Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 1932/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR.1932
Ședința publică din data de 22 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Cristina Pigui
JUDECĂTORI: Cristina Pigui, Ioana Cristina Țolu Traian
-
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanții, domiciliat în comuna Mari, sat 2, nr.370, județul P, -, domiciliată în P,-,.150H,.A,.2,.9, județul P, domiciliată în P,-,.124A,.B,.38, județul P, domiciliat în P,-,.25C,.A,.8, județul P, G, domiciliat în P,-, -.A,.2,.5, județul P, domiciliat în comuna, sat Popești nr.75, județul P, împotriva sentinței civile nr. 1019 din 11 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta SA, cu sediul în B, Calea nr.239, sector 1.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimata pârâtă SC SA B prin avocat din Baroul d e Avocați P, lipsind recurenții reclamanți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că recursul este motivat în termen, scutit de plata taxei de timbru și că s-a depus la dosar, prin serviciul registratură cerere formulată de recurenții-reclamanți, --, G și, prin care solicită să se dispună prezentarea de către intimata-pârâtă a statelor de plată aferente lunii disponibilizării efectuate în anul 2006.
Totodată, solicită acordarea unui nou termen pentru a lua cunoștință de întâmpinare și actele depuse de intimată.
Avocat se opune cererii formulate de recurenții reclamanți, solicitarea acestora neavând relevanță în cauză și nu se impune acordarea unui nou termen de judecată. Declară că alte cereri nu mai are de formulat și solicită acordarea cuvântului asupra recursului.
Curtea respinge cererea formulată de recurenții-reclamanți, --, G și, privind depunerea statului de plată, întrucât acesta privește reglementări cu caracter general și nu personal, astfel încât să fie necesar depunerea statului de către pârâtă, iar cu privire la cererea de amânare a cauzei instanța o respinge ca rămasă fără obiect deoarece la dosar nu a fost depusă întâmpinare din partea intimatei.
Curtea ia act că nu mai sunt cereri noi de formulat în cauză, față de actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Avocat, având cuvântul pentru intimata-pârâtă SC SA B solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică, prima instanță făcând o justă apreciere a probelor dosarului și a dispozițiilor legale în materie atunci când a constatat că recurenții reclamanți au încasat indemnizațiile de concediere.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanții, -, G și au chemat în judecată pe pârâta SC SA B, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să fie obligată pârâta la plata diferenței neachitate cu titlu de indemnizație de concediere, actualizată potrivit ratei inflației.
În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că au fost salariații pârâtei în temeiul contractelor individuale de muncă până la data disponibilizării colective efectuată în anul 2006, deciziile privind încetarea contractelor individuale de muncă conform art.50 din CCM, salariații disponibilizați prin concedieri colective trebuiau să beneficieze de indemnizație de concediere calculată la nivelul a 15 salarii.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, susținând că termenul de prescripție este de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, iar pe fond susținând că acțiunea este neîntemeiată deoarece prin planul social încheiat ca urmare procesului de reorganizare SA, s-au stabilit indemnizațiile de concediere, iar pe de altă parte sumele fixe acordate drept indemnizație de concediere s-au stabilit în funcție de vechimea în muncă.
Prin sentința civilă nr.1019 din 11.05.2009, Tribunalul Prahovaa respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și pe fond, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune invocata de pârâtă, că față de obiectul acțiunii termenul de prescripție este de 3 ani prevăzut de art. 283 lit. din Codul muncii, considerente față de care, a reținut că acțiunea promovată la data de 24.11.2008 fost formulată în cadrul termenul de prescripție prevăzut de lege.
Ca urmare, în baza art.137 Cod pr. civilă, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată.
Pe fond, prima instanță a reținut că din înscrisurile depuse în cauză, coroborate cu raportul de expertiza întocmit de expert, rezultă că reclamanții au fost salariații pârâtei, iar în urma emiterii deciziilor nr.650, 1290, 80/2006, aceștia în urma reorganizării activității au fost concediați, indemnizația de concediere nu reprezenta un drept salarial, ci o despăgubire, premierea fiind supusă impozitării conform Legii nr. 571/2003.
Potrivit concluziilor aceluiași raport de expertiză, suma cuvenită drept despăgubire a fost corect stabilită potrivit anexei nr.1 a raportului, iar diferența de 16% reprezintă impozit conform art. 77 alin.1 din Legea nr. 571/2003.
Raportul de expertiză a concluzionat ca pârâta nu datorează reclamanților nicio sumă de bani, considerente față de care, în baza art.155 și urm. din Codul muncii, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, -, G și, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenții au arătat că prima instanță nu a motivat de ce a respins cererea privind plata diferenței indemnizației de concediere care rezultă din aplicarea eronată a disp.pct.4 din Planul Social și, de asemenea, nu a motivat de ce a respins cererea cu privire la neplata indemnizației de concediere prev. de art.50 alin.1 din CCM/2006.Totodată, prima instanță nu aținut cont de înțelesul lămurit, neîndoielnic al actelor juridice deduse judecății și care prevăd cumulul celor două indemnizații de concediere și nu a ținut cont nici de clauza prev. de art.50 alin.1 și 4 CCM/2006 și pct.4 din Planul Social/2005.
