Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 60/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIALITIGII DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
Decizia civilă nr.60
Ședința publică din 15 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Maria Biberea
JUDECĂTOR 3: Carmina Orza
Grefier:- -
S- luat în examinare recursul declarat de contestatorul, împotriva sentinței civile nr.1496 din 5.06.2009, dată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier în reprezentarea pârâților, lipsă fiind contestatorul.
Procedura legal îndeplinită.
S-au verificat actele și lucrările de la dosar, după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond asupra recursului.
Reprezentanta pârâților solicită respingerea recursului pentru motivele arătate în întâmpinare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față.
Prin sentința civilă nr. 1496/5 iunie 2009, Tribunalul Timișa respins acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și Ministerul Finanțelor Publice.
Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.04.2004-16.10.2005 raportat la dispozițiile art. 283 lit. c din Codul muncii și art. 3 din Decretul nr. nr. 167/1958.
Pe fondul cauzei s-a reținut că reclamantul a fost pensionat pentru limită de vârstă la data de 01.11.2005, astfel că nu are dreptul de a solicita sporul de 50%, de acest spor beneficiind doar salariații în funcție.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acțiunii introductive, cu înlăturarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar, s-a solicitat ca în cazul în care se va reține excepția prescripției, să se constate că pentru luna octombrie 2005, în calitate de procuror în funcție, beneficiază de sporul de 50%,
În motivarea cererii de recurs s-a invocat Decizia nr. XXI din 10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, decizie care, conform prevederilor art. 329 Cod procedură civilă, are putere de lege și este obligatorie pentru instanțele judecătorești.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune recurentul a susținut că interpretarea primei instanțe în sensul admiterii acestei excepții duce la crearea unei discriminări în raport cu magistrații cărora instanțele judecătorești le-au recunoscut aceste drepturi salariale.
S-a invocat Hotărârea de Guvern nr. 232/2005 (anexa 2.VI.3.1), prin care s-a recunoscut că Ministerul Finanțelor Publice datorează tuturor magistraților drepturi salariale restante începând cu anul 2000, fiind stabilit și termenul de plată al lor până la finele anului 2005, ceea ce duce la concluzia că termenul de prescripție curge numai de la 01.01.2006.
Tot în susținerea greșitei rețineri a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către prima instanță, recurentul a arătat că sporul solicitat prin prezentul demers judiciar intră în categoria generică a drepturilor salariale, astfel că nu se poate afirma că s-a prescris și nu mai poate fi solicitat, cum în mod eronat a reținut tribunalul, fiind invocată și practica CEDO în sensul extinderii sferei de protecție și asupra drepturilor sociale în aplicarea art. 6 alin. 1 și art. 14 din Convenție.
Recurentul a arătat că hotărârea este netemeinică și nelegală în ceea ce privește raționamentul instanței de fond că nu poate beneficia de sporul de 50% întrucât s-a pensionat, învederând că termenul de prescripție ar începe să curgă de la data de 16.10.2005, iar raporturile de muncă au încetat la 01.11.2005.
Astfel, recurentul a invocat art. 85 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 republicată prin OUG nr. 100/2007, comunicarea Ministerului Justiției nr. 1675/15.02.2008, Ordinul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 16468.
În fine, s-a susținut că tribunalul a respins în mod just excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, raportat la art. 25 din Legea nr. 31/1954 și față de atribuțiile acestui minister.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T și-a exprimat poziția procesuală prin întâmpinarea depusă la dosar, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile recurate, atât în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, cât și în ceea ce privește respingerea acțiunii pe fond.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a opus admiterii recursului, arătând că prima instanță a reținut în mod corect excepția prescripției dreptului material la acțiune prin reținerea dispozițiilor art. 283 alin. 1 din Codul muncii, art. 1 alin. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Mai mult, se arată că drepturile solicitate sunt drepturi salariale, ceea ce înseamnă că este vorba de prestațiuni succesive, fiind aplicabile dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/2008, iar reclamantul nu a invocat și dovedit nicio situație care să determine suspendarea sau întreruperea cursului prescripției.
Recursul este fondat.
Prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea în solidar a pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și Ministerul Finanțelor Publice la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare începând cu luna aprilie 2004.
Tribunalul Timișa admis în mod greșit excepția dreptului material la acțiune raportat la dispozițiile art. 283 lit. c din Codul muncii și art. 3 din Decretul nr. nr. 167/1958.
Astfel, din perspectiva dreptului comun privitor la prescripție, respectiv a Decretului nr.167/1958 și a prevederilor art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În legătură cu prescrierea dreptului la acțiune se mai cuvine menționat și faptul că actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituțiile sale se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, influențându-i în mod direct, inclusiv în domeniul muncii și securității sociale.
Atunci când este cazul, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată.
Acest aspect rezultă din practica judiciară, - obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, - aCurții de Justiție a ComunitățilorEuropene,care a statuat că:judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional(Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/-thal, nr. C 106/77).
În același sens, prin Hotărârea din 19 iunie 1990, Qeen Secretary of for Transport, ex parte:, C-213/89, s-a statuat că:
1. Instanțele naționale sunt acelea cărora le revine, în temeiul art. 5 din Tratat, obligația să asigure protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din efectul direct al dreptului comunitar.
