funcționarii publici care constituie aparatul de lucru al Guvernului, cei din Administrația Președințială, din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ au reglementat acest spor de 15% prin art.3 din Legea nr.444/2006.
În această situație se pune problema de a aprecia dacă personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor se află în situație comparabilă cu persoanele amintite, pentru a concluziona dacă neacordarea acestui spor în beneficiul lor constituie o discriminare sub acest aspect.
Conform Directivei nr.2000/CE/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vedere definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Prin art.26 din Codul muncii se instituie obligația de confidențialitate a oricărei persoane care prestează o muncă, aceasta fiind o clauză a raporturilor juridice de muncă care având caracter sinalagmatic presupune și obligația corelativă a unității bugetare de a plăti o contraprestație.
Așa fiind, obligația de confidențialitate este privită ca o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, recunoscută tuturor celor care prestează o activitate în temeiul unui raport juridic de muncă indiferent de felul acestui raport și al funcției deținute în concordanță cu principiile constituționale preluate de Codul muncii privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru un salariu egal, dreptul la un salariu pentru munca prestată, conform art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, precum și art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii.
Față de aceste considerații, este cert că reclamanta se află nu doar într-o situație comparabilă, dar chiar identică cu categoriile de personal din unitățile bugetare cărora li se acordă acest spor, discriminarea fiind evidentă, deși este de neadmis ca unul și același element constând în obligația de confidențialitate să producă efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare, funcție de apartenența la o categorie socio-profesională.
Sub acest ultim aspect, se reține că sistemul de salarizare este guvernat de principiul egalității de tratament, potrivit art.154 din Codul muncii, diferențierea salariilor fiind posibilă numai în raport de nivelul studiilor, treptele și gradele profesionale, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, așa că nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă pentru excluderea reclamanților.
Prin urmare, aprecierea discriminării nu se face prin prisma criteriului socio-profesional, apartenența unei persoane de o anumită profesie nefiind motiv pentru includerea sau excluderea ei de la aplicarea sporului de confidențialitate care se acordă exclusiv funcție de obligația de confidențialitate, ce implică corelativ o contraprestație din partea celui căruia îi profită.
Dacă diferențierea salariilor se face în raport de nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, aceasta nu privește și sporurile salariale care se acordă în considerarea unor criterii specifice, în cauză, păstrarea confidențialității asupra datelor și informațiilor obținute în executarea obligațiilor de muncă.
În consecință, prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamanta a fost discriminată, aflându-se în mod clar într-o situație juridică și faptică identică și comparabilă ce fundamentează acordarea acestui spor și pentru alte categorii de personal.
Existența discriminării directe a reclamantei rezultă și din conținutul art.7 și art.29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
La fel, se grevează pe art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitatea de tratament în salarizare, fără nici o distincție, pe art.14 din Convenție, Protocolul 12 care interzice discriminarea și art.4 din Carta socială europeană revizuită care garantează dreptul la o salarizare echitabilă.
Față de cele expuse este inexact că acordarea sporului de confidențialitate nu are suport legal pentru reclamantă și că aceasta nu se află în situații comparabile cu alte categorii de personal pentru care este prevăzut.
Acțiunea formulată de reclamantă este astfel întemeiată și urmează a fi admisă prin obligarea pârâților la plata către aceasta la sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna iunie 2006.
Reclamanta a mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont si de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii.
Astfel, în acest articol se arata că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări. În speță, nu există o cauză străină, care sa conducă la ideea ca neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanta nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speța este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel potrivit practicii judiciare constatare în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Potrivit art. 40 alin. 2 Codul muncii, urmează ca pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.
Legat de chemarea în judecată, cât și chemarea în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, se constată că potrivit art.28 din Legea nr.500/2002 privind finanțelor publice, nr.HG208/2005 privind organizarea și funcționarea și Agenției Naționale de Administrare Fiscală și nr.HG386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, acest minister are atribuții în ce privește elaborarea proiectului bugetului de stat, iar nu alocarea sumelor respective, anterior adoptării Legii bugetului de stat.
Pe de altă parte, acesta nu poate avea calitatea de ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere, care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite și nu repartizează sume de la buget acestora, aceste sume fiind alocate conform destinațiilor bugetare în conformitate cu Legea bugetului de stat.
