Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 3/2010. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 3/R-CM
Ședința publică din 11 Ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ion Rebeca JUDECĂTOR 2: Georgiana Nanu
JUDECĂTOR 3: Paula Andrada
Judecător: ---
Grefier: -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul civil declarat de pârâtulMINISTERUL JUSTIȚIEI SI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.1076/CM din 30 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția civilă, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile: recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților, intimații-reclamanți, -, I, I, G, (), OG, Elisa, intimații-pârâți Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul Argeș - Curtea de APEL PITEȘTI și intimatul-intervenient.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților, a solicitat, prin motivele de recurs, judecata cauzei în lipsă potrivit disp.art.242 pct.2 Cod procedură civilă.
Curtea, față de această împrejurare, constată recursul în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra acestuia.
CURTEA
Constată că, prin cererea înregistrată la data de 19.12.2008, reclamanții, I, -, I, G, (), și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, Tribunalul Argeș, Curtea de APEL PITEȘTI, solicitând obligarea acestora prin hotărâre judecătorească să recunoască discriminarea, să calculeze și să le plătească drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15% din indemnizația de încadrare bruta lunară începând cu data pronunțării sentințelor civile nr.14/CM/11.01.2008 a Tribunalului Argeș, irevocabilă prin decizia nr.321/R-CM/2008 a Curții de APEL PITEȘTI și nr.1002/3.12.2007 a Tribunalului Vâlcea, irevocabilă prin decizia nr.164/R/CM/26.02.2008 a Curții de APEL PITEȘTI și în continuare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; să se efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, să fie obligat pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților să emită ordin pentru plata acestor drepturi începând cu data pronunțării hotărârii; să fie obligat Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății. Reclamanții au solicitat citarea în cauză și a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că drepturile solicitate le-au fost recunoscute pe cale judecătorească pentru perioade diferite, pronunțându-se în acest sens sentințele civile nr.14/CM/11.01.2008 a Tribunalului Argeș -irevocabilă prin Decizia nr.321/R-CM/2008 a Curții de APEL PITEȘTI și nr.1002/3.12.2007 a Tribunalului Vâlcea -irevocabilă prin Decizia nr.164/R/CM/26.02.2008 a Curții de APEL PITEȘTI
S-a arătat că în scopul asigurării eficiente a confidențialității informațiilor clasificate au fost edictate mai multe acte normative menite să ofere categoriilor de persoane ce gestionează astfel de informații sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la astfel de informații.Astfel, potrivit articolului unic pct.1 al Legii nr.444/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională,ordine publică și siguranță națională s-a prevăzut că pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază,cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate. Astfel, judecătorii militari beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din solda lunară, în timp ce judecătorii civili, cere controlează inclusiv actele CNCD, nu beneficiază de un astfel de spor, deși obligația este aceeași, iar nerespectarea ei constituie abatere disciplinară.
De asemenea, potrivit disp.art15 alin.1 din nr.OG6/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici sporul de confidențialitate se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzute în Legea nr.555/2006, ci și funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului, Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
S-a mai arătat de către reclamanți că potrivit art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor au obligația de a păstra confidențialitatea lucrărilor, iar nerespectarea acestor prevederi constituie abatere disciplinară.
Totodată, conform art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.328/24 august 2005 pentru aprobarea Codului Deontologic al judecătorilor și procurorilor aceștia au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile pe care le-au obținut în această calitate.
Au mai susținut reclamanții că au fost supuși unui tratament discriminatoriu în raport de categoriile sociale menționate anterior și în raport de membrii plenului și personalului din cadrul Oficiului de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor și chiar de personalul din aparatul Consiliului pentru Combaterea Discriminării, care beneficiază de acest spor, fiind încălcate astfel dispozițiile art.14 din CEDO și dispozițiile art.I din Protocolul nr.12 la CEDO. Totodată, potrivit art.2 alin.1 din nr.OUG137/2000 ca urmare a discriminării suferite au dreptul la despăgubiri proporționale cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare.
La data de 20.01.2009, a formulat cerere de intervenție în interes propriu prin care a solicitat obligarea pârâților la plata acelorași drepturi salariale solicitate de către reclamanți, începând cu data de 15.11.2007, când a fost încadrat la Judecătoria Pitești, în funcție de agent procedural.
