Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 2595/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(2027/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR.2595/
Ședința din ședința publică de la 22.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 2: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 3: Amelia Farmathy
GREFIER - -
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți OG, împotriva sentinței civile nr.248/06.11.2008 pronunțate de Curtea de APEL BUCUREȘTI -Secția a VII-A Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-(4850/2008) în contradictoriu cu intimații-pârâți MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 14.04.2009, după care,
Nemaifiind cereri formulate, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.248/06.11.2008, pronunțată în dosarul nr-, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a-VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, a respins acțiunea in contradictoriu cu acești pârâți față lipsa calitatii procesuale pasive, a respins acțiunea formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
În considerente a reținut că între reclamanți și pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a acestei instituții. Raporturile de muncă sunt între reclamanți, pe de o parte și instituțiile în care își desfășoară activitatea pe de altă parte. Ori, pretențiile reclamanților solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, care nu pot fi plătite decât de către angajator, calitatea de ordonator principal de credite o are în cauză MINISTERUL PUBLIC, instituție cu personalitate juridică și cu buget propriu, aprobat prin legea bugetului de stat.
Curtea a admis totodată și excepția lipsei calității procesuale pasive invocata de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu motivarea că această instituție se citează în baza art.27 din OG nr.137/2000 modificată, în calitate de expert în probleme de discriminare, neexistând astfel identitate între acest pârât și titularul obligației în raportul de drept dedus judecății.
În consecință, a respins acțiunea împotriva acestor pârâți, ca fiind promovată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul dreptului dedus judecății, analizând actele și lucrările dosarului, probatoriile administrate în cauză, normele de drept incidente, Curtea a apreciat neîntemeiată cererea de chemare în judecată, cât și cererea de chemare în garanție.
In acest sens a retinut ca reclamanții își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art.1 alin.2 din OG nr.137/2000. Or, prin Decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale, Constituționale pronunțată la data de 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr.537/16.07.2008, obligatorie pentru instanțe, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1din OG nr.137/2000, pretinse a fi incidente în cauză, apreciindu-se că aceste dispoziții "sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii".
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norma juridică, de a crea în locul acestora alte norme sau de la substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.429/2003, cât și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Toate aceste argumente conduc cu certitudine la concluzia că interpretarea dispozițiilor art.2 din OG nr.137/2000, în sensul menționat sunt neconstituționale, realizând transformarea instanțelor de judecată în autoritate legiuitoare prin eludarea textelor constituționale la care s-a făcut referire mai sus.
Dispozițiile Deciziei Curții Constituționale sunt aplicabile în speță, întrucât reclamanții afirmă că situația discriminatorie în care se află, a fost creată prin acte normative cu putere de lege. Or, date fiind considerentele și dispozitivul deciziei respective, nici o instanță de judecată nu este îndreptățită să considere discriminatorii acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Pe cale de consecință, neputând constata discriminarea, nu pot fi luate nici un fel de măsuri dintre cele prevăzute de art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 republicată, respectiv de a acorda despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare.
Așa fiind, acțiunea formulată de reclamanți este neîntemeiată și a fost respinsă ca atare.
Cum, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu a căzut în pretenții, în baza art.60-63 Cod pr.civilă, a respins și cererea de chemare în garanție, nejustificându-se astfel acționarea în proces a chematului în garanție.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs recurenții-reclamanti, înregistrat pe rolul Înaltei Curții de Casație și Justiție - Secția Civilă pentru Proprietate Intelectuală sub nr-.
În susținerea recursului s-a arătat că în mod greșit instanța de fond a respins pretentiile reclamantilor.
Potrivit art.1 din Legea nr.50/1996 "salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești și parchete se face ținându-se seama de rolul, răspunderea, complexitatea, caracterul justiției de putere în stat, de pregătirea și competența profesională, precum și de incompatibilitățile și interdicțiile pentru magistrați, prevăzute de Constituție și de Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească", iar conform art.2 din Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică "dispozițiile prezentei legi se aplică persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, precum și persoanelor angajate pe bază de contract individual de muncă în sectorul bugetar". Conform art.3 din același act normativ, "funcția de demnitate publică este acea funcție publică care se ocupă prin mandat, obținut direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii".
