Drepturi salariale (banesti). Decizia 1656/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 1656
Ședința publică din data de 19 august 2009
PREȘEDINTE: Cristina Pigui
JUDECĂTORI: Cristina Pigui, Vera Andrea Popescu Simona
-- -
Grefier -
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de pârâta - -, prin reprezentant legal, cu sediul în B, sector 1,--67, împotriva sentinței civile nr. 1049 din 5 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul-reclamant domiciliat în comuna, sat, județul
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta-pârâtă - -, reprezentată de consilier juridic -, potrivit împuternicirii nr. 3719/17.08.2009, și intimatul-reclamant reprezentat de avocat, conform împuternicirii avocațiale nr. 127/2009.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că recursul este motivat în termen, scutit de plata taxei de timbru și că s-a depus întâmpinare formulată de intimatul-reclamant.
Părțile, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri de formulat în cauză și solicită acordarea cuvântului asupra recursului.
Curtea ia act că nu mai sunt cereri noi de formulat în cauză, față de actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Avocat -, pentru recurentul-pârât, având cuvântul solicită admiterea recursului în sensul de a se constata nelegalitatea și netemeinicia sentinței recurate cu privire la primul capăt de cerere și să se dispună modificarea în parte a hotărârii, iar pe fond respingerea cererii privind obligarea societății la plata a unsprezece salarii compensatorii, să se constate temeinicia și legalitatea acordării de către angajator a unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective și, totodată, solicită respingerea cererii privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2100 lei.
Fără cheltuieli de judecată.
Avocat, pentru intimatul-reclamant, având cuvântul solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței primei instanțe ca fiind temeinică și legală, deoarece pârâta avea obligația la plata a 12 salarii brute compensatorii din luna premergătoare concedierii, în funcție de situația financiară.
Așadar, instanța de fond, în mod corect a dispus obligarea societății la plata a 11 salarii brute, întrucât din bilanțul contabil anexat la dosar a rezultat că în anul 2008 pârâta a avut un profit de peste 6 milioane euro, împrejurare față de care nu se punea problema unei situații financiare precare care ar fi determinat neplata salariilor compensatorii, fapt care, de altfel, a fost recunoscut de pârâtă printr-o adresă emisă către reprezentanții salariaților și din care rezultă că motivul concedierii colective nu a fost bazat pe dificultăți de natură economică, ci pe considerente organizatorice.
De asemenea, precizează că solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute este întemeiată față de profitul societății de peste 6 milioane de euro, conform art. 64 alin.1 lit.a din Contractul colectiv de muncă, întrucât în baza art. 236 alin.4 din Codul muncii, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art. 64 alin.1, lit. A din
Pentru aceste motive, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică, sens în care depune concluzii scrise.
Cu cheltuieli de judecată, potrivit chitanței seria B nr. 40 din 18.08.2009 privind plata onorariului de avocat în sumă de 2200 lei.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată sub nr. 712/120/17.02.2009, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta - - B, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata a 11 salarii compensatorii, conform contractului colectiv de muncă, în cuantum de 14850 lei, la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu ce i-a fost acordat, a daunelor morale în cuantum de 10.000 lei, precum și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că urmare a hotărârii Adunării Generale a Acționarilor din 04.11.2008, i s-a acordat un preaviz de 20 de zile începând cu 19.12.2008, iar prin decizia nr. 69/21.01.2009 s-a dispus încetarea contractului său individual de muncă. Prin această decizie la articolul 7 s-a prevăzut doar plata unui singur salariu brut compensatoriu, la valoarea salariului avut în luna premergătoare concedierii, fără a se ține cont de prevederile contractului colectiv de muncă, art. 64 alin. 1 lit. a din acest contract prevăzând plata a 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, măsură justificată pe prevederile art. 78 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Național, deși exista un contract colectiv de muncă la nivel de unitate, cu prevederi mai favorabile.
Cu ocazia plății singurului salariu compensatoriu acordat i s-au aplicat deduceri în afara impozitului pe venit în cuantum de 16 %, deși acestea nu trebuiau reținute, astfel că se impune restituirea contribuțiilor deduse în mod nelegal din salariul compensatoriu acordat.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 281- 283 din Codul muncii și s-au atașat în copie decizia de încetare a contractului de muncă, adresa nr. 44752 / 2008 societății pârâte către reprezentanții salariaților, contractul colectiv de muncă încheiat la 21.12.2007.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca netemeinică și nedovedită, întrucât acordarea unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective este în concordanță cu dispozițiile art. 78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 cu prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, cu hotărârea Consiliului de administrație al societății pârâte și conform angajamentului asumat de aceasta prin notificările transmise reprezentanților salariaților în cadrul procedurii concedierii colective.
Din textul art. 64 din rezultă că acordarea compensațiilor în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului nu este o obligație a angajatorului, ci este o latitudine a acestuia, cu care salariații au fost de acord la data negocierii contractului colectiv de muncă, fiind condiționată de situația financiară a societății, care a avut disponibilități bănești și flux de numerar negativ în ultimul trimestru al anului 2008 și în perioada disponibilizării.
Prin notificarea nr. 46613/2008 societatea pârâtă a încunoștințat salariații asupra faptului că analizându-se situația financiară prezentă și de perspectivă a societății și ținând seama de faptul că nivelul compensațiilor bănești este dependent și plătibil din fondul de salarii, nu poate acorda compensații bănești la nivelul a douăsprezece salarii brute din luna premergătoare concedierii, posibilitate reanalizată de Consiliul de administrație în ședința din 19.01.2009, în care s-a decis plata unor compensații la nivelul unui salariu de bază brut din luna premergătoare din luna concedierii colective.
În subsidiar, pârâta a solicitat, prin aceeași întâmpinare ca, în cazul admiterii cererii privind plata celor 11 salarii compensatorii a se reține că din pretențiile solicitate trebuie scăzut impozitul pe venit și contribuțiile legale datorate care, potrivit Codului fiscal se rețin la sursă. Astfel, în aplicarea art.55 din Codul fiscal și a art. 68 lit. l din Normele metodologice, în mod legal s-a calculat, reținut și virat impozitul de 16 %, necontestat.
A mai precizat că potrivit art. 14 alin. 2 lit. e din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 76/2002 nu s-a calculat și nu s-a reținut contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj. Contribuția de asigurări sociale a fost calculată, reținută și virată potrivit art.26 din Legea nr. 19 /2000 modificată, care prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuia de asigurări socială printre care nu se includ plățile compensatorii acordate cu ocazia disponibilizării salariaților iar contribuția de asigurări sociale de sănătate a fost calculată reținută și virată potrivit dispozițiilor art. 257 alin. 2 litera a din Legea nr. 95 /2006, fiind venituri asimilate salariilor, care se impun impozitului pe venit.
Conform Legii nr. 346/2002 modificată din sfera sumelor exceptate de la plata contribuției de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale au fost eliminate drepturile plătite potrivit dispozițiilor legale în cazul desfacerii contractelor individuale de muncă, în care s-ar fi înscris și plățile compensatorii, drept pentru care s-au calculat, reținut și virat aceste contribuții.
S-a solicitat respingerea cererii privind daunele morale ca neîntemeiate și nedovedite nefiind întrunite elementele care antrenează răspunderea pentru aceste daune, respectiv fapta ilicită, prejudicierea de ordin moral a fostului angajat, vinovăția angajatorului și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul moral pretins.
S-au depus în copie: extras din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pârâte, notificarea nr. 46613/2008, răspunsul adresat reprezentanților salariaților, cu nr. 47509/ 17.12.2008, extras din procesul verbal al consiliului de administrație din data de 19.01.2009.
Au fost administrate probele cu înscrisuri și interogatoriu luat pârâtei, depunându-se atât răspunsul la interogatoriu cât și fluxul de numerar pe anul 2008 și 2009 și bilanțul contabil pe anul 2008, precum și balanța de verificare sintetică pentru perioada septembrie - decembrie 2008 din care rezultă că în anul 2008 profitul obținut de societatea pârâtă a fost în cuantum de aproximativ șase milioane euro.
Reclamantul și-a precizat cererea în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat, în cuantum de 209 lei și a depus și concluzii scrise.
Prin sentința civilă nr.1049 din data de 5 mai 2009, Tribunalul Prahova, a admis în parte cererea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta - -, astfel cum a fost precizată, obligat pârâta la plata către reclamant a 11 salarii de bază brute în cuantum egal cu cel al salariului de bază brut din luna anterioară concedierii.
Prin aceeași sentință a respins celelalte capete de cerere.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul pe baza probatoriilor administrate în cauză a reținut următoarea situație de fapt:
Reclamantul a avut calitatea de salariat al societății pârâte, iar prin decizia nr. 69/ 21.01.2009 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al acestuia începând cu 19.12.2008, ca urmare a desființării locului de muncă determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
Potrivit art. 7 din decizia de concediere i s-a acordat reclamantului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, această măsură motivându-se pe prevederile art. 78 din contractul colectiv de muncă la nivel național și pe lipsa posibilităților financiare ale societății.
Reclamantul a contestat această măsură, precizând că potrivit dispozițiilor art. 64 alin. 1 litera a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate i se cuveneau 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii.
Examinând prevederile acestui text din contractul colectiv la nivel de unitate, s-a constatat că în situația concedierilor colective angajatorul poate acorda, în funcția de situația financiară, o compensație echivalentă cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii în afara drepturilor cuvenite la zi.
Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate are caracter obligatoriu potrivit dispozițiilor art. 236 aliniatul 4 din Codul muncii în raport de care "contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților ".
În situația în care contractele încheiate la nivel superior ar prevedea drepturi mai favorabile salariaților decât cele încheiate la nivel de unitate s-ar putea aplica acele contracte, precum și în ipoteza în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă, ceea ce nu este cazul în speță.
Prin urmare, pârâta nu a putut justifica nerespectarea art. 64 aliniatul 1 litera a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și invoca aplicarea prevederilor art. 78 din contractul colectiv de muncă la nivel național.
Susținerea pârâtei din întâmpinare în sensul că acordarea compensațiilor nu este o obligație a angajatorului, ci o latitudine a acestuia, cu care salariații au fost de acord la data încheierii contractului colectiv de muncă la nivelul societății, nu poate fi primită față de interpretarea prevederilor art. 64 alin. 1 litera a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, care condiționează plata acestor compensații de situația financiară a societății pârâte.
Astfel, dacă situația financiară a societății pârâte este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta, iar din actele contabile depuse la dosar de către pârâtă și din răspunsul acesteia la interogatoriu reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat profit în cuantum de aproximativ sase milioane de euro.
Așa fiind, instanța a apreciat că primul capăt de cerere este întemeiat, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 64 alin. 1 litera a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, să oblige pârâta la plata către reclamant a diferenței de 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii.
În ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariu compensatoriu acordat, reprezentând: contribuția de asigurări sociale, contribuția de asigurări sociale de sănătate și contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, s-a reținut că acesta este neîntemeiat, întrucât art. 26 lit. b din Legea nr. 19 /2000, nu prevede cu titlu de excepție neplata contribuției de asigurări sociale, fiind enumerate în mod expres care sunt categoriile de venituri asupra cărora nu se datorează această contribuție și în cadrul cărora nu intră salariile compensatorii. Totodată, art. 257 alin. 2 lit a din Legea nr. 95 /2006 prevede că această contribuție de asigurări sociale de sănătate se aplică asupra veniturilor din salariu sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.
Câtă vreme s-a aplicat impozitul de 16 %, necontestat în cauză, iar aceste venituri sunt raportate la salariul de bază brut, este evident că sunt asimilate salariilor și deci, supuse și acestei impozitări.
Nici Legea nr. 346/2002 modificată nu prevede la art. 6 și următoarele, invocat de reclamant, în concluziile scrise, în mod expres o scutire de plata contribuției de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, situație în care aceasta este datorată.
Daunele morale, solicitate de reclamant, în temeiul art. 269, 270 din Codul muncii și raportate la prevederile art. 998-999 din Codul civil nu pot fi acordate având în vedere că acestea au un caracter contractual, urmând a fi admisibile în conflictele de muncă în măsura în care s-a prevăzut în contratul individual de muncă sau în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate posibilitatea acordării acestora. În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, urmat de modificarea corespunzătoare a art. 269 din Codul muncii care stabilește că angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
S-a constatat însă că nu există vreo prevedere contractuală care să prevadă posibilitatea și condițiile în care angajatorul ar putea să-l despăgubească pe reclamant pentru un eventual prejudiciu moral, astfel încât cererea reclamantului privind acordarea daunelor morale a fost respinsă.
Față de considerentele expuse, acțiunea a fost admisă în parte.
În baza dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 2100 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs societatea pârâtă, invocând disp. art.304 pct.7, 8, 9 pr.civ. criticând-o ca netemeinică și nelegală, cu motivarea, în esență, că tribunalul nu a ținut cont de posibilitățile reale de plată ale societății, de faptul că aceasta nu are lichidități și că nu poate plăti 12 salarii compensatorii.
Se mai arată că sintagma "situație financiară" se referă la toate componentele situațiilor financiare și nu numai la bilanț.
De asemenea, se susține că, și în cazul în care se înregistrează profit, sumele se direcționează de către adunarea generală a acționarilor și nu pot fi automat folosite pentru plata unor drepturi salariale.
Un alt motiv de recurs se referă la faptul că sentința cuprinde motive contradictorii reprezentate de faptul că instanța de fond a constatat că societatea a reținut în mod corect contribuțiile legale din salariul compensatoriu, dar, în același timp, obligă societatea să plătească încă 11 salarii brute.
Se mai susține că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză, sentința atacată și motivele de recurs, curtea va constata că recursul este nefondat:
Intimatul a avut calitatea de salariat al societății pârâte, iar prin decizia nr. 69/21.01.2009 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al acestuia, ca urmare a desființării locului de muncă determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
Societatea recurentă a acordat intimatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, această măsură motivându-se pe prevederile art. 78 din contractul colectiv de muncă la nivel național și pe posibilitățile financiare ale societății.
Potrivit dispozițiilor art. 64 alin. 1 litera a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, salariatului i se cuveneau 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în funcție de situația financiară a societății.
Potrivit dispozițiilor art. 236 aliniatul 4 din Codul muncii "contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților " și doar în cazul în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă, ceea ce nu este cazul în speță, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, conform art. 247 din Codul muncii.
Prin urmare, recurenta, așa cum corect a reținut tribunalul, nu poate justifica nerespectarea art. 64 aliniatul 1 litera a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și invoca aplicarea prevederilor art. 78 din contractul colectiv de muncă la nivel național.
Tribunalul a apreciat în mod corect probele administrate și a constatat că recurenta a înregistrat profit, situație în care nu poate invoca o situație financiară precară.
Susținerea că acordarea compensațiilor nu este o obligație a angajatorului, ci o latitudine a acestuia, legată de situația financiară a societății, prevedere cu care salariații au fost de acord la data încheierii contractului colectiv de muncă la nivelul societății, nu este veridică. Se constată că nu este vorba de o condiție pur potestativă, ci de o condiționare a plății acestor compensații de situația financiară a societății pârâte.
Astfel, dacă situația financiară a societății pârâte este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta, iar din actele contabile depuse la dosar de către recurentă și din răspunsul acesteia la interogatoriu reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat profit.
Intenția societății recurente de a folosi profitul pentru alte acțiuni nu o poate exonera de executarea unei obligații asumate prin contractul colectiv de muncă.
Sentința instanței de fond nu cuprinde motive contradictorii, așa cum susține recurenta.
Faptul că tribunalul a obligat recurenta la plata diferenței de 11 salarii compensatorii nu contravine în nici un fel faptului că, aceeași instanță, reține că din sumele plătite cu titlu de plăți compensatorii se datorează contribuții la bugetele de stat, potrivit legislației în vigoare.
Nefondată este și susținerea recurentei că tribunalul a făcut o greșită aplicare a legii.
Corect a stabilit tribunalul că, atâta vreme cât, la nivel de societate s-a încheiat contract colectiv de muncă, dispozițiile acestuia sunt aplicabile în speță și nu cele ale contractului colectiv de muncă unic la nivel național.
Potrivit disp. art.236 Codul muncii, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților și numai în cazul în care la nivel de angajator nu există un asemenea contract se aplică dispozițiile din contractul încheiat la nivel superior, în speța de față.
Față de aceste considerente, Curtea, văzând disp. art.304, 3041și 312 alin.1 pr.civ. va respinge recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta - -, prin reprezentant legal, cu sediul în B, sector 1,--67, împotriva sentinței civile nr. 1049 din 5 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul-reclamant domiciliat în comuna, sat, județul
Obligă recurenta - - la plata sumei de 2200 lei cheltuieli de judecată către intimatul.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 19 august 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Cristina Pigui, Vera Andrea Popescu Simona
- - --- - -- -
GREFIER,
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
Tehnored.CP/SȘ
4 ex./11.09.2009
f- Tribunalul Dâmbovița
Emis 2 comunicări/18.09.2009
Grefier,
- - -,
-
Președinte:Cristina PiguiJudecători:Cristina Pigui, Vera Andrea Popescu Simona
