Drepturi salariale (banesti). Decizia 737/2009. Curtea de Apel Pitesti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PITEȘTI

SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DOSAR NR- DECIZIE NR. 737/R-CM

Ședința publică din 13 Aprilie 2009

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Paula Andrada Coțovanu JUDECĂTOR 2: Ion Rebeca

JUDECĂTOR 3: Georgiana

Judecător: -

Grefier:

S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de reclamanții, cu domiciliul ales la Judecătoria Curtea d Argeș, în-, județul A și pârâții MINISTERUL JUSTITIEI ȘI LIBERTATILOR, cu sediul în B,-, sector 5, recurent MINISTERUL PUBLIC PRIN PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE PE INALTA C DE CASATIE SI JUSTITIE, cu sediul în B,-, sector 5 și INSTITUTUL NATIONAL AL MAGISTRATURII, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.99/F-Cm din 16 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, intimați fiind pârâții TRIBUNALUL BUCUREȘTI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE-prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE

La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic, în baza delegației depuse la dosar, pentru intimata-pârâtă Ministerul Finanțelor Publice-prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, lipsind celelalte părți.

Procedura, legal îndeplinită.

Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la dosarul cauzei a fost depusă, prin serviciul registratură, întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților.

Consilier juridic, pentru intimata-pârâtă Ministerul Finanțelor Publice-prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, precizează că nu mai are de formulat cereri prealabile sau excepții de invocat în cauză.

Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lor.

Consilier juridic, având cuvântul pentru intimata-pârâtă Ministerul Finanțelor Publice-prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, solicită respingerea recursurilor și menținerea sentinței recurate în ceea ce privește soluția reținută de instanța de fond, respectiv respingerea cererii de chemare în judecată și a acțiunii față de Ministerul Finanțelor Publice-prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, pentru motivele expuse în concluziile scrise depuse la dosar.

CURTEA

Constată că, prin acțiunea înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Argeș, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții TRIBUNALUL BUCUREȘTI, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Institutul Național al Magistraturii și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să fie obligați la plata actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, a următoarelor drepturi salariale: sporul de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada 1.10.2002-25.04.2004 pentru, 1.10.2002-15.04.2004 pentru, 1.10.2003-25.04.2004 pentru celelalte două reclamante; sporul de 40% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada 25.04.2004-15.04.2005 pentru, 25.04.2004-20.04.2005 pentru și 25.04.2004-30.06.2005 pentru celelalte două reclamante; sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% și sporul de confidențialitate de 15%, aplicate la indemnizația de încadrare brută lunară majorată prin aplicarea sporurilor de 30% și 40% arătate mai sus, pentru perioada decembrie 2004-20.04.2005, pentru reclamantul, decembrie 2004-15.04.2005 pentru reclamantul și decembrie 2004-30.06.2005 pentru celelalte două reclamante; să fie obligați pârâții Curtea de APEL BUCUREȘTI și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI să înscrie în carnetele de muncă indemnizația de încadrare brută calculată prin aplicarea sporului de 30% și respectiv 40%, precum și majorarea prevăzută prin nr.HG403/2001; să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare efectuării plăților.

În motivarea acțiunii reclamanții și au arătat că au fost auditori de justiție în cadrul Institutului Național la Magistraturii în perioada 1.10.2002-30.06.2004 și că primul reclamant a fost apoi judecător stagiar la Judecătoria Sectorului nr.1 B, în perioada 15.04.2004-15.04.2005, iar reclamantul a fost procuror stagiar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului nr.1 B, în perioada 1.08.2004-20.04.2005.

Reclamantele și au arătat că au fost auditori de justiție în cadrul Institutului Național al Magistraturii în perioada 1.10.2003-30.06.2005 și că în datele de 15.08.2005 și respectiv 1.09.2005 au fost numite judecători stagiari la Judecătoria Costești.

Mai arată reclamanții că prin acordarea sporului de 30% și ulterior a celui de 40% numai pentru o anumită categorie de judecători, s-a realizat o discriminare față de reclamanți, aspect reținut și prin hotărârea nr.185/22.07.2005, a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Prin instituirea acestei discriminări au fost încălcate dispozițiile art.16 din Constituția România, art.23 alin.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În ceea ce privește sporul de 50%, se arată că art.47 din Legea nr.50/1996 care l-a reglementat a fost abrogat prin nr.OUG83/2000, însă această abrogare a fost înlăturată prin art.41 din nr.OUG177/2002. În acest fel reclamanților le-a fost încălcat dreptul prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.

De asemenea, reclamanții au arătat că prin acordarea sporului de confidențialitate de 15% numai membrilor s-a creat o discriminare conform art.1 alin.2 lit.e pct.1 din nr.OG137/2000, deoarece și magistrații iau cunoștință în mod nemijlocit de fapte, informații și documente în legătură cu care au obligația de confidențialitate.

Prin cererea formulată (filele 30-32), pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a chemat în garanție pe Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca, în cazul în care va fi admisă cererea reclamanților, chematul în garanție să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008.

Prin întâmpinarea formulată (filele 33-46), pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția necompetenței materiale a soluționării cauzei, arătând că în conformitate cu dispozițiile art.36 alin.2 din nr.OUG27/2006, Curtea de APEL BUCUREȘTI este competentă să soluționeze contestațiile judecătorilor și procurorilor referitoare la modul de stabilire a drepturilor salariale, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât față de reclamanții, și, pentru care nu a avut calitate de angajator.

De asemenea, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1.10.2002-ianuarie 2005, în baza dispozițiilor Decretului nr.167/1958.

