Drepturi salariale (banesti). Decizia 61/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ nr. 61
Ședința publică din 15 ianuarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 3: Carmina
GREFIER:
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâtul Curtea de Conturi a României, împotriva sentinței civile nr.1018 din 23 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- în contradictoriu cu reclamanții, și pârâții intimați Camera de Conturi a Județului A, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul Arad, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru pârâta recurentă consilier juridic, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond asupra recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii primei instanțe și pe fond respingerea acțiunii reclamanților.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA sub nr-, reclamanții, au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Arad, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Curtea de Conturi a României, Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților în solidar pentru la plata sporului de risc și suprasolicitare psihică, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, începând cu data de 01.09.2000 și până la data 11.11.2003, actualizat în funcție de indicele de inflație, cu eventuale cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat, în esență, că în baza disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, rămas în vigoare de la data apariției, beneficiază de un spor de stres de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, spor pe care însă nu l-au primit niciodată de la apariția legii.
Reclamanții au invocat prin acțiune că la data stabilirii acestui drept, legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referință, care rezidă din condițiile în care judecătorii și personalul auxiliar de specialitate își desfășoară activitatea, caracterizate de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca prescrisă cererea de chemare în judecată.
Prin întâmpinare se arată că potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă "termenul prescripției este de 3 ani" dacă nu există alte prevederi legale derogatorii, iar conform art.283 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003 cererile formulate în materia conflictelor de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, situație în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat în principal respingerea acțiunii reclamanților ca fiind prescrisă și în subsidiar ca neîntemeiată.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat respingerea acțiunii reclamanților pe excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui minister, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nelegală.
În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri, material probator din analiza căruia instanța reține următoarele:
Față de excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamantului, invocată de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, instanța urmează să o respingă, deoarece termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea explicită a discriminării existentă la momentul adoptării strategiei la data de 30.03.2005 prin nr.HG 232/2005. Recunoașterea discriminării echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul disp. art. 16, lit. a din Decretul nr. 167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani privind dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești începând cu luna noiembrie 2000 - 31.01.2007, dacă bineînțeles nu va interveni o nouă cauză de întrerupere sau suspendare.
Pe fondul cauzei, instanța reține că potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în temeiul art. VI din OG9/1997 și modificată prin OG56/1997, OUG75/1997 și Legea nr. 154/1998: "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Acest art. 47 fost abrogat prin art. 1 pct. 42 din OG83/2000.
Totodată, prin art. 50 alin. 2 din OUG177/2002 a fost abrogat art.11precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora, din Legea nr. 50/1996
La rândul său, OUG177/2000 a fost abrogată prin art. 41 lit. a din OUG27/2006.
De altfel, art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 prevede că "Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial".
Pe de altă parte, însă, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamant, fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamantul a fost lipsit de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul nr.OG 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică de lipsi magistrații și personalul auxiliar de specialitate de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța reține că există conflict între art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, care a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, urmând a da preponderență și a face aplicarea acestui din urmă text legal.
În plus, văzând și dispozitivul deciziei nr. 21/10.03.2008, pronunțată de ÎCCJ - Secțiile Unite, în dosarul cu nr. 5/2008, instanța reține că recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, privitor la interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, a fost admis și în consecință s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, abrogată prin Legea nr.334/2001.
Prin sentința civilă nr.47 din 13 februarie 2009, Curtea de APEL TIMIȘOARAa declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad urmare declarări ca fiind neconstituționale prevederile art.I și II din OUG nr.75/2008.
Prin sentința civilă nr.1018 din 23.06.2009 s-a admis cererea reclamantelor și, de repunere în termen.
S-a admis în parte acțiunea formulată față de pârâții Curtea de Conturi a României, și au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50 % calculat la salariul de bază brut lunar, pentru perioada 01 septembrie 2000 - 01 noiembrie 2003, actualizat cu indicele de inflație, începând cu data nașterii fiecărui drept salarial și până la plata efectivă.