S-a invocat că Legea nr.154/1998 se aplică și "celor care ocupă funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică, prevăzute în anexele la lege".
Totodată, otrivit p. art.9 din Legea nr.154/1998, se precizează că "prin legea bugetului de stat se stabilesc valoarea de referință universală și evoluția acesteia, în raport cu creșterea estimativă a prețurilor de consum, cu indicatorii de prioritate intersectorială și cu valorile de referință sectoriale, ținând seama de prioritățile rezultate din obiectivele, proiectele, programele
propuse de ordonatorii principali de credite, precum și evoluția salariilor din alte sectoare de activitate decât cele bugetare".
Astfel, ersoanele p. care ocupau funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică aveau dreptul, pentru activitatea desfășurată, la un salariu de bază lunar, în conformitate cu prevederile Anexei nr. III din același act normativ.
În conformitate cu prevederile art.1 alin.1 din G nr.134/1999 "începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr.154/11998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală. Această valoare se concretizează periodic, în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar".
Potrivit art.11 din G nr.83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești "indemnizațiile pentru magistrați și salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești, se stabilesc pe baza valorii de referință prevăzută de lege, pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislative și executive".
Această valoare, corectată periodic, în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de prevederile legale, se aplică de drept și personalului salarizat potrivit prezentei legi". Alineatul 2 prevede că "valoarea de referință sectorială prevăzută la alin.1 constituie baza de calcul pentru stabilirea cuantumului indemnizației lunare a magistraților și a salariilor corespunzătoare grilelor de intervale prevăzute pentru celelalte categorii de funcții de execuție". Aliniatul 3 prevede că "ordonatorii principali de credite calculează nivelurile indemnizațiilor lunare și ale salariilor de bază ce corespund coeficienților de multiplicare și grilelor de intervale prevăzute în anexele nr.1, 2, 4, 5 și 51 la prezenta lege și valorii de referință sectorială stabilită la alin.1, rotunjite din o mie în o mie de lei, în favoarea personalului".
Se arată de asemenea, că OUG nr.2/2000 modifică coeficienții de multiplicare pentru unele funcții prevăzute în anexele V-VIII din Legea nr.154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.
Pe de altă parte, OUG nr.177/2002 stabilește salarizarea și alte drepturi ale magistraților. Conform art.2 alin.1 "indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă. Această valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, se aplică de drept și magistraților, în temeiul prezentei ordonanțe de urgență".
Se arată că, n conformitate cu prevederile art.2 alin.3 din OG nr.9/2005, privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2005 personalului salarizat potrivit OUG nr.24/2000, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor 2 și 3 la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică "indemnizațiile lunare pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite, precum și pentru persoanele care ocupă funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică, stabilite potrivit anexelor 2 și 3 la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, sunt cele prevăzute în anexele nr.VIII și IX".
Invocă recurenții că prin OUG nr.27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, intrată în vigoare de la 1.04.2006, se prevede că indemnizația de salarizare se stabilește "pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță" (art.3 alin. 1)".
Astfel, onform anexei 1 la OUG nr.27/2006, valoare de referință sectorială a fost de 257 lei. Ori, prevederea din Anexa I a OUG nr.27/2006, încalcă principiile Constituției României, ale Legii nr.303/2004, privind Statutul magistraților, ale Codului Muncii și ale Legii privind combaterea discriminării. Valoarea de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare aplicată la salarizarea magistraților este diferită de valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă.
Astfel, potrivit OG nr.3/2006, valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, în luna aprilie 2006 era de 312,3 lei, iar Ordonanța nr.27/2006 stabilește valoare de referință pentru magistrați la suma de 257 lei.
Nu trebuie neglijat însă că legislația privind salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești și parchete respecta principiul echilibrului puterilor legislative, executive și judecătorești în cadrul democrației constituționale.