În ceea ce privește fondul cauzei, pârâtul a arătat că prin decizia nr.VI din 15.01.2007, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că sporul de 30% și respectiv 40% se cuvine tuturor magistraților, iar acea decizie este obligatorie potrivit art.329 alin.3 Cod procedură civilă.

A mai susținut pârâtul că art.47 din Legea nr.50/1996, care a instituit sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, a fost abrogat expres prin nr.OG83/2000, iar conform art.62 alin.3 din Legea nr.24/2000, abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv și nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial, textul prevăzând doar o singură excepție. Se mai arată că dreptul ce face obiectul prezentei acțiuni este unul de creanță, or art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenție are în vedere un drept real.

Cu privire la cererea privind acordarea sporului de confidențialitate de 15%, pârâtul a arătat că nr.OG19/2006 a intrat în vigoare la data de 1.02.2006, deci nu poate retroactiva și că acest act normativ se referă doar la cadre militare și alți salariați ai Ministerului Apărării, nu și la reclamanți, pentru care nu există un text în acest sens.

Prin întâmpinarea formulată (filele 47-50), pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat necompetența teritorială a Tribunalului Argeș, arătând că, în conformitate cu art.5 Cod procedură civilă, cererea trebuie făcută la sediul pârâtului, or toți pârâții au sediul în

Același pârât a invocat excepția lipsei calității sale procesuale, arătând că raportul de muncă există între reclamanți și ceilalți pârâți și că rolul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului general pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și a proiectelor bugetelor locale, iar creditele bugetare acordate unor ordonatori principali de credite nu pot fi utilizate pentru finanțarea altor ordonatori principali de credite.

A mai invocat pârâtul și inadmisibilitatea acțiunii, arătând că Legea bugetului de stat prin care s-au aprobat creditele bugetare ordonatorilor principali de credite nu poate fi modificată decât printr-o lege, fiind deci o problemă de legiferare, Ministerul Economiei și Finanțelor neavând nici un fel de atribuție în acest sens.

Prin întâmpinarea formulată (filele 54-61), pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității sale procesuale față de reclamantul, cu motivarea că între aceștia nu există raporturi de muncă, precum și lipsa calității sale procesuale față de toți reclamanții pentru perioada în care aceștia au fost auditori de justiție, perioadă în care raporturile s-au creat față de pârâtul Institutul Național la Magistraturii.

În ceea ce privește fondul cauzei, pârâtul Ministerul Justiției a arătat că în calitate de auditori de justiție, reclamanții nu erau îndreptățiți la obținerea sporurilor solicitate în acțiune, deoarece ei beneficiau de o indemnizație lunară corespunzătoare funcției de magistrat stagiar, în raport cu vechimea pe care o aveau ca auditori, în timp ce indemnizația de încadrare brută lunară a magistraților era stabilită exclusiv pe baza funcțiilor deținute în raport cu nivelul instanțelor și parchetelor și cu vechimea în magistratură.

Mai mult, pentru sporul de 30-40% Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii, prin decizia nr.VI/2007 că acesta se cuvine magistraților, nicidecum altor categorii profesionale.

A mai arătat pârâtul că art.47 din Legea nr.50/1996 care a instituit sporul de 50%, a fost abrogat prin nr.OG83/2000 și că Legea nr.50/1996 este o lege ordinară, iar nu organică. De asemenea, art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu-și găsește incidența în speță, deoarece el se aplică numai cu privire la bunurile actuale ale reclamantului, fără a suplini sau recunoaște un drept pe care legislația internă nu-l prevede.

Cu privire la capătul de cerere referitor la sporul de confidențialitate de 15%, acest pârât a arătat că nu poate fi reținută o discriminare în sensul nr.OG137/2000, întrucât exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor. Pe de altă parte, nu există nici un act normativ în vigoare care să reglementeze acest drept pentru magistrați.

În fine, a susținut că sporurile de 50% și 15% nu pot fi aplicate la indemnizația de încadrare majorată cu sporurile de 30% - 40%, deoarece aceste procente de 30-40% reprezintă la rândul lor un adaos de natură salarială neinclus în indemnizația de încadrare brută lunară.

Prin încheierea din data de 11.07.2008, Tribunalul Argeș, în temeiul art.1 alin.1 coroborat cu art.2 alin.2 din nr.OUG75/2001, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o spre competentă soluționare Curții de APEL PITEȘTI, instanță pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat la data de 18.07.2008.

Prin notele scrise depuse, pârâții Ministerul Justiției și MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au invocat deciziile nr.818 și 821/2008 pronunțate de Curtea Constituțională prin care s-a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciare sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.

Prin sentința nr.99/F-CM/16 octombrie 2008, Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâții TRIBUNALUL BUCUREȘTI, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Justiției să plătească reclamantului, pe pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTI și MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească reclamantului și pe pârâtul Institutul Național al Magistraturii să plătească reclamantelor și următoarele drepturi salariale, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective:

- sporul de 40% din indemnizația de încadrare pentru perioada 19.12.2004-15.04.2005 pentru, pentru perioada 19.12.2004-20.04.2005 pentru și pentru perioada 19.12.2004-30.06.2005 pentru reclamantele și;

- sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% aplicat la indemnizația de încadrare majorată cu 40% pentru perioada 19.12.2004-15.04.2005 pentru și pentru perioada 19.12.2004-20.04.2005 pentru;

- sporul de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația de încadrare majorată cu 40% pentru perioada 19.12.2004-15.04.2005 pentru, pentru perioada 19.12.2004-20.04.2005 pentru, pentru perioada 19.12.2004-30.06.2005 pentru și.

A obligat pe pârâți să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.

Au fost respinse celelalte cereri, precum și acțiunea față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Pentru a hotărî astfel, Curtea, a analizat cu prioritate excepțiile invocate de către pârâți, reținând următoarele:

Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, a constatat că între acest pârât și eclamanți nu există raporturi juridice de muncă, calitate de angajator având-o ceilalți pârâți.

