Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 101/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 101
Ședința publică din 21 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 2: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 3: Aurelia Schnepf
GREFIER: - -
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de către pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul C - S și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C - S împotriva Sentinței Civile nr. 1122/27.10.2009, pronunțată de Tribunalul C - S în Dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanții, a, a, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, văzând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau excepții de invocat, precum și faptul că prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei in lipsa,constată litigiul in stare de judecată și reține dosarul spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând constată următoarele:
Prin Sentința Civilă nr. 1122/2009 pronunțată de Tribunalul C-S în Dosarul nr- a fost admisă cererea de chemare în judecată a reclamanților, a, a, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL TIMIȘOARA, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL C S, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C S - și în consecință pârâții au fost obligați la calculul și plata a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15%,începând cu data de 01.05.2006 și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, precum și în viitor.
Au mai fost îndatorați pârâții la calcularea și la plata sumelor reactualizate cu indicele de inflație, începând cu data nașterii dreptului la acțiune și până la data executării hotărârii judecătorești,precum și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
In fine, Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat la alocarea fondurilor necesare plății sumelor neîncasate.
Pentru a pronunța această sentință,Tribunalul a depășit in prealabil excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, cu motivarea că,potrivit Legii nr.500/2002, a G nr.208/2005 și a G nr.386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Referitor la fondul cauzei, Tribunalul a constatat că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
Autorilor acțiunii le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic / art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale, constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu, sesizările adresate organelor statului, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Tribunalul a mai observat că reclamanții sunt asimilați bugetarilor deoarece nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), iar in unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial, prin norme juridice cu caracter special,cum ar fi art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, referitoare la sporul de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, prima instanță a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie. Cum însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic, obligația și prestația de confidențialitate reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți.
În contextul celor de mai sus,Tribunalul a conchis că reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate, fără însă a li se recunoaște la fel ca și celorlalți sporul salarial de confidențialitate. Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Pornind de la principiul egalității de tratament în salarizare, ce implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă, Tribunalul a apreciat că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică ce fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Existența discriminării directe a reclamanților ar rezulta din prevederile art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000,art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu. Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost considerată întemeiată și,pentru aceleași argumente de fapt și de drept, cererea incidentală de intervenție principală.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța de fond a ținut seama de procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
În continuare,Tribunalul a apreciat că cererea reclamanților vizând actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, este admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs in termenul legal pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin C S, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timișoara,in data de 29.12.2009, solicitând modificarea sentinței supusă reformării,in sensul respingerii cererii de chemare in judecată față de acest minister pentru lipsa calității procesual pasive.
Pentru justificarea motivelor de recurs care, in opinia recurentului, ar determina incidența in speță a prevederilor art. 304 pct.9 și 304 ind.1/pr.civ., autorul căii de atac a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive,cu motivarea că Ministerul Economiei și Finanțelor nu se poate confunda cu statul sau cu bugetul de stat, rolul său fiind acela de a răspunde de elaborarea proiectului legii bugetului. Recurentul este ordonator principal de credite la fel ca și Ministerul Public. Cele două instituții sunt ordonatori principali de credite pentru personalul acestor instituții, iar potrivit art. 29 alin.3 din Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu recurs și de către pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casația și Justiție,Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul C S, care a solicitat modificarea ei,in sensul respingerii cererii de chemare in judecată a reclamanților personal conex al instanțelor judecătorești, a capetelor de cerere legate de actualizarea cu rata inflației a drepturilor bănești acordate de instanța de fond, plata pentru viitor a acestor drepturi și efectuarea mențiunilor in carnetele de muncă, precum și admiterea cererii de chemare in garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Sintetizând motivele de recurs ale pârâților,Curtea constată că acestea s-au întemeiat pe prevederile art. 304 pct.4 și pct.9 /pr.civ. și au vizat in esență depășirea limitelor puterii judecătorești de către instanța de fond, care prin acordarea unor drepturi salariale ce nu sunt prevăzute de actul normativ incident in materia salarizării, respectiv OUG nr. 27/2006 și-ar fi arogat atribuții de putere legiuitoare.Aceasta cu atât mai mult cu cât prin Decizia nr. 821/2008 Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 2 alin.1 și 11,precum și pe cele ale art. 27 din OG nr. 137/2000, context in care prima instanță era chemată să aplice prevederile art. 31 din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora decizie in discuție este definitivă și obligatorie.