Prin întâmpinarea depusă la data de 12.01.2009 Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând în esență că se face o gravă confuzie prin confundarea sa cu Statul Român, că rolul său este doar de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui bugete, precum și a proiectelor bugetelor locale.Mai mult, obligarea sa la majorarea creditelor bugetare aprobate Ministerului Public prin lege, în sensul asigurării fondurilor necesare plății drepturilor solicitate de reclamanți este inadmisibilă pentru că el nu are atribuții în modificarea legii bugetului de stat care este o lege organică, iar suplimentarea cheltuielilor stabilite prin legea bugetului de stat se poate face numai pe bază de lege, fiind o problemă de legiferare. De asemenea, în situația în care instanța ar admite acțiunea s-ar ajunge ca instanța să își depășească atribuțiile puterii judecătorești.
Pe de altă parte, între reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi, aceștia fiind angajații Judecătoriei Costești, Judecătoriei Pitești și ai Tribunalului Argeș.
La 30.01.2009 Ministerul Justiției și libertăților, prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă întrucât dispozițiile art.2 alin.1 și ale art.11 și 27 din nr.OG137/2000 care au conferit instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.818/2008 și 1325/2008 emise de Curtea Constituțională, iar potrivit art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992 această decizie este definitivă și obligatorie. A mai susținut pârâtul că prin acordarea sporului pe viitor instanța și-ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege deoarece numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Pe de altă parte sporul solicitat nu este stabilit prin lege, acesta fiind reglementat doar pentru categoriile prevăzute de art.3 alin.1 din nr.OG19/2006, art.3 din Legea nr.444/2006 și 360/2002, iar prin neacordarea sporului de confidențialitate nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile, care sa impună un tratament nediferențiat. În acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin deciziile nr.693/2006 și 108/2006.
De asemenea, a mai arătat pârâtul că din dispozițiile art.19 alin.3 din nr.OG137/2000 rezultă în mod evident intenția legiuitorului de a elimina din sfera de aplicare a dispozițiilor nr.OG137/2000 măsurile privind politica de salarizare a personalului bugetar, astfel că această acțiune întemeiată pe dispozițiile acestui act normativ este inadmisibilă.
Prin sentința civilă nr.1076/CM/30 iunie 2009, Tribunalul Argeș, Secția civilă - Complet specializat pentru conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și, în consecință, a respins acțiunea formulată împotriva acestui pârât.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Argeș și Curtea de APEL PITEȘTI să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 15% aplicat la indemnizația brută lunară, după cum urmează:pentru, pe perioada 11.01.2008-1.01.2009 și în continuare, după reluarea activității; pentru reclamanta, începând cu data de 26.02.2008 și în continuare; pentru reclamanta pe perioadele:11.01.2008-1.01.2009 și începând cu 16.02.2009 și în continuare; pentru reclamanta, pe perioada 11.01.2008-19.01.2009 și în continuare, după reluarea activității; pentru reclamantul, pe perioada 11.01.2008-1.02.2009 și în continuare, după reluarea activității; pentru reclamanta G, pe perioada 11.01.2008-8.12.2008 și în continuare, după reluarea activității; pentru reclamanta, pe perioada 11.01.2008-1.09.2008; pentru reclamanta, pe perioada 11.01.2008-18.05.2009 și în continuare, după reluarea activității, pentru reclamanta, începând cu data încetării concediului fără plată și în continuare, iar pentru ceilalți reclamanți, începând cu data de 11.01.2008 și în continuare, în raport de perioada efectiv lucrată de fiecare din aceștia, drepturi actualizate la data plății efective.
A fost admisă cererea de intervenție în interes propriu și au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Argeș și Curtea de APEL PITEȘTI să plătească intervenientului în interes propriu sporul de confidențialitate de 15% aplicat la indemnizația brută lunară, începând cu data de 15.11.2007 și în continuare, în raport de perioada efectiv lucrată de acesta.
A fost obligată pârâta Curtea de APEL PITEȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților și al intervenientului, iar pârâtul Ministerul Justiției să emită ordin pentru plata drepturilor, începând cu data pronunțării hotărârii.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice acesta nu are calitatea de subiect pasiv al vreunui raport juridic cu părțile din proces, astfel că nu poate sta în judecată. Drepturile solicitate sunt doar de natură salarială, iar într-o asemenea acțiune părți în proces sunt numai reclamanții și pârâții care au atribuții în ceea ce privește salarizarea acestora, având în vedere că într-un proces calitatea de pârâta poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept. Pe de altă parte, având în vedere dispozițiile art.18 și 20 din Legea nr.500/2002 ordonatorii principali de credite sunt miniștrii de resort, iar Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, elaborând proiectele legilor anuale bugetare anuale și examinând execuția bugetară. În consecință, instanța a admis excepția lipsei calității procesule pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a respins acțiunea formulată împotriva acestuia.