Potrivit art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, însă onform prevederilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este numai acela de a elabora proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă nici față de reclamanți, nici față de pârâtul care l-a chemat în garanție.

În ceea ce privește excepția lipsei competenței materiale a instanței, potrivit art.36 din nr.OUG27/2006, magistrații nemulțumiți de modul de stabilire a drepturilor salariale pot face contestație la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție etc. iar împotriva hotărârii emise de aceste organe, se poate face plângere la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție sau a Curții de APEL BUCUREȘTI, după caz.

Rezultă că procedura instituită de art.36 din nr.OUG27/2006 își găsește aplicabilitatea în situația în care au fost acordate anumite drepturi salariale magistraților și aceștia sunt nemulțumiți de modalitatea de stabilire, iar nu și atunci când magistraților nu le-au fost acordate anumite drepturi salariale, o contestație în această situație fiind de altfel lipsită de obiect.

Referitor la excepția lipsei competenței teritoriale a instanței, art.5 Cod procedură civilă reglementează competența de drept comun, însă în speță, fiind vorba despre un litigiu de muncă, se aplică dispozițiile art.284 alin.2 din Codul muncii, conform cărora în astfel de litigii competența de soluționare în primă instanță aparține instanței în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, după caz.

Întrucât domiciliul reclamanților se află în Curtea de A și respectiv Pitești, rezultă, în raport și de dispozițiile nr.OUG75/2008, că are competență de soluționare în primă instanță a cauzei Curtea de APEL PITEȘTI.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de MINISTERUL PUBLIC față de reclamanții care nu au avut calitatea de procurori, și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului d e Justiție față de reclamantul care a avut calitatea de procuror și față de toți reclamanții pentru perioadele în care au fost auditori de justiție, Curtea a constatat că aceste excepții sunt fondate.

MINISTERUL PUBLIC are calitate procesuală pasivă doar față de reclamantul, pentru perioada în care acesta a fost procuror stagiar, iar Ministerul Justiției are calitate procesuală pasivă doar față de reclamantul pentru perioada în care acesta a fost judecător stagiar.

Pentru perioadele în care cei patru reclamanți au fost auditori de justiție, calitate procesuală pasivă are Institutul Național al Magistraturii.

Curtea a apreciat, de asemenea, că este întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, având în vedere că potrivit Decretului nr.167/1958 și art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, în speță dreptul la acțiune se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii acestuia. Întrucât acțiunea a fost formulată la data de 19.12.2007, rezultă că acțiunea este prescrisă pentru perioada anterioară datei de 19.12.2004, instanța urmând a analiza temeinicia drepturilor reclamanților doar începând cu data de 19.12.2004.

În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a reținut următoarele:

Reclamanții și au fost auditori de justiție în cadrul Institutului Național al Magistraturii în perioada 1.10.2002-30.06.2004, iar reclamantele și au avut aceeași calitate în perioada 1.10.2003-30.06.2005.

La data de 15.07.2004, reclamantul a fost numit judecător stagiar la Judecătoria Sectorului 1 B, până la data de 15.04.2005, iar la data de 1.08.2004, reclamantul a fost numit procuror stagiar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 B, până la data de 30.04.2005.

Prin prezenta acțiune, se solicită anumite drepturi salariale pentru perioadele în care cei patru reclamanți au fost auditori de justiție, precum și pentru perioadele în care reclamanții și - au fost judecător-stagiar și respectiv procuror stagiar.

Este vorba despre sporul de 30% și respectiv 40%, prevăzut pentru magistrații care instrumentează cauzele referitoare la anticorupție, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% și sporul de confidențialitate de 15%, aceste ultime două sporuri solicitându-se a fi raportate la indemnizația de încadrare majorată cu sporul de 30-40%.

În ceea ce privește sporul anticorupție, prin decizia nr.VI/2007, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că drepturile salariale prevăzute de dispozițiile art.1 alin.1 din nr.OG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, precum și de dispozițiile art.28 alin.4 din nr.OG43/2002, modificată prin nr.OUG24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004, se cuvin tuturor magistraților.

Cum această decizie este obligatorie pentru instanțe, conform art.329 alin.3 Cod procedură civilă, Curtea va dispune plata sporului de 40% pentru reclamantul pentru perioada 19.12.2004-15.04.2005, pentru reclamantul pentru perioada 19.12.2004-20.04.2005 și pentru reclamantele și pentru perioada 19.12.2004-30.06.2005.

În perioada pentru care a fost admis acest capăt de acțiune era în vigoare nr.OUG54/2004, (aplicabilă de la data de 27.04.2004), care prevedea cuantumul de 40%, iar nu pe cel de 30% reglementat inițial.

Curtea a apreciat că acest spor se cuvine a fi acordat reclamanților și pentru perioada în care aceștia au îndeplinit funcția de auditor de justiție, având în vedere că, potrivit art.17 alin.1 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, auditorii de justiție beneficiază de o bursă având caracterul unei indemnizații lunare corespunzătoare funcției de judecător stagiar și procuror stagiar, în raport cu vechimea pe care o au ca auditori, iar conform art.2 din același articol, bursa auditorilor de justiție prevăzută la alin.1 are natura și regimul juridic al unui drept salarial și se stabilește pe baza indemnizației brute prevăzute de lege pentru judecătorii și procurorii stagiari, la care se vor calcula reținerile pentru obținerea indemnizației nete, urmând a se vira obligația angajatorului și a asiguraților la asigurările sociale de stat, precum și obligația angajatorului și a asiguraților privind contribuția la asigurările sociale de sănătate. de justiție beneficiază de indemnizație și în perioada vacanțelor.