Conform art.3 alin.4 din Constituția României, în anul 2006 se prevede că "Statutul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale ".
Este evident că salarizarea, ca un element al noțiunii de echilibru al celor trei puteri în stat, trebuie avută în vedere, întrucât puterea judecătorească s-ar pune, prin actele normative care au apărut ulterior, în afara principiilor și a sensului prevederilor constituționale, care au fost stabilite anterior prin legi de natură organică.
Ordonanța nr.27/2006 încalcă acest principiu, stabilind o valoare de referință sectorială mai mică decât cea prevăzută de lege și care trebuia aplicată la data intrării acesteia în vigoare și diferită față de valoarea de referință stabilită pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, aparținând puterii legislative și executive.
Acest aspect este prevăzut și în art.3 alin.1 din OG nr.8/2007, privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, în care se stabilește valoarea de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare la suma de 280,64 lei, deși la data intrării în vigoare a ordonanței de mai sus valoarea de referință sectorială era de 365 lei, conform nr.OG10/2007.
Prevederile legislative din Ordonanțele nr.27/2006 și nr.8/2007 sunt în contradicție și cu prevederile art.74 din Legea nr.303/2004, lege organică, în vigoare la data apariției ordonanțelor. Potrivit acestui act normativ, "drepturile salariale ale magistraților nu pot fii diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege".
Stabilirea prin Ordonanțe ale Guvernului, care reglementează salarizarea organelor puterii judecătorești, a altor valori de referință sectorială decât cele prevăzute pentru funcțiile de demnitate publică, în afara cazurilor expres prevăzute prin Legea nr.303/2004, contravine prevederilor acestui act normativ și a spiritului de echilibru al puterilor statului.
Drepturile cu privire la salarizare, recunoscute de lege, la o anumită perioadă de timp, nu pot fi diminuate unilateral, nici chiar în cadrul unor negocieri sau cu acordul ambelor părți, încălcându-se principiile Codului Muncii, cu privire la teoria dreptului câștigat.
De asemenea, se susține că drepturile persoanelor încadrate în muncă, nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărare de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrare.
Ordonanțele nr.27/2006 și nr.8/2007 încalcă principiul ierarhiei actelor normative prevăzute în Legea nr.24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și Constituția României privind categoriile de acte normative și normele de competență pentru adoptarea acestora, principiul aplicării valorii de referință sectorială egal pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din organele puterii legislative, executive și judecătorești fiind stabilite prin legile enumerate mai sus.
Recurentii isi intemeiaza pretentiile pe actele normative care au corectat valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din cadrul autorităților legislativă, executivă și judecătorească pentru perioada respectivă sunt nr.OUG123/2003, nr.OG9/2005, nr.OG3/2006 și nr.OG10/2007.
Problema dedusa judecatii este cea a neaplicarii acestor acte normative conform carora indemnizatiile pentru magistrati se stabilesc pe baza valorii de referinta sectoriala prevazuta de lege pentru functiile de demnitate publica.
Împrejurarea că OUG nr.27/2006 și OG nr.8/2007 stabilesc o valoare de referință sectorială diferită de cea prevăzută pentru funcțiile de demnitate publică, este în vădită contradicție cu prevederile constituționale ale Legii nr. 303/2004, lege organică în vigoare la data apariției ordonanțelor și care prevede în mod expres că drepturile salariale ale magistraților nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege (art. 74 alin. 2).
asemenea prevederi, în totala contradicție cu dispozițiile legale menționate, prin instituirea altor valori de referință sectorială decât acele prevăzute pentru funcțiile de demnitate publică și în afara cazurilor expres prevăzute de Legea nr. 303/2004, precum și într-un total dezacord cu prevederile Constituției, dispozițiile OUG nr. 27/2006 și OG nr. 8/2007 demonstrează un pronunțat caracter discriminatoriu, aspect care trebuia constatat și de către instanța de fond.