Recurenții mai susțin că hotărârea de fond este criticabilă și sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor de drept substanțial,mai precis sub aspectul stabilirii eronate a incidenței in cauză a prevederilor OG nr. 137/2000, dar și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, de vreme ce nu există in legislația internă actuală o prevedere legală menită să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru magistrați,personalul auxiliar,ori personalul conex.
Pârâții in discuție au mai adăugat că magistrații,personalul auxiliar și conex din cadrul instanțelor judecătorești sunt o categorie aparte de salariați din sistemul bugetar, cu un statut specific, reglementat prin acte normative cu caracter special, iar ei nu se pot compara cu celelalte categorii de personal,cum ar fi personalul militar, funcționarii publici cu statut special,ori personalul din aparatul propriu al Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor etc. Intre categoriile de bugetari mai sus enumerate există diferențe evidente de statut, instituțiile din care fac parte,ori categoriile de informații pentru care se datorează obligația de confidențialitate.
Cu privire la reclamanții ce au calitatea de personal conex, recurenții susțin că aceștia,nefăcând parte din categoria personalului auxiliar de specialitate la care se referă Decizia nr. 46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu pot beneficia de drepturile acordate acestora din urmă.
Mai mult,datorită intrării in vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice,cererea reclamanților de acordare și pentru viitor a sporului in discuție a rămas fără obiect.
Ministerul Publica susținut că in mod nelegal instanța de fond a dispus plata drepturilor bănești solicitate,actualizate cu rata inflației,in situația in care ministerul d e resort,ca instituție bugetară nu poate să înscrie in bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
În fine, se mai susține in recurs că in mod eronat pârâții au fost obligați la înscrierea mențiunilor privind sporul acordat in carnetele de muncă deoarece in conformitate cu art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă fac obiectul unei atari înscrieri numai retribuția tarifară de încadrare,precum și alte drepturi ce se includ in aceasta.
Intimații reclamanți nu s-au prezentat instanță și nu și-au exprimat poziția procesuală prin întâmpinare,cu toate că au fost citați cu această mențiune in cursul procesului.
In recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând fondul celor patru recursuri,prin prisma motivelor invocate și a actelor de procedură efectuate in fața instanței de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 312 alin.1 și art. 304 ind.1/pr.civ., Curtea reține următoarele:
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea împărtășește opinia că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete fiind necesar ca acestea să pună la dispoziția angajatorului fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Ori, prin raportare la împrejurarea că reclamanții fac parte din categoria bugetarilor, valorificarea cu succes a despăgubirilor, care in cazul lor sunt suportate din veniturile publice, devine cu atât mai eficientă cu cât raporturile procesuale sunt legate cu Ministerul Economiei și Finanțelor. Aceasta întrucât în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 500/2002 Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a actelor normative privind aprobarea contului general anual de execuție.
De altfel, instanța de recurs reține că sentința supusă reformării nu conține vreo dispoziție de obligare in solidar a pârâtului recurent Ministerul Economiei și Finanțelor la plata despăgubirilor solicitate.
Curtea mai reține că legitimarea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Excepția a fost corect respinsă de către instanța de fond, iar motivul de recurs supus analizei nu este întemeiat.
