Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 1957/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.1957
Ședința publică din data de 27 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Elena Simona Lazăr
JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Simona Petruța Buzoianu
- -- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanții, domiciliată în P,-, 7, A,. 3,. 12, jud. P, domiciliată în P, str. - -, nr. 67 A,. 141B, A,.1,.7, jud. P și, domiciliată în P,-, jud. P, împotriva sentinței civile nr.707 din 24.03.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu intimata-pârâta SC SA, cu sediul în B, Calea, nr.239, sector 1.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns pentru intimata-pârâtă avocat din cadrul Baroului P, în baza împuternicirii avocațiale depuse la dosar, lipsind recurenții-reclamanți.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Se învederează instanței că la dosarul cauzei, prin serviciul registratură, s-a depus notă de ședință din partea recurentei prin care solicită ca pârâta să depună la dosar statele de plată aferente lunii disponibilizării, respectiv decembrie 2005, solicitând totodată, respingerea ca neîntemeiată a excepției tardivității recursului invocată din oficiu de instanță.
Avocat având cuvântul solicită respingerea cererii recurentei privind depunerea la dosar a statelor aferente lunii decembrie 2005 întrucât toate sumele sunt trecute în decizia de concediere.
Curtea respinge cererea formulată de recurenta-reclamantă prin care solicită ca intimata să depună la dosar statele de plată aferente lunii disponibilizării, respectiv decembrie 2005 apreciind că nu sunt utile și pertinente soluționării cauzei și invocă, din oficiu, excepția tardivității recursului declarat de reclamanta.
Avocat având cuvântul arată că numai are alte cereri de formulat și probe de administrat și solicită acordarea cuvântului pentru dezbateri.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Avocat având cuvântul solicită admiterea excepției tardivității declarării recursului declarat de către invocată de instanță și pe fond, respingerea recursului ca nefondat.
Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr-, reclamanții, și - au chemat în judecată pe pârâta SC SA solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să fie obligată pârâta la plata către fiecare reclamant a sumelor reprezentând diferența neachitată cu titlu de indemnizație de concediere/plata compensatorie, expres indicate pentru fiecare reclamant, actualizarea sumelor solicitate potrivit ratei inflației de la data scadenței până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat ca au fost salariații pârâtei și au fost disponibilizați în anul 2005, din motive ce nu țin de persoana salariaților, astfel încât, conform art.50 din CCM 2005 și art.4 din Planul Social, anexă la CCM, trebuiau să primească indemnizații de concediere calculate în funcție de vechimea în societate.
S-a mai susținut că indemnizațiile de concediere nu au fost corect calculate întrucât pârâta nu a aplicat coeficientul de majorare de 13% a salariului pe anul 2005, așa cum s-a prevăzut în Planul Social, reclamanții fiind îndrituiți să primească anumite diferențe.
De asemenea, s-a arătat că pârâta a calculat în mod greșit impozitul asupra întregii sume acordate deși, potrivit art.56 alin.4 lit.j din Codul Fiscal, sumele reprezentând plăți compensatorii calculate pe baza salariului mediu net pe unitate nu se impozitează.
În drept, au fost invocate disp.art.283 lit.c, art.161, alin.4 al art.166 din Codul muncii, raportate la art.50 și pct.4 din Planul Social, anexa la CCM pe 2005 și art.56 alin.4 lit.j din Codul Fiscal.
La data termenul din 10.02.2009, reclamanții și-au majorat câtimea pretențiilor indicând sumele solicitate de fiecare, majorarea provenind din aplicarea disp.art.50 alin.1 din CCM pe anul 2005, care prevăd că în cazul concedierii din motive care nu țin de persoana salariatului, acesta plătește salariatului mai multe salarii medii pe unitate, în funcție de vechime, la art.50 alin.4 din CCM stipulându-se că domeniul vizat de acest articol se completează cu prevederile Planului Social.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, susținând că în speță, termenul de prescripție este de 6 luni, conform art.283 alin.1 lit.a din Codul muncii,care a început să curgă de la data la care reclamanți au încasat compensația la momentul concedierii.