2. Ar fi incompatibilă cu cerințele inerente naturii înseși a dreptului comunitar orice dispoziție a unui sistem juridic național sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul ca ar refuza judecătorului competent să aplice acest drept și puterea de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale ce ar putea împiedica, chiar și numai temporar, aplicarea deplină a normelor comunitare.
Fără nici o îndoială, dreptul care face obiectul judecății în cauza de față este protejat, complementar, și deart. 1al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în conformitate cu careorice persoană fizică sau juridică "are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internțional.
Rezultă deci că protecția instituită de acest text se realizează prin includerea în cuprinsul noțiunii de proprietate a bunurilor mobile și imobile ce pot aparține unei persoane fizice sau unei persoane juridice(CEDO, 8 februarie 1979, nr.7456/1976, Wiggins c/-).
În raport de această accepțiune și de protecția dreptului de proprietate consacrate de practica judiciară a CEDO, dreptul pretins prin acțiunea introductivă este imprescriptibil, situație reglementată de prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care dispozițiile acestui act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.
De altfel, obligativitatea respectării de către toate instituțiile Statului Român, inclusiv de Curtea Constituțională, a actelor normative de drept internațional ratificate de România rezultă neechivoc și din conținutul art. 11, art. 20, și art. 148 din Constituție, potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestora.
Sporul solicitat, drept subiectiv civil constituit în materia dreptului muncii, consacrat printr-o normă juridică organică, face parte din categoria drepturilor câștigate, iar deposedarea abuzivă cu privire la un bun, în sensul art.1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, face ca acțiunii în justiție care tinde la valorificarea lui să nu-i poată fi opusă prescripția.
Pentru considerentele expuse s-a apreciat că în mod greșit instanța de fond a considerat întemeiată excepția vizând intervenția prescripției extinctive în privința drepturilor bănești pretinse pentru perioada 01.04.2004-16.10.2005, situație în care în cauză își regăsesc incidența prevederile art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, în temeiul cărora recursul va fi admis, iar dosarul va fi trimis pentru rejudecare în fond la aceeași instanță - Tribunalul Timiș.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de contestatorul împotriva sentinței civile nr.1496 din 5.06.2009, dată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Casează sentința civilă și trimite cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe, Tribunalul Timiș.
Irevocabilă.
, 15.01.2010, în ședință publică.
Președinte Judecător Judecător
- - - - - -
Cu opine separată
în sensul respingerii recursului
reclamantului ca neîntemeiat
Grefier
- -
Red.-/18.03.2010
Tehnored./18.03.2010
2 ex.
Prima instanță-Trib.T
Judecători.;
Motivarea opiniei separate:
Personal, apreciez că recursul reclamantului trebuia respins ca neîntemeiat.
Prin acțiune, reclamantul - magistrat pensionar solicită obligarea pârâților la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare începând cu luna aprilie 2004.
Apreciez că pentru perioada aprilie 2004 - 16 octombrie 2004, dreptul la acțiune este prescris.
Conform prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c Codul Muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin. 1 lit. c din codul muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. in dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Anterior pronunțării deciziei în interesul legii, un număr mare de magistrați și grefieri de la diferite instanțe de judecată, precum și de la diferite parchete de pe lângă instanțele de judecată au promovat acțiuni în justiție pentru acordarea sporului în litigiu.
Nimic nu l-a împiedicat pe reclamant să formuleze acțiune în termenul de prescripție, în termen de trei ani de la data la care nu li s-a mai achitat sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică.
Recursul în interesul legii, soluționat prin decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost promovat ca urmare a constatării existenței unei practici neunitare cu privire la aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în raport cu prevederile de abrogare a acestor dispoziții prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, referitor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor.
Astfel, s-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii, că unele instanțe de judecată au respins cererile formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor pentru acordarea acestui spor, apreciind că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, care reglementau sporul, au fost abrogate, iar alte instanțe s-au pronunțat în sensul admiterii unor asemenea acțiuni, întrucât abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000, a contravenit normelor constituționale și Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, neputând să-și producă efectele.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr. 167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamantul a fost împiedicat să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că el nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Dreptul reclamantului la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă, conform art. 155 Codul Muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.
Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c Codul Muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Pronunțarea unei decizii în interesul legii nu constituie temei pentru a considera acțiunea promovată în termenul de prescripție, după cum nu-i îndreptățește pe cei ale căror acțiuni au fost respinse să promoveze o nouă acțiune.
In ce privește pretențiile privind plata ulterioară a dreptului, în mod corect instanța de fond a reținut că reclamantul are calitatea de pensionar și că pensia de serviciu a fost calculată în raport de dispozițiile art. 82 din Legea nr. 303/2004, ca 80% din media veniturilor brute realizate în ultimele 12 luni de activitate și ulterior a fost actualizată anual în funcție de veniturile realizate de judecătorii în activitate.
Veniturile realizate de judecătorii în activitate sunt veniturile prevăzute de legea salarizării aplicabile acestora, iar nu veniturile recunoscute prin hotărâri judecătorești.
Față de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, apreciez că recursul reclamantului trebuia respins ca neîntemeiat.
Judecător,
- -
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Maria Biberea, Carmina Orza