In privința recursului exercitat de restul pârâților, instanța de recurs observă că intr-adevăr, dreptul de a stabili prin acte normative cu caracter special criteriile de acordare a salariilor de bază și a sporurilor și adausurilor la acestea este atributul exclusiv al legiuitorului, insă această facultate nu exclude obligația de a reglementa raporturile de muncă în condițiile asigurării unei egalități juridice pentru toate categoriile de salariați. Acest lucru nu presupune acordarea unor salarii și sporuri egale pentru toți, ci o conduită echidistantă în reglementarea unor metode de remunerare pentru situațiile identice in ceea ce privește, spre exemplu,vechimea in muncă,munca peste programul normal de opt ore, sau in zilele de, repaus săptămânal, inclusiv obligația de a păstra confidențialitatea cu privire la informațiile despre care au luat cunoștință pe parcursul derulării raporturilor de muncă.
Ori dacă pentru aceste circumstanțe concrete in care se pot găsi la un moment dat anumite categorii de salariați Codul Muncii,in ale sale art.20,21,26,117 și următoarele, dar și actele normative cu caracter special ale diferitelor categorii de bugetari cuprind prevederi menite să satisfacă cerința nediscriminării, prin stabilirea direct ori indirect a unor sporuri sau procente egale, ce se raportează la salariile de bază diferențiate in raport cu natura atribuțiilor, modul de acces în respectiva profesie, pregătirea inițială, continuă,modul de negociere etc. nu există nici o rațiune pentru care,in considerarea exigențelor art. 2 din OG nr. 137/2000, anumiți salariați să fie avantajați prin recompensarea materială pentru executarea obligației de confidențialitate, iar alții nu.
În strânsă legătură cu cele mai sus expuse,Curtea va înlătura argumentele pârâtului Ministerul Public,potrivit cărora pretențiile reclamanților exced atribuțiilor puterii judecătorești,pentru simplul motiv că rolul instanței de judecată nu este acela de a se subroga legiuitorului, prin acordarea unor drepturi salariale, ci de a constata discriminarea și de a acorda despăgubiri pentru încălcarea principiului în discuție, acordând eficiență practică prevederilor art. 27 din OG nr. 137/2000, potrivit cărora "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun."
De aceea, nici conținutul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008, prin care Curtea Constituțională a exercitat controlul prevederilor art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu pot fi invocate cu succes pentru a justifica incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.4/pr.civ. deoarece în speță instanța de fond nu aînțeles să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege,ci să acorde despăgubiri pentru omisiunea legiuitorului.
O atare abordare a atribuțiilor judiciare in materie este conținută de alin. 15 din preambulul Directivei nr. 2000/78/CE,privind crearea a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, in care se menționează că "aprecierea faptelor care permit presupunerea existenței unei discriminări directe sau indirecte aparține instanței juridice naționale sau unei alte instanțe competente, în conformitate cu dreptul național sau cu practicile naționale, care pot să prevadă, în special, că discriminarea indirectă poate fi stabilită prin toate mijloacele, inclusiv pe bază de date statistice."
Curtea nu va putea reține nici incidența in speță a motivului de reformare prevăzut de art. 304 pct.9/pr.civ., de vreme ce prima instanță a apreciat in mod corect că reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică,de confidențialitate" prin Legea de organizare judiciară, Codul deontologic și respectiv Legea nr. 567/2004 privind statutul magistratului al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Din însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale, așa încât aceștia se află într-o situație identică cu salariații bugetari cărora li s-a recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială, ca urmare a faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate. Rezultă deci că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
În speță prezintă relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, respectiv existența obligației de confidențialitate în sarcina reclamanților, nefiind determinant criteriul categoriei socio-profesionale pentru că acest aspect al categoriei socio-profesionale nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege.
În concluzie, după cum corect a sesizat și tribunalul, prin neacordarea adaosurilor salariale, constând în sporul de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos bănesc și pentru restul personalului bugetar.