Rezultă așadar că legea raportează cuantumul bursei al indemnizația magistraților.

În ceea ce privește sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, el a fost reglementat de art.47 din Legea nr.50/1996, text în conformitate cu care "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".

Prin Decizia nr. XXI/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.5/2008 a fost admis recursul în interesul legii și s-a constatat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.

Deciziile pronunțate în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată, în conformitate cu dispozițiile art.329 alin.3 Cod procedură civilă, motiv pentru care Curtea îi va obliga pe pârâții-angajatori să plătească sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% reclamantului - pentru perioada 19.12.2004-20.04.2005 și reclamantului pentru perioada 19.12.2005-15.04.2005.

Curtea a apreciat că acest spor nu se cuvine a fi acordat pentru perioada în care reclamanții au fost auditori de justiție.

Astfel, art.47 din Legea nr.50/1996 a prevăzut acest spor numai pentru magistrați și pentru personalul auxiliar de specialitate, iar decizia pronunțată în recurs în interesul legii se referă la judecători, procurori, magistrați asistenți și personal auxiliar de specialitate, iar nu și la alte categorii profesionale.

reclamanții sporul de 50% și pentru perioada în care au fost auditori de justiție.

Instanța a constatat că, potrivit art. 16 alin. 2 din Legea nr.303/2004, formarea profesională inițială în cadrul Institutului Național al Magistraturii constă în pregătirea teoretică și practică a auditorilor de justiție pentru a deveni judecători sau procurori, iar conform alin.4 în perioada cursurilor, auditorii de justiție efectuează stagii de practică în cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor, asistă la ședințele de judecată și la activitatea de urmărire penală, pentru a cunoaște în mod direct activitățile pe care le desfășoară judecătorii, procurorii și personalul auxiliar de specialitate.

de justiție participă la stagii de practică, asistă procurorii sau judecătorii în ședință, efectuează activități administrative de specialitate în cadrul compartimentelor din instanță, participă la deliberări cu vot consultativ, redactează acte procedurale și proiecte de hotărâri etc.

Rezultă așadar că atribuțiile auditorilor de justiție sunt diferite de cele ale magistraților, ceea ce înseamnă că ei nu se află într-o situație similară cu aceștia din urmă.

În aceste condiții, instanța apreciază că sporul de 50% nu li se cuvine reclamanților pe perioada în care aceștia au fost auditori de justiție, perioadă pentru care, de altfel, legea nu le-a prevăzut aceleași interdicții și incompatibilități ca ale magistraților.

În ceea ce privește sporul de confidențialitate de 15%, instanța a analizat cu prioritate admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, reținând următoarele:

Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.

Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

În fine conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.

Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).

Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.

De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a - Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.

Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.

În altă ordine de idei, instanța reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.

A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că prezenta acțiune este admisibilă.

În ceea ce privește fondul pretenției reclamanților privind plata sporului de confidențialitate de 15%, Curtea a reținut următoarele:

Reclamanții și, așa cum am arătat, au îndeplinit funcția de judecător și respectiv procuror, în perioadele menționate în acțiune, deci fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod.

Curtea a constatat că reclamanților, în calitate de judecător și respectiv procuror, le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul d eontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.

Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.

Reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.

Însă în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.

Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.

S-a reținut că reclamanții, cu toate că și-au executat obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu le-a fost recunoscut sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.

Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.

Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamanților, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acest dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).

Ca atare, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții au fost în mod evident și grav discriminați, deoarece s-au aflat în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.

În concluzie, Curtea a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.

Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamanți reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.

Pentru aceleași considerente, acest spor de confidențialitate li se cuvine celor doi reclamanți, precum și reclamantelor și, pentru perioadele în care aceștia au fost auditori de justiție, funcție în exercitarea căreia art.49 din Hotărârea nr.320/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii de aprobare a Regulamentului Institutului Național al Magistraturii a instituit obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile obținute în această calitate (lit.f), precum și obligația ca, în cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial să păstreze materialele respective în interiorul institutului, instanței sau parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cazul prevăzut de lege și de regulament.

În aceste condiții, acțiunea a fost admisă și pentru sporul de confidențialitate de 15% pentru perioada în care cei patru reclamanți au fost auditori de justiție.

În ceea ce privește solicitarea reclamanților privind aplicarea sporurilor de 50% și respectiv 15% la baza majorată cu sporul de anticorupție, Curtea a constatat că inițial art.28 alin.4 din nr.OUG43/2002 a prevăzut că judecătorii care compun completele specializate pentru judecarea infracțiunilor de corupție primesc un spor de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară.

Prin nr.OUG54/2004, care a intrat în vigoare la data de 27.04.2004, acest articol a fost modificat, în sensul că a prevăzut dreptul magistraților la "o majorare cu 40% a indemnizației de încadrare brută lunară".

Această dispoziție a fost preluată și de Legea nr.601/2004 (de aprobare a nr.OUG24/2004), intrată în vigoare la data de 23.12.2004, art.28 alin.5 din acest act normativ prevăzând dreptul magistraților la "un spor de 40% la indemnizația brută lunară".

Legea nr.601/2004 a rămas în vigoare până la data de 10.04.2006, când prin nr.OUG27/2006 nu s-a mai prevăzut nici un fel de majorare salarială (indemnizație sau spor) pentru judecătorii specializați în judecarea infracțiunilor de corupție.

Rezultă așadar că indemnizația majorată cu 40% a fost prevăzută prin nr.OUG24/2004, aprobată prin Legea nr.601/2004, în perioada 27.04.2004 - 10.04.2006, deci pe întreaga perioadă ce face obiectul prezentului litigiu.

