Drepturi salariale (banesti). Decizia 2192/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2192
Ședința publică din data de 17 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Elena Simona Lazăr
JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Vera Andrea Popescu
- -- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, cu sediul în B,-, sector 5, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, cu sediul în B,--3, sector 3, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, împotriva sentinței civile nr.1496 din 6 august 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vălenii d Munte, județ P și intimatul-pârât Ministerul Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, sector 5.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Curtea analizând actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare urmând să se aibă în vedere situația de la fond, întrucât la fond nu au figurat ca părți Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova drept pentru care va verifica îndrituirea acestora de a formula recurs în prezenta cauză.
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civila înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Iași la nr- reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Statul Român- reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public -Parchetul de pe lângă ICCJ și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților la plata drepturilor salariale actualizate rezultând din acordarea sporului de 50% din salariul de baza brut lunar pentru risc și suprasolicitare neuropsihică începând cu anul 2008 - luna noiembrie și în continuare, precum și obligarea pârâtului Tribunalul Prahova să efectueze cuvenitele mențiuni în cartea de muncă a reclamantei și a pârâtului MEF să aloce fondurile necesare plății sumelor de încasat cu acest titlu.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că inițial, în baza art.47 din 50/1996, personalul auxiliar de specialitate a beneficiat de sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică ca și magistrații, însă, ulterior, după intrarea în vigoare a OUG nr.177/2002, aceste drepturi nu au mai fost acordate, în mod nelegal, deși dispozițiile art.47 din 50/1996 nu au fost abrogate, iar în ceea ce privește funcționarii publici, aceștia beneficiază de aceleași sporuri și drepturi salariale prevăzute de legislația specifica instituției în care-și desfășoară activitatea, inclusiv de sporurile de 50% solicitate prin prezenta acțiune, drept care de altfel a fost prevăzut și prin OG 2/2006, OUG 92/2004, OUG 123/2003, OUG 192/2002.
În continuare, reclamanta a arătat că un asemenea drept constând în plata sporului de 50% a fost prevăzut și pentru alte categorii de bugetari, creându-se o situație discriminatorie între aceștia din urma și tot personalul care prestează activitate în cadrul instanțelor judecătorești, în aceleași condiții ca și ceilalți bugetari, măsură care nu este necesară într-o societate democratică și este disproporțională.
Prin sent.civ.nr.941/20.06.2008, s-a declinat în favoarea Tribunalului Prahova, competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamanta, reținându-se că aceasta are domiciliul în județul P, astfel încât, în conformitate cu disp.art.284 muncii care prevede că judecarea conflictelor de muncă este de competența tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul, competența de soluționare a prezentei acțiuni revine tribunalului în a cărei circumscripție reclamanta își are domiciliul, în speță, Tribunalului Prahova.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată la nr.2606/105/29.05.2009.
Pârâtul MEF prin DGFP P, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a MEF, în condițiile în care nu există niciun raport de muncă între reclamantă și această instituție, solicitând și respingerea acțiunii în condițiile în care nu are atribuții în ceea ce privește stabilirea bugetului de venituri și cheltuieli pentru Ministerul Public.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 1496 pronunțată la data de 6 august 2009, Tribunalul Prahovaa admis excepția lipsei calității procesuale pasive Ministerului Economiei și Finanțelor și respins acțiunea față de acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.01.2003-14.10.2004 invocată de instanță și a respins acțiunea pentru aceasta perioada ca fiind prescrisă.
Prin aceeași sentință a admis acțiunea și în consecință a obligat pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă ICCJ și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, să plătească reclamantei sporul de risc si suprasolicitare neuropsihica în cuantum de 50% din indemnizația lunară brută de la data de 15.10.2004 până la zi și în continuare, până la încetarea dreptului sau a contractului de muncă.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că potrivit actelor existente la dosar, reclamanta este salariata Parchetului de pe lângă Tribunalul București, îndeplinind funcția de procuror, solicitând obligarea pârâților la plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihica de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 01.01.2003-20.06.2008 și pentru viitor.
Legea este actul juridic al Parlamentului elaborat în conformitate cu legea supremă- Constituția, potrivit unei proceduri prestabilite și care reglementează relațiile sociale cele mai generale și mai importante; este actul normativ cu forța juridică superioară tuturor celorlalte acte normative și emana de la organul suprem al puterii de stat.
Noțiunea de supremație juridica a legii, consta în faptul că norma stabilită de ea, trebuie să corespundă celor cuprinse în Constituția României și toate celelalte acte juridice emise de organele statului nu pot să o abroge, să o modifice sau să deroge de la ea, fiindu-i subordonate din punct de vedere al eficacității juridice.
Astfel, în speță, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe disp.art.47 din nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești care prevăd că "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar."
Este adevărat că prin art.1 pct.42 din OG nr.83/2000 pentru modificarea și completarea 50/1996, art.47 din Legea 50/1996 a fost abrogat expres, însă, procedându-se astfel, au fost încălcate atât normele constituționale de principiu referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.