Pe fond, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătându-se că dispozițiile art.50 din CCM au fost înlocuite, în avantajul salariaților, cu cele prevăzute la pct.4 din Planul Social, ca urmare negocierilor purtate între și SC SA și aceste ultime dispoziții au devenit obligatorii pentru ambele părți semnatare, indemnizațiile de concediere fiind corect calculate, indicându-se și modul de calcul a acestora.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 707 din 24 martie 2009, Tribunalul Prahovaa respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru pronunța această soluție, prima instanță a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă este neîntemeiată respingând-o pe motiv că în speță sunt aplicabile disp.art.283 alin.1 lit.c Codul muncii, în baza cărora prezenta acțiune este supusă termenului de prescripției de 3 ani, care a început să curgă de la data disponibilizării.
Pe fondul cauzei, s-a reținut, în esență, că reclamanții au avut calitatea de salariați ai pârâtei, contractele de muncă încetându-le în baza art. 65 si 66 din Codul muncii, iar potrivit deciziilor de concediere existente la dosar, cu ocazia încetării contractului individual de muncă, reclamanții au primit diverse sume de bani cu titlu de indemnizație de concediere, menționându-se la art. 6 din aceste decizii că valoarea indemnizației de concediere va fi acordată salariatului cu respectarea prevederilor art.50 din CCM, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea în salariatului.
La punctul 4 din Planul Social se prevede că angajații vor primi, în funcție de vechimea în, următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizații de concediere: 0,5-5 ani -opt salarii medii brute pe ; 5-15 ani-douăsprezece salarii medii brute pe și peste 15 ani - cincisprezece salarii brute pe.
S-a concluzionat că atâta timp cât reclamanții au primit indemnizațiile de concediere prevăzute de art. 50 din CCM completat cu art. 4 din Planul Social, pretenția acestora, de fi obligată pârâta la plata unei alte indemnizații de concediere sau a unor diferențe cu titlu de indemnizații sau plăți compensatorii, este neîntemeiată.
Susținerile reclamanților în sensul că indemnizația minimă de concediere prevăzută de art.50 din CCM este distinctă de plățile compensatorii prevăzute de art.4 din Planul Social și că la momentul calculării acestora nu s-au aplicat majorările de 13% asupra salariului mediu brut, pe baza celui din 2004, nu au fost primite pe motiv că prin Planul Social s-a avut în vedere crearea unor condiții mai avantajoase pentru salariați decât cele prevăzute de art.50 din CCM și nicidecum cumularea acestor drepturi salariale, iar dacă prin Planul Social s-ar fi urmărit să se plătească cumulat indemnizațiile de concediere, ar fi însemnat ca în Planul Social să se prevadă în mod expres ca pe lângă indemnizația de concediere prevăzută de art.50 din CCM, fiecare salariat urmează să mai primească și indemnizația de concediere prevăzută de art.4 din Planul Social.
Așa fiind, tribunalul, ținând seama că reclamanții au primit indemnizațiile de concediere, astfel cum fost prevăzute în art.50 din CCM și negociate prin Planul Social și că aceștia nu au contestat deciziile de concediere în ceea ce privește modul de calcul al indemnizațiilor de concediere, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței instanței de fond au declarat recurs reclamanții, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art.304 pct.8 și 9 Cod pr.civilă.
Arată recurenții că în mod greșit le-a fost respinsă acțiunea precizată, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Astfel, se susține că prima instanță interpretat greșit clauza prevăzută la art.50 alin.1 din CCM pe anul 2005 și pct.4 din Planul Social, reținând eronat că drepturile prev. la art.50 în cazul concedierii din motive care nu țin de persoana salariatului s-au modificat și nu se cumulează cu cele prevăzute la pct.4 din Planul Social.
Se arată că art.50 alin.4 din CCM 2005 menționează expres că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu cele ale Planului Social însușit de părți și folosindu-se sintagma "se completează", aceasta nu este sinonimă cu "modificarea" acestui articol, așa cum greșit a reținut prima instanță.
De asemenea, amendamentul la Planul Social din data de 9.01.2006, prin care se completează Planul Social în sensul necumulării indemnizației de concediere prevăzută la art.50 alin.1 din CCM pe 2005 cu indemnizația de concediere prevăzută la pct.4 din Planul Social nu poate fi reținut de instanță ca act juridic aplicabil, întrucât conform art.31 alin.2 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, modificările aduse CCM se comunică, în scris, organului la care se păstrează și devin aplicabile de la data înregistrării sau la o dată ulterioară, potrivit convenției părților, pârâta nefăcând dovada înregistrării amendamentului conform prevederilor legale, reclamanții fiind disponibilizați chiar anterior datei încheierii amendamentului.