S-a admis acțiunea reclamantelor, în parte, față de Tribunalul Arad, pe care îi obligă să înscrie în carnetele de muncă ale reclamantelor a drepturilor salariale acordate prin prezenta acțiune.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, atât în acțiunea principală, cât și în cererea de chemare în garanție, și au fost respinse cererile formulate împotriva acestuia.
S-a respins acțiunea reclamantelor pentru acordarea drepturilor salariale față de Tribunalul Arad și excepția prescripției dreptului la acțiune formulată de pârâți.
Împotriva acestei hotărâri în termenul prevăzut de lege a declarat recurs Curtea de Conturi a României, recurs înregistrat la Curtea de APEL TIMIȘOARA la data de 28.07.2009.
În recursul său Curtea de Conturi a României a solicitat admiterea acestuia, pentru motivele prevăzute de art.304 pct. 9 din Codul procedură civilă, modificarea sentinței civile recurate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază recursul ca fiind nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamantului, prin art. 47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Lega nr.334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr.167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr.167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
Pe de altă parte dreptul salarial consacrat printr-o normă juridică organică face parte din categoria drepturilor câștigate și se subscrie noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Suprimarea acestui drept subiectiv civil printr-o normă juridică declarată ulterior neconstituțională în condițiile legii reprezintă o deposedare abuzivă cu privire la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție iar acțiunii în justiție pentru valorificarea unui astfel de drept nu-i poate fi opusă prescripția extinctivă, în dreptul comun cu referire la Decretul 167/1958 neexistând reglementat un termen de prescripție pentru astfel de situații fiind respinsă excepția prescripției, în mod corect prima instanță a admis acțiunea reclamanților.
Față de cele arătate mai sus, în baza art.312 cod pr.civilă, recursul pârâtului va fi respins și se va menține în totalitate hotărârea primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva sentinței civile nr.1018/23.06.2009 dată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 ianuarie 2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
cu opinie separată, în sensul admiterii
recursului, modificării în parte a sentinței recurate
în sensul respingerii în totalitate a acțiunii ca prescrise și
menținerii în rest a dispozițiilor sentinței recurate
Grefier,
Red./01.03.2010
Tehnored/DR/01.03.2010
2 ex.
Prima instanță-Trib.
Judecătorii:;
Motivarea opiniei separate:
Personal, apreciez că recursul trebuia admis cu consecința modificării sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii, pe excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Acțiunea reclamanților este promovată la 5 decembrie 2008 și vizează pretenții aferente perioadei 1 septembrie 2000 - 1 noiembrie 2003, perioadă care excede termenului de trei ani anteriori cererii de chemare în judecată.
Conform prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c Codul Muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul Muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. in dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Anterior pronunțării deciziei în interesul legii, un număr mare de magistrați și grefieri de la diferite instanțe de judecată, precum și de la diferite parchete de pe lângă instanțele de judecată au promovat acțiuni în justiție pentru acordarea sporului în litigiu.
Recursul în interesul legii, soluționat prin decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost promovat ca urmare a constatării existenței unei practici neunitare cu privire la aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în raport cu prevederile de abrogare a acestor dispoziții prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, referitor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor.
Astfel, s-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii, că unele instanțe de judecată au respins cererile formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor pentru acordarea acestui spor, apreciind că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, care reglementau sporul, au fost abrogate, iar alte instanțe s-au pronunțat în sensul admiterii unor asemenea acțiuni, întrucât abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000, a contravenit normelor constituționale și Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, neputând să-și producă efectele.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr. 167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanții au fost împiedicată să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Dreptul reclamanților la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă, conform art. 155 Codul Muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.
Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c Codul Muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Pronunțarea unei decizii în interesul legii nu constituie temei pentru repunerea în termen a reclamanților, după cum nu-i îndreptățește pe cei ale căror acțiuni au fost respinse să promoveze o nouă acțiune.
Față de cele de mai sus,apreciez că în temeiul art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, recursul trebuia admis, modificată în parte sentința recurată în sensul respingerii acțiunii ca prescrise, cu menținerea în rest a dispozițiilor sentinței recurate.
Judecător,
Red. MB/dact. MB
2 ex.
07.04.2010
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Maria Ana Biberea, Carmina