Astfel, potrivit art.108 al.3 din Constituție "Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile prevăzute de aceasta."
Ori, prin art.1 din 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe doar cu privire la "modificarea și completarea 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești republicate", însă, cu toate acestea, prin OG 83/2000, s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale 50/1996, deși, disp.art.56 al.2 din 24/2000 republicată, stipulează că nu este posibilă modificarea unei dispoziții dintr-o lege printr-un act normativ de valoare inferioară.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzuta decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii, a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Ca atare, întrucât abrogarea realizata prin OG 83/2000 este nelegală și, în plus, subzistă rațiunea acordării sporului de stres, instanța constata că pretențiile reclamantei sunt întemeiate cu privire la acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică prev.de art.47 din 50/1996 pentru perioada 15.10.2004- la zi și în continuare, până la încetarea dreptului sau a contractului de muncă.
Mai mult, prin decizia nr.21/10.03.2008 pronunțata de ICCJ s-a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a disp.art.47 din 50/1996, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a OG 83/2000 aprobata prin Legea nr.334/2001, ori, potrivit disp.art.329 pr.civ. dezlegarea data problemelor de drept judecate, este obligatorie pentru instanțe.
Prin urmare, tribunalul, în raport de aceste considerente, a admis excepția lipsei calității procesual pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor și a respins acțiunea față de acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă, neexistând identitate între persoana acestui pârât și cel pretins obligat în raportul juridic dedus judecații, cât timp MEF nu poate fi ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere, care, la rândul lor, sunt ordonatori principali de credite.
Totodată, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de instanța din oficiu pentru perioada 01.01.2003-14.10.2004 și va respinge acțiunea pentru aceasta perioada ca fiind prescrisa, constatând că în speță sunt aplicabile disp.art.283 al.1 lit.c muncii în baza cărora prezenta acțiune este supusa termenului de prescripție de 3 ani, ori, față de data introducerii actiunii-15.10.2007, înseamnă că reclamanta nu poate pretinde acordarea unui asemenea spor decât pe ultimii 3 ani, adică începând de la data de 15.10.2004.
Împotriva sentinței primei instanțe, au declarat recurs pârâții Ministerul Public Parchetul de pe lână Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, criticând-o ca nelegală și netemeinică.
Recurenții, au susținut, în esență, că în raport de dispozițiile deciziei nr.21/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și în conformitate cu disp.art.329 Cod procedură civilă potrivit cărora dezlegarea dată în acest mod problemelor de drept judecate este obligatorie, se solicită a se face aplicarea deciziei nr.21/2008.
Se mai susține că în mod nelegal s-a dispus plata și pe viitor a drepturilor solicitate, adăugându-se la legea specială de salarizare, instanța cenzurând soluția aleasă de legiuitor și prin acordarea acestor drepturi salariale s-a realizat o ingerență gravă în atribuțiile puterii legislative și executive.
O altă critică se referă la greșita actualizare a sumelor solicitate cu rata inflației, arătându-se că fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 18 din 27.02.2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor reprezentând actualizarea drepturilor salariale cu indicele de inflație, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Se mai susține că neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială" invocându-se și art. 29 alin.3 din același act normativ, conform căruia "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 din aceeași lege, "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Arată recurentul că Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
În consecință, în ceea ce privește solicitarea intimaților privind plata drepturilor pretinse, actualizate cu indicele de inflație, se conchide că această obligație nu este întemeiată și nu se justifică.
Față de cererea privind obligarea pârâților să opereze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, se solicită respingerea acesteia ca nefondată în raport de dispozițiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă din care reiese că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Sporul solicitat de reclamanți este un drept salarial ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se include în aceasta, astfel că sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului și casarea sentinței, iar pe fond respingerea acțiunii, cerându-se judecarea cauzei în lipsă.
De asemenea, recurenții Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, au solicitat admiterea recursului, apreciind că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești admițând acțiunea și obligând pârâții la plata acestui spor și pe viitor, în mod nelegal s-a dispus actualizarea cu rata inflației întrucât această obligație este imposibilă în condițiile în care Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
Se susține că în speță nu sunt îndeplinite cerințele prev. de art. 60 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, lipsind obligația de garanție sau restituire a MFP, în eventualitatea admiterii cererii reclamantului, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite nu a acordat sumele solicitate de reclamanți conform prevederilor legale, nu- conferă acestuia nicio garanție legală din partea MFP pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească într-un raport juridic izvorât din contractul de muncă.
O altă critică se referă la greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a MFP, al cărui rol este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat numai pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare acestora, recurentul neputând fi obligat la plata salariilor angajaților altor instituții publice.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului și modificarea sentinței, cerându-se judecarea cauzei și în lipsă.