O altă critică se referă la greșita interpretare a pct.4 din Planul Social care prevede că pentru anul 2005 indemnizația de concediere se stabilește în funcție de salariul mediu brut din pe baza celui din 2004, majorat în anii următori direct proporțional cu același procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în CCM și în condițiile în care majorarea salariilor a fost de 13% în anul 2005 conform art.128 alin.6 din CCM pe 2005, reiese că pârâta nu a aplicat pentru concedierile din 2005 procentul de majorare a salariilor de 13% aferent anului 2005, instanța ignorând înscrisurile depuse de reclamanți la dosar, din care reiese că indemnizația de concediere nu a fost corect stabilită.
Totodată, s-a reținut în mod greșit în considerente că nu s-a contestat modalitatea de calcul a indemnizației în condițiile în care prin acțiune și prin răspunsul la întâmpinare s-a contestat calculul eronat al acestei indemnizații.
Într-un alt motiv de recurs se susține că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, instanța încălcând disp.art.129 alin.5 Cod pr.civilă, nefiind interesată să aplice corect legea și să prevină orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză.
Astfel, deși recurenții au solicitat proba cu expertiză contabilă salarizare pentru a se stabili sumele nete datorate de pârâtă cu titlu de indemnizație de concediere, în mod greșit instanța a respins această probă ca nefiind concludentă cauzei deși proba era pertinentă, concludentă și utilă întrucât atât reclamanții, cât și pârâta, au depus la dosar situații de calcul diferite cu privire la cuantumul indemnizației de concediere, asupra cărora instanța trebuia să solicite părerea unor specialiști prin efectuarea unei expertize contabile salarizare, iar în cauze similare, prin expertizele întocmite, s-a concluzionat că pârâta datorează o diferență cu titlu de indemnizație de concediere.
De asemenea, instanța de fond a încălcat și disp.art.56 alin.4 lit.j Cod Fiscal, care prevăd că plățile compensatorii calculate la nivelul salariului mediu net pe unitate nu se impozitează, precum și disp.art.28 din OUG nr.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, ca și disp.art.31 din Legea nr.130/1996.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței și admiterea acțiunii precizate, depunându-se la dosarul cauzei și un raport de expertiză contabilă extrajudiciară întocmit într-un alt dosar aflat pe rolul Tribunalului Prahova.
Deși legal citată cu această mențiune, intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză, însă reprezentată fiind în instanță, la termenul din 27.10.2009, a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta ca tardiv formulat și a celorlalte recursuri ca nefondate.
La termenul din 27 octombrie 2009, în ședință publică, Curtea a invocat din oficiu excepția tardivității declarării recursului declarat de reclamanta, părțile fiind citate în recurs cu mențiunea că se va pune în discuție această excepție, recurenta depunând și concluzii cu privire la excepția invocată.
Astfel, potrivit art.80 din Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, cu modificările și completările ulterioare, termenul de recurs în această materie este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunțate de instanța de fond, termen indicat, de altfel, și în dispozitivul sentinței atacate.
În cauza de față, recurentei i-a fost comunicată sentința primei instanțe la domiciliul ales, conform art.93 Cod pr.civilă, la data de 17.04.2009, astfel cum rezultă din dovada de primire și procesul-verbal de predare de la fila 144 din dosarul de fond, legal îndeplinită, situație față de care, ultima zi de declarare a recursului a fost data de 28.04.2009, ce a căzut într-o zi lucrătoare a săptămânii.
Recursul a fost declarat însă la data de 11 mai 2009, conform rezoluției de primire de pe cererea de recurs aflată la dosar, astfel încât recursul reclamantei apare ca fiind formulat peste termenul legal procedural mai sus arătat.
Nu poate fi primită apărarea recurentei din notele scrise depuse la dosar pentru termenul din 27.10.2009, și anume că recursul acesteia nu ar fi tardiv pe motiv că dovada de comunicare a sentinței apare ca fiind efectuată prin afișare la data de 17.04.2009, înainte de sărbătoarea, câtă vreme procesul-verbal de predare îndeplinește toate cerințele prev.de art.100 Cod pr.civilă, procedându-se la afișarea actului procedural, indicându-se și motivul pentru care s-a procedat la afișare.