De asemenea, faptul că prin decizia Curții Constituționale nr. 818 din iulie 2008, fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor 11, art. 2 alin. 3 și art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, nu prezintă relevanță în raport de dispozițiile art. 4 și art. 16 din Constituția României care consacră principiul egalității între cetățeni prin excluderea privilegiilor și a discriminării iar, în raport de art. 20 din legea fundamentală, art. 23 din rația Universală a Drepturilor Omului, care face parte din dreptul intern, se statuează că tuturor salariaților care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la plată egală pentru muncă egală. aplicabile în speță sunt dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană Drepturilor Omului care reglementează interzicerea discriminării.
Astfel, potrivit art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale intitulat: "Interzicerea discriminării", exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special pe sex, rasă, culoare, limbă, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație, Având în vedere că România este încă din 1993 membră cu drepturi a Consiliului Europei și în anul următor a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și alte unsprezece Protocoale Naționale, iar în anul 2000 l-a semnat pe cel de-al doisprezecelea, aceste documente intră în sfera dispozițiilor din dreptul intern, iar drepturile și libertățile cetățenilor trebuie interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar actualmente fiind stat membru al Uniunii Europene, caz neconcordanță cu legislația internă acestea au prioritate.
În consecință, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a dobândit aplicabilitate directă în dreptul intern și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este punctul de referință, fiind necesar să se asigure o promovare a mecanismelor Convenției, întrucât cea mai bună formulă pentru promovarea și salvgardarea drepturilor fundamentale internațională s-a dovedit a fi aceea care a fost concepută de către autorii Convenției, preocupați de pluralism și democrație.
Prin urmare protecția unor drepturi fundamentale este mai presus, în cadrul unei societăți democratice, de particularisme și interese.
Recurenții solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Intimatul MINISTERUL PUBLICa formulat intampinare, solicitand respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât și a dispozițiilor art. 3041.pr.civ. Curtea reține următoarele:
Din inscrisurile administrate in cauza, Curtea constata ca reclamanții îndeplinesc funcția de procurori si personal auxiliar de specialitate in Parchetul de pe langa Inalta curte de Casatie si Justitie si au sesizat instanta cu pretentiile acestora reprezentand diferentele de salariu, calculate pe baza valorii de referinta sectoriala prevazuta de lege pentru functiile de demnitate publica si a coeficientilor de multiplicare prevazuti de lege, corectate prin adaos in raport cu evolutia preturilor de consum, in conditiile stabilite de lege, pentru determinarea si corectia valorii de referinta sectoriala prevazuta de lege pentru functiile de demnitate publica, pentru perioada 1.05.2005-31.12.2007, in raport cu perioada efectiv lucrata.
Reclamantii au invocat faptul ca valoarea de referinta sectoriala stabilita de legile speciale de salarizare ale magistratilor si personalului auxiliar este diferita de cea prevazuta de alte acte normative pentru functiile de demnitate publica si prin aceasta se incalca principiul echilibrului puterilor in stat si se creaza o discriminare intre acestea.
Desi recurentii critica hotararea instantei de fond pe aspectul motivarii acesteia, aratand ca nu au invocat discriminarea, ci si-au intemeiat actiunea pe alte dispozitii legale, in chiar motivarea actiunii introductive de instanta reclamantii recurenti au aratat ca stabilirea unei valori de referinta sectoriala diferita de cea prevazuta de alte acte normative pentru functiile de demnitate publica, se incalca principiul echilibrului puterilor in stat si se creeaza o discriminare intre acestea, incalcandu-se prevederile OG 137/2000. Mai mult, din motivarea recursului, Curtea retine ca reclamantii invoca, de asemenea, o discriminare fata de functiile de demnitate publica alese si numite in cadrul autoritatii legislative si executive. Deci, in conditiile in care legile succesive aplicabile magistratilor si personalului auxiliar de specialitate, prevad o alta valoare de referinta sectoriala de cea prevazuta de legile speciale aplicabile altor functionari publici, cauza pretentiilor reclamantilor este discriminarea, deoarece elementul salarial invocat este stabilit diferit si prin legi speciale distincte aplicabile diferitelor categorii de salariati.