Au mai arătat recurenții că în cauză în mod greșit nu s-a procedat la introducerea în cauză în calitate de chemat în garanție a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și obligarea acestuia să ia act de necesitatea aprobării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public, care să includă sumele care reprezintă pretențiile reclamantei.
Au mai arătat recurenții că în raport de disp.art.60 Cod procedură civilă, art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004 potrivit cărora activitatea parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, iar Ministerul Economiei și Finanțelor are rolul de a răspunde de elaborarea bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și proiectele de rectificare a acestor bugete, se impunea aprecierea că cererea de chemare în garanție are interes iar ignorarea unei asemenea cereri aduce atingere interesului legitim al Ministerului Public.
Curtea, examinând sentința recurată în raport de criticile invocate, de actele și lucrările dosarului, precum și prin prisma dispozițiilor legale care au incidență în soluționarea cauzei și de art.3041Cod procedură civilă, apreciază ca inadmisibile recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, pentru următoarele considerente:
Astfel, prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, sens în care, hotărârea primei instanțe a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Ministerul Finanțelor Publice.
În aceste condiții, aceste unități de parchet, nefiind părți la judecata în fond a cauzei, nu pot fi titulari ai cererii de recurs alături de pârâții Ministerul Public -parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, sens în care, conform art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge aceste recursuri ca inadmisibile.
În ceea ce privește recursurile pârâților Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Curtea reține următoarele:
Prin decizia nr. 21 din 10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
Decizia sus-menționată, a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe, conform at.329 alin.3 Cod procedură civilă și nu se poate reține că prin soluția pronunțată instanța ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege.
Critica privitoare la greșita acordare pe viitor a drepturilor este, de asemenea, neîntemeiată întrucât, așa cum rezultă din cuprinsul deciziei nr.21/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, despăgubirile trebuie să fie date până la încetarea situației de discriminare.
Nici critica privitoare la greșita actualizare a sumelor solicitate cu indicele de inflație nu poate fi primită.
Aceasta, deoarece, așa cum s-a statuat în mod constant în practica și literatura juridică, actualizarea sumelor datorate cu rata inflației se impune întrucât creanța este pecuniară și în condițiile în care aceasta nu a fost achitată la scadență, reclamanții au fost în mod evident prejudiciați, actualizarea exprimând acoperirea prejudiciului prin erodarea creanței ca efect al inflației.
Dispozițiile legii privind finanțele publice nr. 500/2002 invocate de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul motivelor de recurs nu pot constitui, în aceste condiții, un argument suficient pentru respingerea cererii de reactualizare a sumelor datorate, în sensul celor dispuse de prima instanță.
Neîntemeiată este și critica privitoare la greșita obligare a pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
Astfel, disp.art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976 invocate de recurentul-pârât sunt cuprinse în Capitolul II al legii, ce vizează actele pe baza cărora se întocmește carnetul de muncă și condițiile de valabilitate a acestora.
În speță, sunt aplicabile însă prevederile art.1 din Decretul nr.92/1976 conform cărora carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedește vechimea în muncă, vechimea neîntreruptă în muncă, vechimea neîntreruptă în aceeași unitate, vechimea în funcție, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de muncă cu condiții deosebite, retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta, precum și alte mențiuni, în condițiile legii, ca și dispozițiile cuprinse în art.6 din același act normativ, care statuează că modificările intervenite în executarea contractului de muncă, după întocmirea carnetului de muncă, se înscriu în acesta într-un anumit termen expres prevăzut de lege.
În ceea ce privește susținerile privind chemarea în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor Publice, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă, sens în care nu se poate aprecia că sunt îndeplinite cerințele art.60 Cod procedură civilă.
Astfel, potrivit acestui text de lege, partea poate să cheme în garanție altă persoană împotriva căreia să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubiri.
Or, în speță este vorba de un conflict de muncă, situație în care, ținând cont de natura raporturilor existente între cele două instituții publice - Ministerul Public și Ministerul Economiei și Finanțelor- este exclusă posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanție, sens în care și această critică este neîntemeiată.
Pentru considerentele ce preced, Curtea privește ca nefondate recursurile formulate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, sens în care urmează să le respingă ca atare, conform disp.art.312 alin.1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI cu sediul în P,-, județul P, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova cu sediul în P,-, județul P, împotriva sentinței civile nr.1496 din 6 august 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vălenii d Munte, județ P și intimatul-pârât Ministerul Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, sector 5.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, cu sediul în B,-, sector 5, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, cu sediul în B,--3, sector 3, împotriva sentinței sus-menționate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 17 noiembrie 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Vera Andrea Popescu
--- - --- - -- -
Grefier
./
Tehnored.9 ex./ 16.12.2009
Dosar fond nr-- Tribunalul Prahova
Judecători fond - - R;
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120/2006
Președinte:Elena Simona LazărJudecători:Elena Simona Lazăr, Vera Andrea Popescu