Reclamanții fac parte din categoria personalului din justiție, (instituții finanțate de la bugetul de stat), îndeplinind funcții de judecători și personal auxiliar de specialitate, precum și de personal conex-agent procedural, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările si criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii si constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004, raportat la art.111 alin 2 din Legea nr.304/2004, art. 15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numita sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut si dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2001, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța reține că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresa și indiscutabilă a obligației sinalagmatice si a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți.
Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru muncă prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de. confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamanții se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar si cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși, pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului bugetar, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal si nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezulta că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul si același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existenta obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) si a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, a asistenților judiciari, a procurorilor, a personalului auxiliar) nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salariala sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele si consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul si elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Deci, nu poate fi invocat elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătura cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de munca, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu si în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptica ce fundamentează si generează acest spor salarial și pentru restul personalului din sectorul bugetar. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului ca nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din nr.OG137/2000).
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f, art.54 alin.3, art.65 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoana nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în mod special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 alin.1 din G nr.137/2000 se arară că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată ca sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta nu.
Potrivit art.2 pct. l din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratica.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la baza o astfel de justificare obiectivă si rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca si reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egala, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egală or, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților au susținut că prin decizia Curții Constituționale s-au declarat neconstituționale prevederile art.1 alin.2, art.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 însă doar în sensul în care instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Față de aceste considerente și în raport de obligația instituită reclamanților și intervenientului în legea specială, art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și fișa postului, raportat la discriminarea creată acestora prin acordarea sporului de confidențialitate celorlalte categorii socio-profesionale pentru care este prevăzută obligația, instanța a apreciat ca întemeiată cererea acestora urmând a fi admisă ca atare.
S-a constatat că reclamanții și intervenientul sunt îndreptățiți să beneficieze de spor de confidențialitate, astfel că sporul să fie acordat acestora în continuare atâta timp cât va subzista obligația de a păstra confidențialitatea. În consecință, instanța a admis în parte acțiunea în modul arătat mai sus.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal Ministerul Justiției și Libertăților, criticând-o pentru următoarele motive:
- instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.4 Cod procedură civilă, aspecte reținute de Curtea Constituțională în deciziile nr.818/2008 și nr.1325/2008, prin care s-a constatat că dispozițiile nr.OG137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Acțiunea este inadmisibilă, întrucât tinde la modificarea actelor normative și solicită acordarea drepturilor salariale peste cele prevăzute de lege, aspect considerat de Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești, în ședința din 27 mai 2009, în care s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească reprezentată de și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, în sensul existenței conflictului juridic. S-a statuat că nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Astfel, decizia nr.21/2008 a invocată în motivarea soluției, nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii;
- hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Dreptul la sporul de confidențialitate nu este unul recunoscut de lege deoarece nu este reglementat prin niciun act normativ în vigoare.
Obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate constituie o adăugare la textul de lege, și prin acțiunile în justiție pot fi valorificate numai drepturi recunoscute și ocrotite de lege, altfel instanța și-ar depăși limitele puterii judecătorești și ar legifera acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică personalului din justiție.
Situațiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității, ceea ce nu semnifică uniformitate - deciziile Curții Constituționale nr.168/1998 și nr.294/2001.
Acordarea drepturilor solicitate pe viitor este nelegală, întrucât se referă la un drept care nu s-a născut încă.
Recursul nu este fondat.
În analiza primului motiv de recurs ce se încadrează în motivul de nelegalitate reglementat de art.304 pct.4 Cod procedură civilă, trebuie pornit de la decizia nr.46/15.12.2008 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.(1) lit.d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.(1) și (2) din Codul deontologic al magistraților și ale art.78 alin.(1) din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art.9 din Codul deontologic al acestora, a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
În adoptarea acestei interpretări, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere următoarele:
Sporul de confidențialitate nu poate fi acordat în baza actelor normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale magistraților, magistraților-asistenți și personalului auxiliar de specialitate, de vreme ce el nu este prevăzut de actele normative.
Nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituții și autorități publice care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu.
Acest lucru nu este posibil întrucât s-ar ajunge să se confere instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ceea ce este evident neconstituțional, întrucât se încalcă principiul separației puterilor consacrat în art.1 alin.(4) din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.(1) în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
S-a arătat însă că misiunea constituțională a instanțelor judecătorești este aceea de a realiza justiția - art.126 alin.(1) din Legea fundamentală - de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și executarea drepturilor lor subiective.
Prin nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, modificată și completată prin Legea nr.324/2006, au fost transpuse în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, republicată și de documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.
Art. 2 alin. (3) din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce înseamnă că se referă și la acte normative cu putere de lege.