Împrejurarea că ordonatorul principal de credite, nu a corectat indemnizațiile cuvenite reclamantei, neacordându-le sporul solicitat, nu poate conduce la obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la plata unor sume de bani aferente unor raporturi de muncă, Guvernul fiind cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea către ordonatorul principal de credite a sumelor de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Față de cele arătate, cererea de chemare în judecată cât și cererea de chemare garanție a au fost respinse.
Împotriva sentinței instanței de fond, în termen legal au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție precum și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispozițiile art.304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă, însă criticile lor pot fi încadrate numai în dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, după cum urmează:
- motivarea acțiunii formulată de către intimata-reclamantă pe prevederile nr.OUG137/2000 este nelegală, raportat la decizia nr.821/2008 a Curții Constituționale potrivit cu care s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11 precum și dispozițiile art.27 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale și instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art.31 din Legea nr.47/1992;
- instanța a admis în mod nelegal plata pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea de salarizare;
- prima instanță a dispus în mod nelegal obligarea recurenților la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești;
- instanța de fond a dispus în mod nelegal admiterea capătului de cerere privind plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației, în situația în care recurenții nu pot să înscrie în bugetul propriu nici o plată, fără baza legală pentru respectiva cheltuială;
- în mod greșit s-a pronunțat instanța cu privire la obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare, recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința recurată în carnetele de muncă pe considerentul că aceste sporuri se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în acesta, deci nu pot face obiectul transcrierii în carnetul de muncă;
- în mod nelegal s-a dispus obligarea recurenților-pârâți la plata sporului de confidențialitate în favoarea intimatei-reclamante începând cu luna iulie 2006, în condițiile în care aceasta este angajata Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, începând cu data de 05.11.2007;
- în mod greșit prima instanță a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, în situația în care a admis acțiunea reclamantei.
Examinând actele și lucrările dosarului și sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenții-pârâți, curtea va constata că recursurile sunt fondate pentru considerentele de mai jos:
Prima și a treia critică vor fi examinate împreună și vor fi respinse de către curte pentru următoarele considerente.
Nu se poate susține că acțiunea a fost greșit admisă pe considerentul că nu există un temei legal în legea specială și că referire la OG nr.137/2000 nu ar avea incidență în speța dedusă judecății.
Astfel, în mod legal a fost admisă acțiunea.
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit.e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus, au fost declarate neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
Pe de altă parte, în condițiile în care admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate pentru reclamantă constituie singura modalitate de înlăturare a discriminării existente deoarece, dacă nu ar exista contraprestația pârâților de plată a sporului salarial corelativă obligației sinalagmatice de confidențialitate, această obligație ar fi lipsită de cauza juridică, fiind nulă absolut.
Mai mult, prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamantei, aceasta ar fi prejudiciată deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, fiind vorba de o situație identică și nu doar comparabilă.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul de natură salarială prin actele normative reținute și de instanța de fond, respectiv art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 al.3 din nr.OUG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 al.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OUG19/2006, art.15 al.1 din nr.OG6/2007, art.20 al.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006 și art.13 din nr.OG10/2007.
La acest moment, unul și același element constând în obligația de confidențialitate produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie profesională.
Trebuie menționat și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.46/15 decembrie 2008, admis recursul în interesul legii și a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru unele categorii de persoane s-a făcut cu respectarea principiul egalității cetățenilor în fața legii, consacrat în art.16 alin.1 din Constituția României și respectiv cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală, instituit prin normele internaționale (decizia nr.VI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
A doua critică, de asemenea, este nefondată și va fi respinsă de către curte pentru următoarele considerente.
Astfel, salariul reprezintă o prestație periodică, iar dispozițiile art.110 alin.2 Cod pr.civilă, permit solicitarea, înainte de termen, a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit cu care drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând, bine înțeles, ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului, situație față de care intimatul-reclamant este îndreptățit să solicite acest spor și pe viitor.
A patra critică este, de asemenea, nefondată și anume aceea prin care se critică sentința cu privire la admiterea capătului de cerere privind reactualizarea sumelor, deoarece potrivit dispozițiilor art.161 din Codul muncii salariul se plătește în bani, cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul de muncă.