În ceea ce privește existența unei discriminări între reclamanți și categoriile de demnitari din cadrul puterii legislative si executive, Curtea reține următoarele:
Conform art 2 din OG nr 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, sociale si cultural în orice alte domenii ale vieții publice".
Din analiza textului rezultă că pentru a exista discriminarea se cere ca scopul urmărit sau efectul produs să fie acela de a restrânge, a înlătura folosința sau exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute de lege.
Or, valoarea de referinta sectoriala sau diferenta dintre diferitele vaolori de referinta sectoriala prevazute de legislatie pentru categorii diferite de functionari sau salariati nu constituie un drept fundamental al omului în nici o reglementare națională sau internațională și nu trebuie confundat cu dreptul la o remunerație rezonabilă în raport de valoarea muncii depuse. În condițiile în care procurorii si personalul auxiliar de specialitate nu desfășoară activitățile si atributiile functiilor de demnitate publica nu pot pretinde în mod fundamentat că depun o muncă egală cu cei care îndeplinesc și aceste sarcini oricum diferite față de cei care nu le au stabilite în fișa postului, nu se poate discuta despre excludere bazată pe vreunul din criteriile menționate mai sus.
Legiuitorul a înțeles să stabileasca valori de referinta sectoriala diferite, tocmai pentru ca atributiile si activitatea în discuție este diferită de celelalte activități îndeplinite în mod obișnuit de magistrati sau de personalul auxiliar.
De asemenea, dispozițiile legale care stabilesc aceste valori sectoriale diferite nu contravin art.6 al.2 din Codul Muncii, invocat de recurentii-reclamanți, dispoziție care consacră principiul potrivit căruia pentru muncă egală toți salariații sunt retribuiți în mod egal, întrucât față de specificul muncii diferit și de atribuțiile diferite cele două categorii de personal nu se află în aceeași situație.
Or, în aceste condiții orice discuție despre situații analoage sau comparabile ori despre existența unei discriminări salariale depășește limitele rezonabilului, cu atât mai mult cu cât pretenția concretă a recurentilor-reclamanți constă în solicitarea de a li se acorda un drept pentru simplul considerent ca legea îl prevede pentru alte categorii profesionale deși, pentru a exista discriminare în relațiile de muncă se cere ca scopul urmărit sau efectul produs să fie acela de a restrânge, a înlătura folosința sau exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute de lege, nici un drept fundamental al reclamanților nefiind restrâns sau înlăturat prin textele de lege considerate discriminatorii.
În plus, recurentii-reclamanți nu aratacriteriul sau criteriile prevazutede lege si care au avut ca scop sau efect neacordarea, restrangerea ori înlaturarea recunoasterii folosintei sau exercitarii drepturilor prevazute în legislatia muncii.
Cu alte cuvinte, recurentii-reclamanți nu arată care sunt acele criterii de discriminare directă sau indirectă pe care s-au întemeiat faptele si actele care au avut ca scop sau ca efect discriminarea lor.
În raport de toate aceste considerente, singura concluzie pertinentă și rezonabilă este aceea că pretenția acestora de a li se acorda o valoare de referinta sectoriala neprevăzuta de lege în ceea ce-i privește, pe motiv că legea este discriminatorie, în lipsa arătării criteriilor de discriminare, este lipsită de orice fundament legal, iar prin neacordarea acestuia reclamanților nu s-a încălcat principiul salarizarii egale pentru o muncă de valoare egală consacrat de art 23 pct 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art 4 pct 3 din Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată de România prin Legea nr 74/1999 " Dreptul la o salarizare echitabilă".
Față de aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedura civila, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, urmând să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, recursul declarat de către recurenții-reclamanți OG, împotriva sentinței civile nr.248/06.11.2008 pronunțate de Curtea de APEL BUCUREȘTI -Secția a VII-A Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-(4850/2008) în contradictoriu cu intimații-pârâți MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.04.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red /Tehnored:
2 EX./05.05.2009
Jud. fond:
Președinte:Maria CeaușescuJudecători:Maria Ceaușescu, Lizeta Harabagiu, Amelia Farmathy