În aceste condiții, Curtea a dispus ca sporurile de 50% și respectiv 15% acordate reclamanților să fie aplicate la indemnizația de încadrare majorată cu 40%.

Pentru toate drepturile salariale acordate, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 Codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamanților prin neplata acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.

Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamanții ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.

În temeiul Decretului nr.92/1976, instanța i-a obligat pe angajatori să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen legal reclamanții și pârâții Institutul Național al Magistraturii, Ministerul Justiției și Libertăților și MINISTERUL PUBLIC prin Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Reclamanții au criticat sentința pentru motivul prevăzut de art. art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Criticile se referă la greșita admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 19 decembrie 2004, susținându-se că s-a determinat în mod greșit data nașterii dreptului material la acțiune, dată ce echivalează cu data la care dreptul subiectiv material a fost încălcat, negat sau contestat.

Or, dreptul magistraților nu a fost niciodată negat sau contestat, ci pur și simplu prin dispozițiile art.I pct.32 și 42 s-au abrogat în mod expres dispozițiile din Legea nr.50/2006; a aprecia existența culpei magistraților constând în pasivitatea neformulării în termen a acțiunii, respectiv la apariția actului normativ care abrogă în mod expres dreptul la sporul de vechime, de risc și suprasolicitare neuropsihică, ar echivala cu aoo bliga pe cetățeni să formuleze acțiune împotriva unui text al legii, chiar și atunci când prin lege se abrogă în mod expres anumite drepturi.

Nu se creează o obligație de a analiza legalitatea mecanismelor, de adoptare a normei legale, cu atât mai mult cu cât s-a creat o premisă de legalitate.

Altfel, s-ar impune justițiabilului o diligență ce o depășește pe cea rezonabilă și s-ar impune formularea unor acțiuni preventive împotriva tuturor actelor normative și ar fi sancționați cetățenii pentru că au dat dovadă de lipsă de suspiciune de nelegalitate.

Culpa adoptării nr.OG23/2000 cu nerespectarea dispozițiilor legii de abilitare nu poate fi transferată justițiabilului.

Prin recursul formulat, Institutul Național al Magistraturii critică sentința pentru următoarele motive, pe care le-a întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 și art.304¹Cod procedură civilă, astfel:

- în ceea ce privește acordarea sporului de 30%, respectiv 40% s-a arătat că în conformitate cu dispozițiile art.17 din Legea nr.303/2004, auditorii de justiție beneficiază de o bursă cu caracter de indemnizație lunară, fără a se adăuga alte sporuri sau prime, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind prin decizia nr.6/2007 că drepturile salariale prevăzute de textele legale criticate se cuvin magistraților, nu și auditorilor de justiție.

Nu se poate susține nici existența unei discriminări între auditorii de justiție înainte de 2006 și cei care au dobândit această calitate după anul 2006;

- în ceea ce privește acordarea sporului de suprasolicitare neuropsihică s-a susținut că în mod greșit reclamanților li s-a recunoscut dreptul la acest spor pe perioada cât au fost auditori de justiție, deși acest drept a fost recunoscut prin decizia nr.21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doar pentru judecători, procurori, magistrați asistenți și personal auxiliar de specialitate, iar prin art.47 din Legea nr.50/1996, auditorii de justiție sunt exceptați de la beneficiul acestui spor;

- cu privire la acordarea sporului de 15%, în actele normative ce reglementează salarizarea magistraților nu a fost și nu este prevăzută acordarea acestui spor, capătul de acțiune prin care se solicită fiind lipsit de temei legal. De altfel, auditorii de justiție beneficiază de bursa cu caracter de indemnizație lunară, fără adăugarea altor sporuri sau prime.

Din dezvoltarea motivelor de recurs, se constată că pot fi încadrate în prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Prin recursul său, Ministerul Justiției și Libertăților critică hotărârea pentru motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, astfel:

- referitor la admiterea cererii privind acordarea către reclamantul a sporului de 40% pentru perioada 19.12.2004-15.04.2005, se arată că în mod greșit s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune; astfel, având în vedere că J prin Decizia nr.VI/2007 a reținut acordarea drepturilor salariale reprezentând sporul de 30%, respectiv 40% din indemnizația de încadrare brută lunară, fiind vorba de prestații periodice cu caracter succesiv, pretențiile ar fi trebuit parțial respinse ca fiind prescrise,

- referitor la admiterea cererii privind acordarea sporului de 50% aplicat la indemnizația de încadrare brută lunară majorată cu 40% pentru perioada 19.12.2004-15.04.2005, s-a arătat în primul rând că greșit s-a respins excepția dreptului material la acțiune pentru drepturile mai vechi de 3 ani de la data introducerii acțiunii, iar în al doilea rând soluția instanței privind baza de calcul a sporurilor a căror recalculare a fost solicitată prin acțiune, este nelegală și netemeinică, întrucât sporul prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996 nu are influență asupra cuantumului acestora. Nici un alt drept salarial nu intră în componența indemnizației brute lunare de încadrare a magistraților, ce este compusă numai din indemnizația stabilită pe baza coeficientului de multiplicare și a valorii de referință sectorială majorată cu procentele prevăzute în raport cu vechimea în funcție;

- referitor la admiterea capătului de cerere privind acordarea către reclamantul a sporului de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația de încadrare de 40% pentru perioada 19.12.2004-15.04.2005:

- în primul rând s-a arătat că dispozițiile art.1 și art.21 alin.1 din nr.OG137/2000, respectiv art.27 alin.1 din actuala numerotare în forma republicată a actului normativ, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale, astfel că sentința este nelegală în măsura în care dispune acordarea unui drept neprevăzut de lege, prin interpretarea greșită a dispozițiilor din nr.OG137/2000;