În art.4 al acestui text se prevede că, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Cum în speța de față, prin neplata la termen a acestor drepturi s-a cauzat un prejudiciu intimatului-reclamant, în mod legal a fost admis acest capăt de cerere.
Și critica privind efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă este nefondată față de dispozițiile art.155 din Codul muncii, potrivit cu care salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adausuri, astfel că și sporul acordat prin sentința recurată este inclus în salariu existând obligația legală de menționare a acestuia în carnetele de muncă.
critică este fondată și va fi admisă de către curte, întrucât în mod greșit prima instanță a dispus obligarea recurenților-pârâți la plata sporului de confidențialitate de 15% în favoarea intimatei-reclamante începând cu luna iulie 2006, în condițiile în care aceasta este angajata Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea începând cu data de 05.11.2007, anterior îndeplinind funcția de grefier la Judecătoria Pitești.
Această situație rezultă fără echivoc din conținutul cererii de chemare în judecată formulată de către intimata-reclamantă, prin care aceasta precizează că de la data de 15 ianuarie 2007 lucrează ca grefier la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea.
Pentru perioada anterioară intimata-reclamantă trebuia să cheme în judecată Ministerul Justiției întrucât a îndeplinit funcția de grefier la Judecătoria Pitești.
Și ultima critică este fondată și va fi admisă și anume aceea care vizează cererea de chemare în garanția care, în mod greșit a fost respinsă de către instanța de fond.
Prima instanță a reținut în mod greșit că dispozițiile art.60-63 din Codul d e procedură civilă nu au aplicabilitate în raporturile de muncă.
Or, dispozițiile legale care reglementează drepturile izvorâte din raporturile de muncă, atât din Codul muncii cât și din legile speciale, se completează cu cele ale Codului d e procedură civilă.
Potrivit art.60 din Codul d e procedură civilă, partea poate chema în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții.
Obligația de garanție poate izvorî fie din convenție, fie dintr-o dispoziție legală.
În cazul de față, obligația de garanție între instituțiile pârâților și cea chemată în garanție de către aceștia există în temeiul art.131 pct.(1) din Legea nr.304/2004, republicată - privind organizarea judiciară, potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Mai mult, art.19 din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice - prevede că Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate rezultă că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Din aceste motive, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în calitatea sa de ordonator principal de credite - va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2008, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în prezenta cauză.
În concluzie, cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, prin interes înțelegându-se folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă.
Astfel, interesul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este născut și actual, personal și direct, legitim, juridic.
Pe de altă parte executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în baza titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Prin urmare, pentru plata drepturilor salariale era absolut necesară includerea sumelor datorate cu acest titlu în bugetul Ministerului Publi ce - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în calitate de ordonator principal de credite -, operațiune ce nu poate fi realizată decât cu concursul direct al Ministerului Finanțelor, obținut prin pronunțarea sentinței de față.
Față de cele arătate mai sus, curtea, în baza dispozițiilor art.312 Cod pr.civilă și art.291 din Codul muncii, va admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerului Publi ce - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești.
Va modifica în parte sentința în sensul că acordarea sporului de confidențialitate are loc de la data de 15 2007.
Va admite cererea de chemare în garanție și va obliga pe chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să aloce fonduri bănești pentru plata drepturilor salariale în favoarea intimatei-reclamante.
Va menține în rest sentința recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC PRIN PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE, B,-, sector 5 și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI,-, județul A, împotriva sentinței nr.132/F-CM din 28 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații HG - cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL VÂLCEA, cu sediul în Rm.V,-, județul V și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, B, sector 1, Calea nr.152.
Modifică în parte sentința în sensul că, acordarea sporului de confidențialitate are loc de la data de 15 2007.
Admite cererea de chemare în garanție și obligă pe chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile bănești pentru plata drepturilor salariale în favoarea intimatei-reclamante.
Menține în rest sentința recurată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
- -
Red.JD/18.11.2009
EM/9 ex.
Jud.fond
Președinte:Daniel RaduJudecători:Daniel Radu, Jeana Dumitrache, Florina Andrei
