Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 141/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 141
Ședința publică din 26 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 2: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 3: Dumitru Popescu
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursrile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 1870/30.09.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamantul și pârâții Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul C - S și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, văzând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau excepții de invocat, precum și faptul că prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei in lipsa,constată litigiul in stare de judecată și reține dosarul spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1870/30.09.2009, Tribunalul Timișa admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 2004 - 29.09.2005, a obligat pârâții Ministrul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul Timiș la plata sporului de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, începând cu data de 29.09.2005 și până la 30.03.2007, cu actualizarea sumelor; a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății, s-au respins pretențiile reclamanților pentru perioada 2004 - 29.09.2005.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a stabilit referitor la prescripția dreptului la acțiune invocată din oficiu că pretențiile reclamanților pentru perioada 2004 - 29.09.2005 sunt prescrise.
Referitor la fondul cauzei s-a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat, iar raporturile de muncă sunt guvernate de Codul muncii, incidente fiind dispozițiile art. 1, art. 295 alin. 2 Codul muncii.
Conform Directivei 2000/EC/78 s-a analizat discriminarea față de categorii sociale și persoane aflate în situații comparabile, nu neapărat similare, reținându-se astfel că reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă specială, aceea de confidențialitate conform art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004 și art. 4 alin. 1 din aceeași lege raportat la art. 9 și art. 15 din Codul deontologic.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate s-a apreciat că reprezintă o clauză legală a raportului de muncă, obligatorie în cadrul unui raport juridic sinalagmatic.
Potrivit art. 16 alin. 1 din Constituția României și art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, instanța de fond a considerat că reclamanților li se cuvine sporul de confidențialitate solicitat, pentru înlăturarea discriminării față de persoanele care beneficiază de un astfel de spor, criteriul avut în vedere fiind categoria socio-profesională, de diferențiere injustă prin neaplicarea acelui spor care reprezintă o obligație legală.
Actualizarea prejudiciului suferit se impune conform art. 1082 cod civil raportat la art. 161 alin. 4 Codul muncii, iar în temeiul art. 19 din Legea nr. 500/2002 s-a stabilit că răspunderea pregătirea, rectificarea și aprobarea bugetului anual îi revine Ministerului Economiei și Finanțelor, respectiv în alocarea fondurilor pentru plata sumelor cuvenite reclamanților.
Împotriva hotărârii au declarat legal pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin DGFPT, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Examinând motivele de recurs invocate de către pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, care vizează nelegalitatea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 4, 9 Cod procedură civilă și ale art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază fondat recursul, în parte, pentru următoarele considerente:
Lipsa temeiului legal pentru admiterea acțiunii este un motiv de recurs neîntemeiat, întrucât prima instanță a analizat dispozițiile legale invocate de către reclamanți în susținerea acțiunii exercitate, constatând că reclamanții reprezintă o categorie socio-profesională comparabilă cu categoria socială a persoanelor aflate într-un raport de muncă cu instituțiile statului și nu li se poate aplicat un tratament diferențiat, discriminatoriu prin neacordarea sporului de confidențialitate.
Astfel, nu se poate reține că hotărârea primei instanțe este supusă motivului de casarea prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă, întrucât prin soluționarea acțiunii deduse judecății instanța nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
De asemenea, nu este întemeiat nici motivul de recurs care se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, întrucât hotărârea instanței de fond s-a dat cu aplicarea temeinică a dispozițiilor art. 15 alin. 1 și 2 din Hotărârea CSM nr. 328/24.08.2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor care instituie obligația de a nu dezvălui pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile și lucrările care au un caracter confidențial, precum și ale art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004, care conțin reglementarea că nerespectarea confidențialității lucrărilor constituie abatere disciplinară.
În raport de dispozițiile art. 3 din legea nr. 444/2006 și art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007 raportat la dispozițiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, care conțin reglementări privind acordarea sporului de confidențialitate de 15% pentru categoriile socio-profesionale din cadrul instituțiilor publice, comparabile cu reclamanții, se reține că prevederile nr.OG 137/2000 sunt aplicabile în vederea înlăturării tratamentului discriminatoriu pentru reclamanți care au fost privați de acordarea sporului care face obiectul prezentei cauze.
Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând recursul în interesul legii privind acordarea sporului de confidențialitate de 15% din salariul de bază pentru magistrați a stabilit, cu putere de lege, că un astfel de drept li se cuvine magistraților.
Susținerile recurentului privind neaplicarea dispozițiilor art. 2 și art. 6 lit. c din OG nr. 137/2000, invocate de către reclamanți, care au fost declarate neconstituționale, sunt neîntemeiate, întrucât Decizia nr. 818/2008 a Curții Constituționale pronunțată la 3 iulie 2008, precum și Decizia nr. 1325/4.12.2008 a Curții Constituționale, reprezintă o abrogare parțială a OG nr. 137/2000, în măsura în care instanța de judecată numai are competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În speță, nu este vorba de anularea sau refuzul aplicării unor acte normative apreciate ca fiind discriminatorii, întrucât nu există un act normativ care să reglementeze sporul solicitat de către reclamanți, iar acordarea unui astfel de spor nu se întemeiază pe acte normative care să nu fi fost avute în vedere de către legiuitor la adoptarea acestora.
În concret, categoria socio-profesională a reclamanților trebuie să beneficieze de un tratament egal în raportul de muncă existent între părți, toate acestea în respectarea prevederilor art. 16 din Constituția României, ale art. 14 din CEDO, precum și ale art. 4 din Carta Socială Europeană revizuită care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, fără discriminări, restrângeri sau limitări.
Recursul declarat de către Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T prin care se invocă excepția lipsa calității procesuale pasive este neîntemeiat, întrucât în speță pe de o parte, se pune problema solidarității pasive izvorâtă din prevederile art. 44, art. 35 și art. 36 din Legea nr. 304/2004, raportat la OUG nr. 177/2002 și OUG nr. 27/2006, iar pe de altă parte sunt incidente dispozițiile art. 47 din Legea nr. 500/2002, potrivit cărora Ministerul Finanțelor Publice în calitate de ordonator principal de credite are printre atribuțiile de verificare și coordonare a bugetului de stat și obligația de a aloca sumele necesare plății către un alt ordonator principal de credite, în acest raport juridic nefiind pusă problema existenței unui raport direct de muncă specific raportului angajator - salariat cum greșit susține recurentul.
Toate argumentele de fapt și de drept ce au fost amplu prezentate mai sus sunt de natură a susține soluția de respingere a celor două recursuri in baza art. 304 ind. 1 și 304 pct.9 /pr. civ. raportat la art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarat de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 1870/30.09.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. / 18.02.2010
Tehnored I/18.02.2010/2 ex
Prima instanță: Tribunalul Timiș
Jud., jud.
Președinte:Aurelia SchnepfJudecători:Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu, Dumitru Popescu