- pe fondul cauzei, cu privire la motivarea soluției de acordare a sporului de confidențialitate și judecătorilor, s-a arătat că susținerea potrivit căreia fiecărei îndatoriri i-ar corespunde un spor, nu are nici un temei legal sau doctrinar. Dreptul la sporul de confidențialitate pentru judecători nu este unul recunoscut de lege, reglementat prin niciun act normativ în vigoare, nu face obiectul art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale; prevederile art.14 din Convenție, așa cum s-a statuat în jurisprudența CEDO, nu are o existență independentă, întrucât are efect doar în relație cu drepturile și libertățile protejate de prevederile convenției și protocoalelor sale, or, dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat și garantat de convenție;

- în mod greșit instanța a reținut existența unei stări de discriminare în raport cu prevederile art.1 alin.3 din nr.OG137/2000, drepturile salariale ale magistraților fiind stabilite exhaustiv prin legea specială de salarizare. Din punct de vedere al cuantumului, în anumite situații, sporul are o valoare de 15%, aceasta fiind valoarea maximă.

Prin recursul formulat, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat sentința pentru următoarele motive, prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă, cu aplicarea art.304¹din același cod, astfel:

- acțiunea este întemeiată pe dispozițiile nr.OUG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și întrucât prin decizia nr.821/3 iulie 2008 a Curții Constituționale publicată în nr.537/16 iulie 2008 s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și 11, precum și cele ale art.27 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale, întrucât s-ar încălca principiul separației puterilor în stat și s-ar conferi instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, astfel că hotărârea este fundamentată pe texte de lege declarate neconstituționale;

- întrucât prin decizia nr.VI/15.01.2007 pronunțată de în recursul în interesul legii, promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă s-a dispus ca drepturile salariale reprezentând sporurile de 30% și respectiv 40% se cuvin tuturor magistraților, se solicită de către recurent să se facă aplicarea acestei decizii;

- în mod nelegal au fost acordate sporurile de 15% și 50% aplicate la indemnizația de încadrare, majorată cu 40%, deoarece procentele salariale de 30-40%, reprezintă la rândul lor un adaos de natură salarială neinclus în indemnizația de încadrare lunară, ajungându-se la o situație similară anatocismului și îmbogățirea fără justă cauză prin încălcarea prevederilor legale în materia salarizării magistraților;

- prin decizia nr.21/10 martie 2008, pronunțată de în recursul în interesul legii, s-a dispus acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, calculat la indemnizația brută lunară și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, astfel că efectele aplicării dispozițiilor art.329 Cod procedură civilă, încetează după data de 3 februarie 2007, astfel că pentru perioada de timp ulterioară acestei date se solicită respingerea acțiunii ca nefondată;

- în mod nelegal s-a dispus obligarea recurentului la plata sporului de confidențialitate de 15% din salariul de bază, depășindu-se astfel atribuțiile puterii judecătorești;

- instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor solicitate, actualizate cu rata inflației în situația în care recurentul, ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru cheltuiala respectivă;

- în mod greșit s-a dispus efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, soluția instanței cu privire la acest capăt de acțiune fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă. Singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta, sporurile acordate de instanță nefăcând parte din această categorie;

- în mod greșit instanța a respins cererea de chemare în garanție, deși există obligație de garanție între instituția pârâtă și Ministerul Finanțelor Publice în temeiul art.131 pct.1 din Legea nr.303/2004, republicată, text potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat. Soluția dată acestei cereri este dată și cu încălcarea art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.

Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu privire la recursul reclamanților:

Legat de excepția prescripției dreptului la acțiune, așa cum s-a arătat în susținerea acesteia, trebuie reținut că cererile având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, categorie în care se include și prezenta cauză, pot fi formulate, potrivit art.283 alin.1 lit.c) Codul muncii, în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Pentru perioada anterioară datei de 19.12.2004, dreptul la acțiune s-a prescris, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 19.12.2007, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de lege, chiar și pentru ultima dintre prestații.

În analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți, instanța de fond a ținut seama în mod corect de termenul de prescripție reglementat de dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii și de inexistența vreunui caz de întrerupere sau suspendare a acestui termen dintre cele reglementate limitativ de dispozițiile art.13 și 16 din Decretul nr.167/1958, privitor la prescripția extinctivă.

Obligația de plată a salariului este scadentă cel puțin o dată pe lună, potrivit art.161 alin.1 din Codul muncii.

Prescripția în cazul drepturilor corelative acestor obligații cu termen, începe să curgă potrivit art.7 din Decretul nr.167/1958, privitor la prescripția extinctivă de la data la care se naște dreptul la acțiune, respectiv de la data la care trebuie efectuată plata salariului pentru fiecare lună calendaristică, chiar și pentru situația în care norma care a prevăzut dreptul salarial solicitat a fost abrogată.

Abrogarea normei legale sau imprevizibilitatea legislației, nu constituie cauze de amânare a nașterii dreptului la acțiune, nici de amânare a curgerii termenului de prescripție dintre cele prevăzute expres în decret.

Nu se poate reține că dreptul la acțiune s-a născut abia la data soluționării recursului în interesul legii, declarat cu privire la aplicabilitatea prevederilor art.47 din Legea nr.50/1996, republicată.

În caz contrar, s-ar încălca și principiul de drept potrivit cu care nimeni nu poate invoca necunoașterea legii; prezumția iuris de iure a cunoașterii legii fiind o prezumție absolută și irefragabilă, nu poate fi răsturnată prin admiterea ideii că dreptul la acțiune al reclamanților nu s-a prescris întrucât acestora nu le incumba obligația de a analiza legalitatea mecanismelor de adoptare a normei legale, chiar dacă prin situația invocată se susține că s-a creat o premiză de legalitate.

Cu privire la recursul formulat de Institutul Național al Magistraturii.

Primul motiv de recurs este lipsit de interes în privința reclamanților și întrucât prin sentința recurată, acestor reclamanți nu li s-a acordat sporul de 30%, respectiv 40% pe perioada în care aceștia au fost auditori de justiție în cadrul Institutului Național al Magistraturii.

În ceea ce privește pe reclamantele și care au funcționat ca auditori de justiție în perioada 1.10.2003-30.06.2005, referitor la sporul anticorupție, în mod corect prima instanță a reținut că prin decizia nr.6/2007 pronunțată în recursul în interesul legii, a stabilit că drepturile salariale, prevăzute de art.1 alin.1 din nr.OG177/2002 și de art.28 alin.4 din nr.OG43/2002, modificată prin nr.OUG24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004, se cuvin tuturor magistraților.

Este adevărat că potrivit art.17 alin.1 din Legea nr.303/2004, auditorii de justiție beneficiază de o bursă având caracterul unei indemnizații lunare corespunzătoare funcției de judecător stagiar și procuror stagiar, în raport cu vechimea pe care o au ca auditori, însă potrivit alin.2 din același articol, bursa are natura și regimul juridic al unui drept salarial și se stabilește pe baza indemnizației brute prevăzute de lege pentru judecătorii și procurorii stagiari la care se vor calcula reținerile prevăzute de lege, astfel că legea raportează cuantumul bursei la indemnizația magistraților, acestora aplicându-li-se același regim juridic.

Critica privind greșita acordare a sporului de suprasolicitare neuropsihică este lipsită de interes, întrucât sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică nu a fost acordat nici unuia dintre reclamanți pe perioada în care aceștia au fost auditori de justiție.

Și ultimul motiv de recurs este neîntemeiat.

În recursul declarat de pârâții Ministerul Justiției și Institutul Național de Magistratură se critică sentința instanței de fond ca nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că în mod greșit s-a admis acțiunea formulată de reclamanți pentru plata sporului de confidențialitate de 15%, deși în speță nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă acest spor și reclamanții nu sunt discriminați față de alte categorii de salariați din sistemul bugetar, în ceea ce privește aplicarea acestui spor.

Și recurentul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă a criticat sentința pentru greșita acordare a sporului de confidențialitate invocându-se depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și faptul că reclamanții nefiind funcționari publici cu statut special și nici personal civil într-o instituție militară nu poate beneficia de acest spor.

Întrucât este vorba de aceeași încălcare a legii invocată de ambii pârâți, recursurile formulate urmează a fi analizate împreună.

În mod corect instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamanți, reținând că aceștia în calitate de judecători și auditori de justiție au avut impusă prin lege o obligație profesională, imperativă, specifică de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul d eontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.

Prin natura sa activitatea desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând de exemplu în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, date cu caracter personal al justițiabililor și colegilor de serviciu, sesizări adresate organelor statului, veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar etc.

Nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară potrivit art.84 lit.e) din Legea nr.567/2004.

Și în cazul altor categorii de personal, legea instituie obligativitatea păstrării secretului profesional însă pentru asigurarea confidențialității datelor, lucrărilor și informațiilor dobândite în exercițiul atribuțiilor conferite de lege, beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din salariul/indemnizația de încadrare.

Astfel, prin art.3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională s-a prevăzut, pentru păstrarea confidențialității, în legătură cu informațiile clasificate, un spor de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.

Art.15 alin.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici a stabilit că sporul de confidențialitate de până la 15% se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.

Prin art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, modificată prin Legea nr.405/2002 s-a acordat acest spor de confidențialitate de până la 15% și membrilor plenului, precum și unor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Reclamanții se află într-o situație comparabilă cu celelalte categorii de personal care beneficiază de sporul în discuție, prin prisma faptului că și în sarcina acestora este prevăzută de lege obligația de confidențialitate, având în general același conținut. Această obligație nu vizează numai informațiile clasificate.

Excluderea de la plata acestui drept nu poate fi justificată prin reglementarea diferențiată a salariilor.

Diferențierea salariilor în raport de nivelul studiilor, de treptele și gradele profesionale, conținutul, calitatea și cantitatea muncii se reflectă în partea fixă a salariului, respectiv în indemnizația de încadrare lunară sau în salariul de încadrare lunar, neavând nici o legătură cu sporurile salariale.

Acestea din urmă alcătuiesc partea variabilă a salariului/indemnizației și au drept scop recompensarea muncii prestate în anumite condiții.

Invocarea salarizării diferite în funcție de categoria profesională conduce mai degrabă la criteriul de discriminare al categoriei socio-profesionale.

În lipsa unei alte justificări obiective a tratamentului diferențiat se va reține existența discriminării, sancționate de dispozițiile art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a căror prioritate este consacrată de dispozițiile art.20 alin.2 din Constituția României revizuită, implicit temeinicia pretențiilor supuse examinării.

În privința cuantumului sporului de confidențialitate, instanța observă faptul că nu au fost invocate criterii care să justifice acordarea unui procent mai mic decât maximul prevăzut de lege.

O reparație integrală a prejudiciului suferit prin neacordarea sporului în discuție presupune actualizarea acestor drepturi bănești cu indicele de inflație la momentul plății efective.

Cu privire la recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților:

Instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.283 alin.1 lit.c și art.2 și 12 din Decretul nr.167/1958, reținând că acțiunea este prescrisă pentru perioada anterioară datei de 19.12.2004, acțiunea fiind formulată la data de 19 decembrie 2007.

De altfel, recurentul deși a susținut că pretențiile ar fi trebuit să fie respinse parțial ca prescrise, nu a indicat pentru ce anume perioadă instanța a acordat drepturi salariale reclamanților cu încălcarea dispozițiilor privitoare la prescripția extinctivă.

Este greșită susținerea că s-au acordat drepturi salariale mai vechi de 3 ani de la data introducerii acțiunii, privind sporul de 50%, după cum greșită este și susținerea că sporul prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996 nu intră în componența indemnizației brute lunare a magistraților.

Cât privește celelalte motive de recurs invocate de Ministerul Justiției și Libertăților, precum și primul motiv de recurs invocat de MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se constată că sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

În mod corect instanța de fond a interpretat dispozițiile nr.OG137/2000 cu privire la admisibilitatea unei acțiuni întemeiată pe discriminare, chiar și în condițiile pronunțării deciziilor Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008.

Astfel, art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile .

În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).

Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.

În altă ordine de idei, Curtea va reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.

Cu privire la celelalte motive de recurs formulate de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se constată că sunt neîntemeiate.

Prin motivul doi, recurentul arată de fapt că își însușește soluția instanței de fond, solicitând să se facă aplicarea dispozițiilor Deciziei nr.VI/2007 a cu privire la acordarea sporului de anticorupție.

C de-al treilea motiv de recurs este neîntemeiat, întrucât prin soluția pronunțată, instanța a respectat principiul privind calculul indemnizației de încadrare, neputându-se admite susținerea că s-ar ajunge la situația aplicării dobânzii la dobândă sau a îmbogățirii fără justă cauză.

Susținerile recurentului - pârât în sensul că efectele aplicării deciziei nr.21 din 10 martie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul oficial din 13 iunie 2008, încetează după data de 3 februarie 2007 când a intrat în vigoare nr.OG8/2007 care a abrogat dispozițiile Legii nr.50/1996, sunt neîntemeiate, astfel încât în mod corect prima instanță a admis acțiunea reclamanților începând cu data prevăzută în dispozitivul sentinței civile a cărei soluție a fost recurată.

Prin această decizie pronunțată de instanța supremă, s-a statuat că și în prezent dispozițiile legale care reglementează sporul de risc și de suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% nu și-au încetat aplicabilitatea, astfel că față de disp.art.329 din Codul d e procedură civilă, în mod legal prima instanță a reținut că acțiunea formulată de reclamanți prin care a solicitat ca pârâții să-i plătească sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% începând cu data de 19.12.2004, este întemeiată fiind corect admisă.

Din analiza prevederilor art.1 și 30 din nr.OG8/2007, privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea precum și din cadrul altor unități din cadrul justiției, rezultă că sunt abrogate de la data intrării în vigoare a acestui act normativ dispozițiile Legii nr.50/1996, cu modificările și completările ulterioare, însă numai cele referitoare la salarizarea acestei categorii de personal.

Critica privind nelegala obligare la plata sporului de confidențialitate de 15%, invocându-se depășirea atribuțiilor puterii judecătorești este neîntemeiată pentru considerentele expuse mai sus.

Este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri, doar pentru unele categorii de persoane, s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat în art.16 alin.1 din Constituția României și respectiv cel al egalității de tratament salariat pentru muncă egală, instituit prin normele internaționale (decizia nr.VI/2007 a ).

Trebuie menționat și faptul că prin Decizia nr.46/15 decembrie 2008, a admis recursul în interesul legii și a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.

Critica privind acordarea greșită a drepturilor actualizate cu rata inflației este nefondată față de dispozițiile art.161 alin.4 Codul muncii, impunându-se obligarea la plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, tocmai pentru repararea prejudiciului produs reclamanților, această actualizare justificându-se prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și momentul la care aceste sume de bani vor intra în patrimoniul reclamanților pentru care s-a admis acțiunea.

Și critica privind obligarea greșită la plata drepturilor bănești cu aplicarea dobânzii legale este nefondată față de prevederile art.1088 Cod civil, avute în vedere de instanța de instanța de fond la pronunțarea sentinței recurate.

Mai mult, deși potrivit art.1 din nr.OG9/2000, părțile erau libere să stabilească o convenție și în cazul de față o asemenea convenție nu s-a încheiat, potrivit art.5 din ordonanță, în raporturile civile în lipsa stabilirii dobânzii prin act scris, se datorează dobânda legală.

Și critica privind greșita dispoziție a efectuării mențiunilor în carnetele de muncă este neîntemeiată, în raport de disp.art.1 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă.

Potrivit acestui text de lege, rezultă că în carnetul de muncă se înscriu printre altele, datele cu privire la retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta.

De asemenea în conformitate cu art.155 din Codul muncii, salariul cuprinde: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, astfel încât prima instanță n mod corect a admis și capătul de cerere formulat de reclamanți referitor la obligarea pârâtului la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă, atâta timp cât este vorba de sporuri.

Pentru toate aceste considerente, se constată că recursurile sunt nefondate și în temeiul dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă, urmează să fie respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții, și pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL PUBLIC prin PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE PE INALTA C DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și INSTITUTUL NAȚIONAL AL MAGISTRATURII, împotriva sentinței civile nr.99/F-Cm din 16 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, intimați fiind pârâții TRIBUNALUL BUCUREȘTI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE-prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13.04.2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Grefier,

Red./12.05.2009

GM/2 ex.

Jud.fond:

Președinte:Paula Andrada Coțovanu
Judecători:Paula Andrada Coțovanu, Ion Rebeca, Georgiana

#Judecator Paula Andrada Cotovanu

Drepturi salariale (banesti). Decizia 737/2009. Curtea de Apel Pitesti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi salariale (banesti). Decizia 737/2009. Curtea de Apel Pitesti