De menționat, că în privința celorlalte două recurente, dovada de primire și procesul-verbal de predare atestă că sentința atacată le-a fost comunicată, tot la domiciliul ales, abia în data de 15 mai 2009, dispunându-se de către instanța de fond, la cererea apărătorului ales, comunicarea sentinței numai către aceste două recurente cu privire la care nu exista la dosar dovada comunicării.
În consecință, Curtea va admite excepția tardivității invocată din oficiu, iar în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, va respinge recursul declarat de reclamanta ca tardiv formulat.
În ceea ce privește recursurile celorlalte două reclamante și -, examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursurile sunt nefondate potrivit considerentelor ce urmează:
De necontestat, cele două recurente-reclamante au fost disponibilizate în cursul anului 2005 în urma unei concedieri colective și nu individuale.
Potrivit art. 50 alin. 1 din CCM pe anul 2005, la concediere din motive care nu țin de persoana salariatului, angajatorul îi plătește, în funcție de vechimea acestuia, o indemnizație minimă de concediere, ce diferă în funcție de vechime, după distincțiile prevăzute în mod expres în cuprinsul alin. 1 al art. 50.
În alin. 2 al aceluiași articol se stipulează că în cazul concedierilor colective se va porni de la formula de calcul utilizată în situația similară precedentă, iar potrivit alin. 3 al art.50, valorile acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu și conform alin. 4 al art. 50, prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu prevederile Planului Social însușit de părți.
Interpretarea sistematică și logică a dispozițiilor cuprinse în art. 50 din CCM, mai sus enunțate, conduce în mod clar la concluzia că de prevederile alin. 1 al art. 50 beneficiază cei concediați individual, din motive care nu țin de persoana acestora, pe când în cazul concedierilor colective, indemnizația de concediere este cea stabilită prin negociere cu, iar intimata-pârâtă a aplicat în mod corect dispozițiile contractului colectiv de muncă completate cu cele ale Planului Social încheiat acordând recurentelor numai indemnizația de concediere stabilită de comun acord, prin negociere, cu.
Prevederile art. 50 din contractul colectiv de muncă trimit în mod obligatoriu, în cazul concedierilor colective, la o negociere pentru stabilirea indemnizației de concediere, care a avut loc în cazul de față și care rezultă din Planul Social.
Din nicio dispoziție a contractului colectiv de muncă nu rezultă că recurentele- reclamante, ce au fost concediate colectiv, ar fi îndreptățite atât la acordarea indemnizației de concediere prevăzută la art. 50 alin. 1 din CCM, cât și la acordarea indemnizației de concediere stabilite în urma negocierii cu, în mod exclusiv și în acord cu dispozițiile art. 50 alin.2 - 4 din CCM, numai pentru concedierile colective.
Interpretarea dată de recurente dispozițiilor art. 50 alin. 4 din CCM are caracter pur speculativ și nu poate fi primită, rezultând în mod evident din interpretarea dispozițiilor cuprinse în alineatele 1-4 ale art. 50 din CCM că cele două tipuri de indemnizații de concediere nu puteau fi cumulate, așa cum pretind nejustificat recurentele.
Este, de asemenea, neîntemeiată susținerea recurentelor potrivit căreia fiind disponibilizate în anul 2005, la calculul indemnizației de concediere acordată acestora trebuia să se aibă în vedere și procentul de 13% de majorare a salariilor pe anul respectiv la nivel de societate, câtă vreme conform Planului Social încheiat între și, la calculul indemnizației de concediere pe anul 2005 s-a stabilit a se avea în vedere salariul mediu brut din pe anul 2004 și corelativ, pentru anii umători, salariul mediu brut ce a stat la baza stabilirii indemnizațiilor de concediere acordate celor disponibilizați colectiv s-a calculat aplicând procentul de creștere a salariilor din anul anterior asupra salariului mediu brut, așa cum acesta a fost calculat în anul anterior, astfel încât numai pentru cei disponibilizați în anul 2006, baza de calcul a reprezentat-o salariul mediu brut din anul 2005, calculat la rândul său pe baza celui din 2004, la care s-a aplicat procentul de creștere a salariului pe anul 2005, de 13%.
Nici dispozițiile art. 56 alin 4 lit. j din Codul Fiscal invocate de recurente nu sunt aplicabile întrucât în speță, indemnizațiile de concediere calculate conform Planului Social nu s-au stabilit în funcție de salariul mediu net, pentru a fi incidente prevederile invocate de recurentele-reclamante, ce statuează că sumele reprezentând plăți compensatorii, calculate pe baza salariului mediu net pe unitate, nu se impozitează.
Dispozițiile punctului 4 din Planul Social, ce se referă la pachetele financiare acordate celor concediați colectiv, prevăd acordarea mai multor salarii medii brute la nivel de unitate, ce diferă în funcție de vechimea în a celor concediați, astfel încât, de vreme ce indemnizațiile de concediere au fost stabilite pe baza salariului mediu brut din, în mod corect intimata-pârâtă a calculat și scăzut, conform dispozițiilor Codului Fiscal, și impozitul legal datorat la aceste sume, de 16%, rezultând în final sumele nete pe care recurentele-reclamante le-au încasat efectiv.
Faptul că recurentele-reclamante nu au contestat, la momentul disponibilizării, cuantumul indemnizațiilor de concediere acordate acestora, cuantum ce a fost expres indicat în deciziile de concediere, nu constituie, într-adevăr, un argument pentru respingerea acțiunii reclamantelor, însă soluția de respingere a acțiunii pronunțată de prima instanță apare ca fiind corectă în raport de considerentele mai sus-arătate.
În privința probei cu expertiză contabilă solicitată de recurentele-reclamante, la prima instanță, această probă a fost justificat respinsă la termenul din 24.03.2009 întrucât interpretarea dispozițiilor cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și ale Planului Social invocate de recurentele-reclamante în susținerea acțiunii cad în sarcina instanței de judecată și nu a expertului, iar obiectivele expertizei solicitate de recurentele-reclamante la instanța de fond conform notei de probe depuse la dosar (fila 121), porneau de la interpretarea susținută de recurentele-reclamante ca fiind cea corectă, raportul de expertiză contabilă extrajudiciară invocat de recurente neconstituind un argument pentru admiterea recursului în sensul celor solicitate de acestea.
Or, de vreme ce nu se poate reține, pentru argumentele ce preced, că recurentele-reclamante ar fi îndreptățite la stabilirea cuantumului indemnizației de concediere în sensul celor arătate de acestea, recurentele nefiind îndreptățite nici la acordarea, separată, a indemnizației de concediere prevăzută la art. 50 alin. 1 din CCM pe anul 2005, pe lângă indemnizația deja primită de acestea, nefiind incidente nici dispozițiile art. 56 alin. 4 lit.j din Codul Fiscal, iar indemnizația de concediere acordată conform prevederilor art. 50 din CCM pe anul 2005, completate cu prevederile Planului Social, a fost corect calculată, este evident că o expertiză în sensul celor solicitate de recurente nu se justifica, proba respectivă nefiind concludentă în cauză.
Concluzionând, față de cele ce preced, Curtea privește recursurile declarate de reclamantele și - ca nefondate, astfel încât în baza art. 312 alin.1 Cod pr.civilă le va respinge, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinței indicate de recurente, sentința atacată fiind legală și temeinică.
Pentru aceste motive
In numele legii
DECIDE
Admite excepția invocată din oficiu și respinge ca tardiv formulat recursul declarat de recurenta-reclamantă domiciliată în P,-, 7, A,. 3,. 12, jud. P, împotriva sentinței civile nr.707 din 24 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu recurentele-reclamante și - și intimata-pârâtă SC SA.
Respinge ca nefondate recursurile exercitate de celelalte două recurente, domiciliată în P, str. - -, nr. 67,. 141B, A,.1,.7, jud. P și -, domiciliată în P,-, jud. P, împotriva sentinței civile nr.707 din 24 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâta SC SA, cu sediul în B, Calea, nr.239, sector 1 și recurenta-reclamantă .
Irevocabilă.
Pronunțată astăzi, 27 octombrie 2009, în ședință publică.
Președinte JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Simona Petruța Buzoianu
--- - --- - -- -
Grefier
/VS
6 ex./26.11.2009
f--Trib.
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
Președinte:Elena Simona LazărJudecători:Elena Simona Lazăr, Simona Petruța Buzoianu