De altfel, doctrina și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Un argument determinant pentru soluția pe care Curtea urmează s-o pronunța asupra recursurilor supuse analizei este și conținutul Deciziei nr. 46/15.12.2008 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție,având de soluționat un recurs in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă J, a statuat că,in interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin.1 lit.d) din Legea nr. 303 /2004,privind statutul judecătorilor și procurorilor,raportat la art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004,privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea,modificată și completată,judecătorii procurorii,magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%,calculat la indemnizația brută lunară. date asupra chestiunilor de drept de către instanța supremă sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești,potrivit art. 329 alin.2 și 3/pr.civ.
Cu privire la situația reclamanților ce ar avea calitatea de personal conex, Curtea nu identifică nici un înscris la dosarul cauzei prin care pârâții -angajatori să fi adus la cunoștința instanței că o parte dintre reclamanți nu au calitatea de personal auxiliar de specialitate, ci pe cea de personal conex și nici nu a nominalizat reclamanții care se găsesc intr-o atare situație.Cum pârâții au nesocotit obligația procesuală la care se referă art. 287 din Codul Muncii,in mod corect prima instanță a admis acțiunea tuturor reclamanților,iar motivul de recurs supus analizei nu este întemeiat.
Curtea observă că, prin ante-penultimul motiv de recurs, Ministerul Public nu face altceva decât să susțină că obligațiile stabilite in sarcina sa prin hotărâri judecătorești definitive sunt nelegale,imposibile și nu pot fi executate și că aceste susțineri îndreptățesc instanța de recurs să conchidă că autorul recursului contestă autoritatea de care trebuie să se bucure intr-un stat de drept o hotărâre judecătorească definitivă,chiar dacă prin aceasta se constată o creanță in sarcina autorităților publice.
Cu privire la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 11 alin.2 din Decretul nr.92/1976,Curtea reține,pe de-o parte,că acestea folosesc terminologii care nu mai sunt actuale in legislația muncii la momentul nașterii raportului juridic supus analizei,cum ar fi retribuția tarifară de încadrare, iar pe de altă parte enumerarea drepturilor salariale care fac obiectul evidențierii in carnetele de muncă este exemplificativă și nu limitativă. Că este așa, rezultă din interpretarea logică și gramaticală a art. 1 alin. 1 și 2 din decretul in discuție, legiuitorul făcând referire și laalte recompenseale salariatului. Nici acest motiv de recurs nu este întemeiat.
In fine, instanța de recurs consideră că se impune reformarea sentinței de fond cu privire la modul de soluționare a cererilor de acordare a drepturilor bănești pentru viitor, observând că prin art. 4 și urm. din anexa VI a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice,a operat o modificare a raporturilor de muncă ale reclamanților, in sensul că aceștia au fost recompensați pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate sub forma unui spor salarial,in cuantum de 5% din salariul de bază, al cărui cuantum nu mai poate fi modificat pe cale judiciară. De aceea, începând cu data de 12 noiembrie 2009, când normele legale in discuție au intrat in vigoare, instanța de recurs nu mai poate acorda despăgubiri pentru prejudiciul creat prin discriminare.
Toate argumentele de fapt și de drept ce au fost amplu prezentate mai sus sunt de natură a susține soluția de admitere a celor patru recursuri, așa încât, in baza art. 304 ind. 1 și 304 pct.9 /pr. civ. Curtea va modifică parțial sentința în sensul că va admite în parte a acțiunea reclamanților și va acorda drepturile bănești reprezentând contravaloarea sporului de confidențialitate de 15% doar până la data de 12.11.2009.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată in recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de către pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C - S, Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul C - împotriva Sentinței Civile nr. nr. 1122/27.10.2009, pronunțată de Tribunalul C - S în Dosar nr-.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamanților și acordării drepturilor bănești reprezentând contravaloarea sporului de confidențialitate de 15% doar până la data de 12.11.2009.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. / 11.02.2010
Tehnored I//11.02.2010/2 ex
Prima instanță: Tribunalul C -
Jud., jud.
Președinte:Raluca PanaitescuJudecători:Raluca Panaitescu, Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf
