Drepturi salariale (banesti). Decizia 1657/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 1657
Ședința publică din data de 19 august 2009
PREȘEDINTE: Cristina Pigui
JUDECĂTORI: Cristina Pigui, Vera Andrea Popescu Simona
-- -
Grefier -
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de pârâta - -, cu sediul în B, sector 1,--67, împotriva sentinței civile nr. 985 din 24 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata-reclamantă - domiciliată în comuna R, sat, județul
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta-pârâtă - -, reprezentată de consilier juridic -, potrivit împuternicirii nr. 3720/17.08.2009 și intimata-reclamană -, reprezentată de avocat, conform împuternicirii avocațiale nr. 130/2009.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recursul este declarat și motivat în termen, scutit de plata taxei de timbru și că s-a depus întâmpinare formulată de intimata-reclamantă -.
Părțile, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri de formulat în cauză și solicită acordarea cuvântului asupra recursului.
Curtea ia act că nu mai sunt cereri noi de formulat în cauză, față de actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Consilier juridic -, pentru recurenta-pârâtă, având cuvântul solicită admiterea recursului în sensul de a se constata nelegalitatea și netemeinicia sentinței recurate cu privire la primul capăt de cerere și să se dispună modificarea în parte a hotărârii, iar pe fond respingerea cererii privind obligarea societății la plata a unsprezece salarii compensatorii, să se constate temeinicia și legalitatea acordării de către angajator a unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective și, totodată, solicită respingerea cererii privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2100 lei.
Fără cheltuieli de judecată.
Avocat, pentru intimata-reclamantă, având cuvântul solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței primei instanțe ca fiind temeinică și legală, deoarece pârâta avea obligația la plata a 12 salarii brute compensatorii din luna premergătoare concedierii, în funcție de situația financiară.
Așadar, instanța de fond, în mod corect a dispus obligarea societății la plata a 11 salarii brute, întrucât din bilanțul contabil anexat la dosar a rezultat că în anul 2008 pârâta a avut un profit de peste 6 milioane euro, împrejurare față de care nu se punea problema unei situații financiare precare care ar fi determinat neplata salariilor compensatorii, fapt care, de altfel, a fost recunoscut de pârâtă printr-o adresă emisă către reprezentanții salariaților și din care rezultă că motivul concedierii colective nu a fost bazat pe dificultăți de natură economică, ci pe considerente organizatorice.
De asemenea, precizează că solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute este întemeiată față de profitul societății de peste 6 milioane de euro, conform art. 64 alin.1 lit.a din Contractul colectiv de muncă, întrucât în baza art. 236 alin.4 din Codul muncii, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art. 64 alin.1, lit. A din CCM.
Pentru aceste motive, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică, sens în care depune concluzii scrise.
Cu cheltuieli de judecată, potrivit chitanței seria B nr. 37 din 18.08.2009 privind plata onorariului de avocat în sumă de 2200 lei.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamanta - a chemat în judecată pe pârâta - - B, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata a 11 salarii compensatorii, conform contractului colectiv de muncă, în cuantum de 18.150 lei, la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu ce i-a fost acordat, cerându-se obligarea pârâtei și la plata daunelor morale în cuantum de 10.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că urmare a hotărârii Adunării Generale a Acționarilor din 04.11.2008, i s-a acordat un preaviz de 20 de zile începând cu 18.12.2008, iar prin decizia nr. 8/21.01.2009 s-a dispus încetarea contractului său individual de muncă.
A mai susținut reclamanta că prin această decizie, la articolul 7, s-a prevăzut doar plata unui singur salariu brut compensatoriu, la valoarea salariului avut în luna premergătoare concedierii, fără a se ține cont de prevederile contractului colectiv de muncă, art. 64 alin. 1 lit. a din acest contract prevăzând plata a 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, măsura fiind justificată de pârâtă pe prevederile art. 78 din Contractul colectiv de muncă la nivel național deși exista un contract colectiv de muncă la nivel de unitate, cu prevederi mai favorabile.
De asemenea, s-a arătat că la plata singurului salariu compensatoriu, reclamantei i s-au aplicat deduceri în afara impozitului pe venit în cuantum de 16 % deși acestea nu trebuiau reținute, astfel că se impune restituirea contribuțiilor deduse în mod nelegal din salariul compensatoriu acordat.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 281- 283 din Codul muncii.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii netemeinică și nedovedită, întrucât acordarea unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective este în concordanță cu dispozițiile art. 78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, cu prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, cu hotărârea Consiliului de administrație al societății pârâte și conform angajamentului asumat de aceasta prin notificările transmise reprezentanților salariaților în cadrul procedurii concedierii colective.
S-a arătat de către pârâtă că din art. 64 din rezultă că acordarea compensațiilor în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului nu este o obligație a angajatorului, ci o latitudine a acestuia, cu care salariații au fost de acord la data negocierii contractului colectiv de muncă, fiind condiționată de situația financiară a societății, deci, de posibilitățile sale reale de plată, iar societatea a avut disponibilități bănești și flux de numerar negativ în ultimul trimestru al anului 2008, din perioada disponibilizării, cât și din perspectiva anului 2009.
A mai învederat pârâta că prin notificarea nr. 46613/2008 societatea a încunoștințat salariații asupra faptului că, analizându-se situația financiară prezentă și de perspectivă a societății și ținând seama de faptul că nivelul compensațiilor bănești este dependent și plătibil din fondul de salarii, nu poate acorda compensații bănești la nivelul a douăsprezece salarii brute din luna premergătoare concedierii, posibilitate reanalizată de Consiliul de administrație în ședința din 19.01.2009, în care s-a decis plata unor compensații la nivelul unui salariu de bază brut din luna premergătoare concedierii colective.
Cu totul în subsidiar, pârâta a solicitat ca în cazul admiterii cererii privind plata celor 11 salarii compensatorii, a se reține că din pretențiile solicitate trebuie scăzut impozitul pe venit și contribuțiile legale datorate care, potrivit Codului fiscal, se rețin la sursă, situație în care suma netă ce s-ar cuveni reclamantei este de 12.807 lei.
Cu privire la reținerea impozitului și a contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat, s-a arătat că aceasta s-a realizat conform prevederilor legale, impozitul reținut și virat fiind de 16 %, necontestat de reclamantă, precizându-se că potrivit art. 14 alin. 2 lit. e din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 76/2002 nu s-a calculat și nu s-a reținut contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, însă contribuția de asigurări sociale a fost calculată, reținută și virată potrivit art.26 din Legea nr. 19/2000 modificată, care prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuția de asigurări sociale, printre care nu se includ plățile compensatorii acordate cu ocazia disponibilizării salariaților.De asemenea, contribuția de asigurări sociale de sănătate a fost calculată, reținută și virată potrivit dispozițiilor art. 257 alin.2 litera a din Legea nr.95 /2006.
S-a mai învederat că potrivit Legii nr. 346/2002, modificată, din sfera sumelor exceptate de la plata contribuției de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale au fost eliminate drepturile plătite potrivit dispozițiilor legale în cazul desfacerii contractelor individuale de muncă, în care s-ar fi înscris și plățile compensatorii, drept pentru care s-au calculat, reținut și virat aceste contribuții.
Referitor la cererea de obligare a pârâtei la daunele morale, s-a cerut respingerea acesteia, nefiind întrunite elementele care antrenează răspunderea pentru aceste daune, respectiv fapta ilicită, prejudicierea de ordin moral a fostului angajat, vinovăția angajatorului și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul moral pretins.
Pe parcursul procesului, reclamanta a precizat că solicită obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse, în cuantum de 256 lei.
Pe baza probatoriilor administrate în cauză, cu înscrisuri și interogatoriul luat pârâtei la solicitarea reclamantei, prin sentința civilă nr. 985 din 24 aprilie 2009, Tribunalul Dâmbovițaa admis în parte cererea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii.
Prin aceeași sentință, au fost respinse celelalte capete de cerere, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 2.100 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a avut calitatea de salariată a societății pârâte, iar prin decizia nr. 8/21.01.2009 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al acesteia începând cu data de 22.01.2009, ca urmare a desființării locului de muncă determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
S-a mai reținut că potrivit art. 7 din decizia de concediere i s-a acordat reclamantei o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, măsura motivându-se pe prevederile art. 78 din Contractul colectiv de muncă la nivel național și pe lipsa posibilităților financiare ale societății, măsură contestată de reclamantă, care a susținut că potrivit dispozițiilor art. 64 alin. 1 litera a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate i se cuveneau 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii.
De asemenea, s-a arătat că din prevederile art.64 alin.1 lit.a din contractul colectiv la nivel de unitate, rezultă că în situația concedierilor colective angajatorul poate acorda, în funcția de situația financiară, o compensație echivalentă cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii în afara drepturilor cuvenite la zi, reținându-se, totodată, că potrivit art. 236 aliniatul 4 din Codul muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate având caracter obligatoriu.
S-a mai reținut că pârâta nu poate justifica nerespectarea art.64 alin.1 lit. a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și invoca aplicarea prevederilor art. 78 din contractul colectiv de muncă la nivel național întrucât în situația în care contractele încheiate la nivel superior ar prevedea drepturi mai favorabile salariaților decât cele încheiate la nivel de unitate s-ar putea aplica acele contracte, precum și în ipoteza în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă, ceea ce nu este cazul în speță.
Prima instanță nu a primit susținerea pârâtei din întâmpinare potrivit căreia acordarea compensațiilor nu este o obligație a angajatorului, ci o latitudine a acestuia, cu care salariații au fost de acord la data încheierii contractului colectiv de muncă la nivelul societății, reținându-se, din interpretarea prevederilor art. 64 alin. 1 litera a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, că nu este vorba de o condiție pur potestativă, ci de o condiționare a plății acestor compensații de situația financiară a societății pârâte.
Astfel, s-a arătat că dacă situația financiară a societății pârâte este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta, iar din actele contabile depuse la dosar de către pârâtă și din răspunsul acesteia la interogatoriu a reieșit că în anul 2008 s-a înregistrat profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro.
Drept urmare, instanța a apreciat că primul capăt de cerere este întemeiat, admițând în parte acțiunea în sensul celor sus-arătate.
Capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat, reprezentând: contribuția de asigurări sociale, contribuția de asigurări sociale de sănătate și contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, a fost apreciat ca neîntemeiat reținându-se că art.26 lit.b din Legea nr. 19/2000 nu prevede, cu titlu de excepție, neplata contribuției de asigurări sociale, fiind enumerate în mod expres care sunt categoriile de venituri asupra cărora nu se datorează această contribuție și în cadrul cărora nu intră salariile compensatorii. De asemenea, s-a arătat că art. 257 alin. 2 lit. a din Legea nr. 95/2006 prevede că această contribuție de asigurări sociale de sănătate se aplică asupra veniturilor din salariu sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit și în condițiile în care s-a aplicat impozitul de 16 %, necontestat în cauză, iar aceste venituri sunt raportate la salariul de bază brut, s-a conchis că este evident că sunt asimilate salariilor și deci, supuse și acestei impozitări.
Totodată, s-a arătat că nici Legea nr. 346/2002 modificată nu prevede în mod expres o scutire de plata contribuției de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, situație în care aceasta este datorată.
În privința daunelor morale solicitate de reclamantă, s-a reținut că acestea nu sunt dovedite, nefiind îndeplinite condițiile pentru acordarea unor asemenea daune, expres enumerate, neprobându-se existența unui prejudiciu moral în cauză.
Împotriva sentinței primei instanțe, pârâta - - a declarat, în termen legal, recurs criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală invocând disp.art. 304 pct.7,8 și 9 și art. 3041Cod pr.civilă.
Susține recurenta că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, neținând cont de posibilitățile reale de plată ale societății, respectiv de apărările din întâmpinare, concluzii și de fluxurile de numerar depuse de recurentă la dosar, care evidențiază lipsa lichidităților, neluând în considerare faptul că societatea se confruntă cu dificultăți de plată și apreciind eronat că situația financiară este favorabilă întrucât societatea a încheiat anul cu profit.
Se mai învederează că deși prima instanță a recunoscut faptul că este o facultate a unității acordarea, cu ocazia concedierii, a unor compensații bănești în cuantum de 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, a considerat în mod netemeinic că acestea trebuie acordate întrucât situația financiară a societății permite plata acestora interpretând în mod greșit întâmpinarea și documentele depuse în susținerea acesteia, recurenta dovedind că situația financiară a societății nu permitea și nu permite plata a mai mult de un salariu compensatoriu celor disponibilizați.
De asemenea, instanța a interpretat greșit răspunsul la prima întrebare din interogatoriu, referitor la profitul înregistrat la finele anului 2008, în condițiile în care răspunsul respectiv nu echivalează cu recunoașterea unei situații financiare bune atâta timp cât veniturile societății nu sunt de natură să acopere cheltuielile efectuate în regim normal, iar sintagma " situația financiară" din cuprinsul art. 64 al CCM se referă la toate componentele situațiilor financiare potrivit legilor contabile, nerezumându-se numai la bilanț și la contul de profit și pierdere.
În continuare, se arată din ce sunt alcătuite situațiile financiare potrivit Legii nr. 82/1991 a contabilității și nr. 1752/2005 susținându-se că documentele componente ale situațiilor financiare reprezintă un tot unitar, ce se analizează împreună, iar o situație financiară a societății la un moment dat este determinată de posibilitățile de plată la acel moment și nu numai prin prisma bilanțului și a contului de profit și pierderi, din care rezultă profitul net, reieșind din situația fluxului de numerar prezentat de recurentă pentru perioada septembrie 2008-august 2009 care sunt veniturile și obligațiile de plată și faptul că începând cu luna decembrie 2008 societatea este în deficit cu disponibilitățile.
Totodată, se arată că deși din bilanțul și contul de profit și pierderi aferente exercițiului financiar 2008 rezultă că societatea a realizat profit, repartizarea profitului se realizează pe destinațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, conform Hotărârii Adunării generale a acționarilor și niciun angajator nu se poate angaja să achite salariaților drepturi din profit fără aprobarea adunării generale a acționarilor, iar la momentul disponibilizărilor, societatea a avut un motiv legitim și o justificare reală a imposibilității de plată a compensațiilor bănești la nivelul a 12 salarii de bază brute avute în luna premergătoare concedierii colective, întrucât nu avusese loc adunarea generală a acționarilor și fluxul de numerar de la finele anului 2008 și în perspectivă pe anul 2009 erau negative.
Consideră recurenta că la data de 31.12.2008 societatea a înregistrat profit, iar aceasta se datorează rezultatelor bune din cursul anului 2008, care spre sfârșitul anului s-au deteriorat, determinând un profit diminuat față de cel programat, impunându-se luarea în considerare a crizei economice de la nivel mondial, la nivelul țării și implicit, la nivelul societății recurente.
Așa fiind, se susține că prima instanță trebuia să interpreteze art. 64 din potrivit art. 977 din cod civil și art. 7 alin.2 din Legea nr. 130/1996 după intenția comună a părților contractante, aceea de a nu se obliga în mod imperativ angajatorul, iar pe de altă parte, să privească situațiile financiare ca pe un tot unitar, nu numai raportat la contul de profit și pierderi.
Printr-un alt motiv de recurs se susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii, întrucât pe de o parte, din considerente și dispozitiv rezultă că societatea trebuie să achite în integralitate către intimata-reclamantă suma pretinsă prin acțiune, neluând în considerare că din suma brută cerută și acordată recurenta trebuie să rețină impozitul pe salarii și celelalte contribuții datorate conform legii, iar pe de altă parte, tot din considerente și dispozitiv rezultă că instanța a respins al doilea capăt de cerere considerând că societatea a calculat în mod corect, reținând și virând impozitul și contribuțiile aferente salariului compensatoriu acordat la concediere.
Contradicția, arată recurenta, rezultă din faptul că instanța a admis că societatea a procedat legal la reținerea impozitului pe venit și a contribuțiilor potrivit legislației aplicabile, cu ocazia plății salariului compensatoriu acordat la concediere, respingând al doilea capăt de cerere, iar pe de altă parte, a obligat recurenta la plata către intimată a 11 salarii de bază brute în cuantum egal cu cel al salariului de bază brut din luna anterioară concedierii.
Așa fiind, se susține că în situația în care societatea este obligată să plătească 11 salarii compensatorii intimatei, aceasta nu se realizează la nivel de sumă brută, ci netă întrucât se aplică aceleași dispoziții legale privind impunerea veniturilor, precum și reținerea și virarea contribuțiilor, astfel că suma ce s-ar fi cuvenit efectiv intimatei, după scăderea obligațiilor legale, ar fi fost de 12.807 lei și nu de 18.150 lei cât s-a pretins și s-a admis.
O altă critică se referă la pronunțarea unei sentințe cu aplicarea greșită a legii, arătându-se că acordarea unui salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective este legală și temeinică, în concordanță cu art. 78 din CCM unic la nivel național pe anii 2007-2010, cu prevederile CCM încheiat la nivelul societății, cu hotărârea Consiliului de administrație al recurentei și conform angajamentului asumat de aceasta prin notificările transmise reprezentanților salariaților în cadrul procedurii concedierii colective.
Se susține că instanța de fond a nesocotit principiul consacrat de art. 969 din Codul Civil, precum și disp.art. 41 alin.5 din Constituția României și art. 7 alin.2 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă întrucât la formularea art. 64 din CCM la nivel de unitate, cu ocazia negocierii cu reprezentanții aleși ai salariaților, părțile au convenit ca angajatorul să aibă posibilitatea de a decide asupra acordării compensațiilor în funcție de conjunctură și dacă situația financiară îi permite acest lucru, iar angajatorul a aplicat corect legea, temeiul legal al acordării unui singur salariu compensatoriu constituindu-l art. 78 din CCM unic la nivel național, care cuprinde prevederi minimale obligatorii de achitat de către toți angajatorii.
Se mai arată că prin notificările transmise reprezentanților salariaților, angajatorul a încunoștințat asupra faptului că analizând situația financiară prezentă și de perspectivă a societății și ținând seama că nivelul compensațiilor bănești este dependent și plătibil din fondul de salarii, nu poate acorda compensații bănești la nivelul a 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, dar că va acorda salariaților compensația la nivelul unui salariu de bază brut potrivit art. 78 din CCM unic la nivel național.
De asemenea, în ședința din 19.01.2009, Consiliul de administrație a reanalizat posibilitatea acordării celor 12 salarii compensatorii celor concediați, decizând, în raport de posibilitățile de plată, acordarea unei compensații la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii colective, existând un motiv legitim și o justificare reală a imposibilității de plată a compensațiilor bănești la nivelul a 12 salarii de bază brute determinate de fluxul negativ de numerar de la finele anului 2008 și în perspectivă pe anul 2009 și fiind pus să aleagă între o măsură de protecție socială pentru personalul disponibilizat, care beneficiază și de alte venituri și plata muncii prestate pentru salariații rămași, în condițiile lipsei disponibilității de plată, Consiliul de administrație a decis acordarea unui salariu compensatoriu conform art. 78 din la nivel național.
S-a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței în sensul respingerii cererii privind obligarea recurentei la 11 salarii compensatorii în cuantum de 18.150 lei, constatându-se legalitatea și temeinicia acordării unui singur salariu compensatoriu, respingându-se și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Tot prin recursul declarat s-a formulat și cerere de suspendare provizorie a sentinței, în temeiul art. 300 alin.2 din Codul d e procedură civilă, până la pronunțarea instanței asupra recursului, cerere care nu a mai fost susținută la termenul din 19.08.2009, la termenul respectiv de judecată, reprezentând primul termen de judecată din recurs, procedându-se la judecarea recursului pe fond.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, depunând și concluzii scrise în acest sens, cerând și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată suportate în recurs, reprezentând onorariu avocat.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
În conformitate cu disp.art. 304 pct. 8 Cod pr.civilă, se poate cere modificarea unei hotărâri când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
În legătură cu acest motiv de modificare a sentinței, se reține că judecătorii fondului sunt suverani în aprecierea faptelor ce li se supun judecății, dar totuși, puterea lor este limitată, în cazul actelor juridice, pe de o parte, de distincția ce trebuie făcută între clauzele clare și clauzele obscure, iar pe de altă parte, de interdicția de a trece dincolo de intenția părților, dând actului o altă calificare decât aceea pe care ele au avut-o în vedere, astfel încât dacă au trecut peste aceste limite, hotărârea lor este modificabilă.
Prima instanță a interpretat în mod corect clauza inserată în cuprinsul art. 64 din CCM încheiat la nivelul - -, neputându-se reține incidența în cauză a disp.art. 304 pct. 8 din Codul d e procedură civilă.
Astfel, în conformitate cu disp.art.236 alin.1 din Codul muncii, contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă, iar potrivit alin.4 al art.236 din Codul muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.
De asemenea, conform art. 243 alin.1 din Codul muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, în același sens fiind și disp.art.30 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă.
Prin art. 64 alin 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a prevăzut că în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație astfel: a) echivalentă cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective și b) echivalentă cu 3 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor individuale, în speța de față intimatei- reclamante încetându-i contractul de muncă pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de aceasta, determinată de reorganizarea activității angajatorului în cadrul concedierii colective.
De vreme ce contractul colectiv de muncă la nivel de unitate cuprinde clauza inserată la art. 64 alin.1 lit.a, mai sus-menționată, este evident că această clauză trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, iar faptul că s-a decis ca celor concediați colectiv să nu li se acorde decât o compensație constând într-un salariu de bază brut din luna premergătoare concedierii, potrivit art. 78 din Contractul colectiv de muncă la nivel național, nu poate constitui un argument suficient pentru neaplicarea dispozițiilor art. 64 alin.1 lit.a din CCM la nivel de unitate, câtă vreme, așa cum corect a reținut și prima instanță, pe baza actelor contabile depuse la dosar de către pârâtă și a răspunsului acesteia la interogatoriu, situația financiară a societății, care a înregistrat la sfârșitul anului 2008 un profit de aproximativ 6 milioane euro, permitea acest lucru, interpretarea disp.art. 64 din fiind în sensul că dacă situația financiară a societății este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie, textul care reglementează acordarea compensațiilor în caz de concediere condiționând acordarea salariilor compensatorii nu de simpla voință a angajatorului, ci de situația economică a acestuia.
De altfel, chiar din cuprinsul notificării nr. 47509/17.12.2008 a societății recurente către reprezentanții salariaților, rezultă că motivul care a determinat desființarea locurilor de muncă ocupate de angajații ce urmează a fi disponibilizați, cu consecința concedierii colective, nu a fost bazat pe dificultăți de natură economică, ci pe considerente organizatorice, menite să conducă la îmbunătățirea activității și eficientizarea acesteia pe criterii structurale și funcționale ( fila 9 dosar fond ).
Neîntemeiată este și critica potrivit căreia hotărârea ar cuprinde motive contradictorii neexistând nicio contradicție între soluția pronunțată de prima instanță cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii reclamantei, prin care s-a solicitat obligarea recurentei-pârâte la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat și soluția referitoare la primul capăt de cerere al acțiunii.
Astfel, conform dispozitivului sentinței, recurenta-pârâtă a fost obligată să plătească reclamantei 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii și de vreme ce s-a menționat expres că este vorba de salarii brute, hotărârea poate fi pusă în executare, urmând ca intimata- reclamantă să primească, în mod evident, o sumă netă mai mică, după aplicarea deducerilor legale, nefiind necesar a se stabili chiar prin dispozitivul sentinței suma netă efectivă pe care intimata-reclamantă urmează să o primească de la pârâtă.
Așadar, modalitatea de soluționare a primului capăt de cerere al acțiunii nu vine în contradicție cu soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, așa cum pretinde nejustificat recurenta.
Tot neîntemeiată este și critica prin care se susține că prima instanță ar fi dat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, procedându-se în mod corect, așa cum s-a reținut mai sus, la interpretarea clauzei inserate în art. 64 din CCM la nivel de unitate, iar faptul că societatea recurentă a acordat intimatei-reclamante, cu ocazia concedierii, un salariu compensatoriu, conform art. 78 din Contractul colectiv de muncă la nivel național, nu putea justifica respingerea acțiunii, în condițiile în care drepturile stabilite în acest din urmă contract au caracter minimal, iar în raport de probatoriile administrate în cauză și ținând cont de art. 64 alin.1 lit.a din CCM la nivel de unitate, intimata-reclamantă era îndreptățită la acordarea a încă 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii, pe lângă salariul deja primit, după cum justificat a concluzionat și instanța de fond.
Pentru considerentele ce preced, Curtea privește recursul de față ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinței invocate de recurentă în motivarea recursului, sentința atacată fiind legală și temeinică, decurgând dintr-o corectă interpretare a probelor administrate și aplicare a dispozițiilor legale.
În temeiul art.274 Cod pr.civilă, recurenta va fi obligată la 2200 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, reprezentând onorariu avocat suportat de intimată în recurs, potrivit chitanței doveditoare seria B nr.37/18.08.2009, depusă la dosar.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta - -, cu sediul în B, sector 1,--67, împotriva sentinței civile nr. 985 din 24 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata-reclamantă - domiciliată în comuna R, sat, județul
Obligă recurenta - - la 2200 lei cheltuieli de judecată către intimata -.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 19 august 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Cristina Pigui, Vera Andrea Popescu Simona
- - --- - -- -
GREFIER,
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
Tehnored./VA
4 ex./02.09.2009
f- Tribunalul Dâmbovița
Emis 2 comunicări/4.09.2009
Grefier,
1. - -,
2. -
Președinte:Cristina PiguiJudecători:Cristina Pigui, Vera Andrea Popescu Simona