Curtea, examinând sentința recurată în raport de criticile invocate, de actele și lucrările dosarului, precum și prin prisma criticilor invocate și disp. art. 3041Cod proc.civilă constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit disp. art. 50 CCM (2005 - 2006) în cazul concedierilor din motive care nu țin de persoana salariatului, angajatorul îi plătește în funcție de vechimea acestuia o indemnizație minimă de concediere stabilită pe tranșe de vechime, după cum urmează: - de la 6 luni la 3 ani - un salariu mediu net; - de la 3 ani la 10 ani - 2 salarii medii nete; - de la 10 ani la 15 ani - 3 salarii medii nete și peste 15 ani - 4 salarii medii nete.
La alin.2 al aceluiași articol s-a stabilit că în cazul concedierilor colective se va porni de la formula de calcul utilizată în situația similară precedentă, respectiv cea prevăzută la alineatul 1, valorile acordate efectiv urmând a fi stabilite prin negociere cu, iar la alin.4 se dispune că prevederile domeniului vizat în prezentul articol se completează cu prevederile Planului Social însușit de părți.
Prin Proiectul de concediere colectivă care include Planul Social au fost stabilite plăți compensatorii mult mai substanțiale decât cele reglementate de art.50 din CCM, respectiv între 8 și 15 salarii medii brute ce urmează a fi acordate pe același criteriu al vechimii în muncă.
Plățile compensatorii prevăzute de art. 50 se completează cu prevederile Planului Social însușit de părți respectiv, plățile compensatorii prevăzute de acesta.
Această interpretare nu numai că nu corespunde voinței părților, dar ea nu respectă nici conținutul art. 50 din CCM pe care s-a întemeiat acțiunea, deoarece în realitate art.50 din CCM și Planul Social reglementează situații diferite, și anume: în primul caz sunt stabilite plățile compensatorii cu ocazia concedierilor individuale pentru motive care nu țin de persoana salariatului, în timp ce în cel de-al doilea caz sunt stabilite plățile compensatorii aplicabile exclusiv în cazul concedierilor colective.
Că este așa, rezultă din conținutul alin.2 al art.50 CCM, potrivit căruia în cazul concedierilor colective se va porni de la formula de calcul utilizată în situația similară precedentă.
Altfel spus, plățile compensatorii prevăzute de art. 50 alin.1 CCM nu interesează cazul concedierilor colective decât sub aspectul formulei de calcul și de aceea alin.4 al art. 50 stabilește că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu prevederile Planului Social însușit de părți, pentru că numai în acest Plan Social se materializează întinderea plăților compensatorii pentru situația concedierilor colective.
Cum reclamanții au intrat în concediere colectivă și au încasat plățile compensatorii prevăzute de Planul Social, nu erau îndreptățiți să cumuleze aceste pachete financiare cu plățile compensatorii care se acordă în cazul concedierilor individuale pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Având în vedere și faptul că ambele pachete financiare se determină în raport cu același criteriu, și anume, cel al vechimii în muncă, în mod corect a reținut tribunalul că un cumul al acestora nu putea fi făcut decât în cazul în care în mod expres s-ar fi prevăzut acest lucru în Planul Social.
Din actele dosarului rezultă că reclamanții au primit indemnizația de concediere conform art. 50 din CCM completat cu art. 4 din Planul social, în funcție de vechimea în, ceea ce înseamnă că pretențiile de a fi obligată pârâta la plata unei indemnizații de concediere mai mare, respectiv unei diferențe de concediere pretins neacordată, sunt neîntemeiate cu cât la calcularea acestor indemnizații s- ținut cont de aceste dispoziții, cu luarea în considerare valorilor salariului mediu brut pe din anul anterior disponibilizării cu aplicarea impozitului corespunzător normelor legale în vigoare, așa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză.
Curtea, constată astfel că sentința primei instanțe este legală și temeinică, sens în care criticile invocate nu pot fi reținute, astfel că apreciază recursul acestor reclamanți ca nefondat, urmând ca în conformitate cu disp. art. 312 Cod proc.civilă să îl respingă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, domiciliat în comuna Mari, sat 2, nr.370, județul P, -, domiciliată în P,-,.150H,.A,.2,.9, județul P, domiciliată în P,-,.124A,.B,.38, județul P, domiciliat în P,-,.25C,.A,.8, județul P, G, domiciliat în P,-, -.A,.2,.5, județul P, domiciliat în comuna, sat Popești nr.75, județul P, împotriva sentinței civile nr. 1019 din 11 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta SA, cu sediul în B, Calea nr.239, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 22 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Cristina Pigui, Ioana Cristina Țolu Traian
- - - - - -
GREFIER,
red.
tehnored.MI
2 ex./17.11.2009
f- Trib.P
;
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr. 3120
Emis 7 comunicări/25.11.2009
Grefier
1. ,
2. -,
3. ,
4. ,
5. G,
6. ,
7. SA,
Președinte:Cristina PiguiJudecători:Cristina Pigui, Ioana Cristina Țolu Traian