În privința noțiunii de "discriminare" trebuie avută în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicată unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă.
Din cele reținute în soluționarea recursului în interesul legii se degajă o primă concluzie, și anume aceea că prin soluționarea acțiunii în repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea rezultând din stabilirea prin norme legale a unui tratament diferențiat unor persoane aflate în situații analoage și invers, instanțele judecătorești nu încalcă principiul constituțional al separației puterilor în stat.
Această dezlegare dată problemei privind nedepășirea atribuțiilor puterii judecătorești este obligatorie potrivit art.329 alin.(3) Cod procedură civilă.
Obligativitatea se impune și din alte perspective.
Pe de o parte, în motivarea Deciziei nr.838/27.05.2009 Curtea Constituțională a arătat că o decizie emisă în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art.329 Cod procedură civilă.
Mai mult, s-a arătat, nu poate constitui motivul exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătorești.
Din alt punct de vedere, normele internaționale care interzic discriminarea - art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul 12 adițional la Convenție - și practica CEDO impun statelor nu numai obligația de a se abține de la tratamentul diferențiat nejustificat în procesul de adoptare și aplicare a legii, de a interzice și sancționa prin lege discriminarea, dar și pe aceea de a da posibilitatea reparării prejudiciului suferit prin discriminare prin acces liber la justiție.
În baza celor reținute mai sus, Curtea constată că nu se regăsește cu privire la soluția criticată motivul de nelegalitate constând în pronunțarea hotărârii cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Nu este fondat nici cel de-al doilea motiv de recurs potrivit căruia sentința este lipsită de temei legal.
Argumentele invocate de recurent, au mai făcut obiectul examinării în recursul în interesul legii, conform celor arătate mai sus.
În plus, s-a arătat în considerentele Deciziei nr.46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, magistrații, cum sunt reclamanții din prezenta cauză, au potrivit art. 16 alin. 1 din Codul deontologic, obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate.
Nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară potrivit art.99 lit. d) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.
Legea nr.182/2002 stabilește la art.36 alin.(3) că persoana care urmează să desfășoare o activitate sau să fie încadrată la un loc de muncă ce presupune accesul la informații clasificate trebuie să prezinte conducătorului unității un angajament scris de păstrare a secretului de stat sau de serviciu.
Spor de confidențialitate primește tot personalul din instituțiile și autoritățile publice care gestionează informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu și pentru care, prin acte normative specifice, se prevede acordarea acestui spor.
Nu există nicio justificare legitimă, obiectivă, rezonabilă ca, în cazul a doi salariați, care nu se găsesc în situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor, răspunderii, dar care amândoi lucrează - cu titlu de exemplu - în aceleași condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-l primească pentru motivul că legea sau ordonanța în baza căreia este retribuit acest din urmă salariat nu prevede acordarea acestui spor.
Tratamentul diferențiat trebuie să se refere doar la stabilirea salariului/indemnizației de bază.
Sporurile la salariul/indemnizația de bază trebuie să fie acordate tuturor salariaților indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea atât timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.
Ca atare, s-a arătat în considerentele deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, magistrații, magistrații-asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri în temeiul dispozițiilor art.27 alin.(1) din nr.OG137/2000, republicată.
Despăgubirile trebuie stabilite raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul/indemnizația de bază prevăzut de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor.
Condamnarea prin sentință la efectuarea plății nu poate acoperi decât perioada în care subzistă discriminarea. Or, nu s-a recunoscut până în prezent de către recurentul-pârât acordarea respectivului spor pentru perioada supusă analizei, implicit încetarea tratamentului discriminatoriu. Iar existența acestui tratament discriminatoriu a fost stabilită prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, așa cum a reținut și instanța de fond.
Întrucât nu se regăsesc în cauză motivele de nelegalitate și netemeinicie invocate, care se încadrează în prevederile art.304 pct.4 și 9 și art.3041Cod procedură civilă, în baza art.312 Cod procedură civilă recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.1076/CM/30 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș, Secția civilă, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanții, -, I, I, G, (), Elisa, toți cu domiciliul ales la Judecătoria Pitești, județul A, pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, TRIBUNALUL ARGEȘ, cu sediul în P, județul A, CURTEA DE APEL PITEȘTI și intervenientul, cu domiciliul ales la Judecătoria Pitești, județul.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 ianuarie 2010, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - ---
Grefier,
-
Red./27.01.2010
GM/4 ex.
Jud.fond:
Președinte:Ion RebecaJudecători:Ion Rebeca, Georgiana Nanu, Paula Andrada
