Drepturi salariale (banesti). Decizia 857/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 857
Ședința publică din 19 mai 2009
PREȘEDINTE: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 2: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 3: Ioan Jivan
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva Sentinței Civile nr. 84/2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în Dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, și și pârâții intimați Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Timiș și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată că s-a depus la dosarul cauzei, prin registratura instanței, la data de 11.05.2009, cerere de intervenție în interes propriu formulată de numita, asupra admisibilității căreia Curtea se va pronunța prin dispozitivul prezentei.
Având în vedere că s-a solicita judecarea în lipsă, conform dispozițiilor art. 240 Cod procedură civilă, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând constată următoarele.
Prin Sentința Civilă nr. 84/2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în Dosarul nr- fost admisă acțiunea formulată de reclamantele, și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Timiș, Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării și-n consecință pârâții Ministerul Justiției,Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul Timiș au fost obligați să plătească reclamantelor sporul de confidențialitate de 15%, din salariul de bază brut, începând cu septembrie 2004, actualizat cu rata inflației, aplicat de la 01.09.2004 până la plata efectivă.
Prin aceeași hotărâre judecătorească Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății sumelor susmenționate,iar angajatorul Tribunalul Timiș, să efectueze mențiunile în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut in esență că este de atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
În ce privește fondul cauzei reclamantele având calitatea de judecători la udecătoria Timișoara sunt supuse reglementărilor menționate mai sus, îndreptățite fiind astfel la acordarea sporului solicitat.
Persoanele din acest cadru al sistemului bugetar fiind parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de codul muncii, prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri, precum și dreptul la un tratament egal în materie de salarizare(art. 5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a,art. alin. 2 lit.c și lit.f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003).
A mai reținut prima instanță că principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație(a depunerii unei activități în muncă într-o unitate bugetară), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același spor salarial: de confidențialitate.
Din însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamante implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), așa încât aceștia s-au aflat într-o situație identică (nu doar comparabilă cu celălalt personal din unitățile bugetare) cărora li s-a recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială, ca urmare a faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate. Rezultă deci că reclamantele deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitoare ale acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li s-au recunoscut sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Curtea a mai considerat că,în speță,prezintă relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, respectiv existența obligației de confidențialitate în sarcina reclamantelor nefiind determinant criteriul categoriei socio-profesionale pentru că acest aspect al categoriei socio-profesionale nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege. De aceea, instanța a apreciat întemeiată cererea,reținând in drept prevederile art. 30 alin. 3 din OG nr.137/2000 raportat la art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 și art.3 din OG nr.19/2006.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs in termenul legal pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin T, recurs înregistrat pe rolul la Înalta Curte de Casație și Justiție in data de 07.01.2009 și trimis spre soluționare Curții de APEL TIMIȘOARA, ca efect al pronunțării Deciziei nr.104/2009 a Curții Constituționale a României,prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. I și II din OUG nr. 75/2008.
In recurs s-a solicitat,in principal, modificarea parțială a sentinței supusă reformării, in sensul respingerii acțiunii reclamantelor in contradictoriu cu acest minister pentru lipsa calității procesual pasive,iar in subsidiar, respingerea cererii de chemare in judecată,ca neîntemeiată.
Pentru justificarea motivelor de recurs care, in opinia recurentului, ar determina incidența in speță a prevederilor art. 304 pct.9 și 304 ind.1/pr.civ., autorul căii de atac a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive,cu motivarea că Ministerul Economiei și Finanțelor nu se poate confunda cu statul sau cu bugetul de stat, rolul său fiind acela de a răspunde de elaborarea proiectului legii bugetului. Recurentul este ordonator principal de credite la fel ca și Ministerul Justiției,insă atribuțiile in angajarea și salarizarea reclamantelor aparțin in exclusivitate acestuia din urmă.
Recurentul a mai învederat instanței de recurs că în mod neîntemeiat Tribunalul a admis cererea de chemare in garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor,cu toate că prevederile art. 60-63 /pr.civ. nu erau respectate, de vreme ce între garant și pârâtul Ministerul Justiției nu există nici o obligație de garanție. Cele două ministere de resort sunt ordonatori principali de credite pentru personalul acestor instituții, iar potrivit art. 29 alin.3 din Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
In ceea ce privește chestiunile de fond ale litigiului,recurentul a adăugat că in mod eronat instanța de fond a acordat reclamantelor drepturi salariale neprevăzute de legea de salarizare a acestei categorii socio-profesionale.
Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu recurs și de către pârâtul Ministerul Justiției,care a solicitat modificarea acesteia,in sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantelor.
Sintetizând motivele de recurs ale Ministerului Justiției,Curtea constată că acestea s-au întemeiat pe prevederile art. 304 pct.9 /pr.civ. și au vizat in primul rând depășirea limitelor puterii judecătorești de către instanța de fond, care prin acordarea ( și pentru viitor) a unor drepturi salariale ce nu sunt prevăzute de actul normativ incident in materia salarizării, respectiv OUG nr. 27/2006 și-ar fi arogat atribuții de putere legiuitoare.
Recurentul mai susține că hotărârea de fond este criticabilă și sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor de drept substanțial,mai precis sub aspectul stabilirii eronate a incidenței in cauză a prevederilor OG nr. 137/2000, dar și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, de vreme ce nu există in legislația internă actuală o prevedere legală menită să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru magistrați.
În opinia recurentului,noțiunea deexercitare a unor drepturifolosită de OUG nr. 27/2006 atunci când definește discriminarea se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale ce instituie acele drepturi,iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.
Mai mult, prevederea legală conținută de art. 27 alin.1 din OG nr. 137/2000 a fost declarată parțial neconstituțională prin Decizia nr. 818/2008 a Curții Constituționale.
În fine, pârâtul Ministerul Justiției a mai adăugat că magistrații sunt o categorie aparte de salariați din sistemul bugetar, cu un statut specific,reglementat de Legea nr. 303/2004,iar ei nu se pot compara cu celelalte categorii de personal,cum ar fi personalul militar, funcționarii publici cu statut special,ori personalul din aparatul propriu al Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării,Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor etc. Intre categoriile de bugetari mai sus enumerate există diferențe evidente de statut, instituțiile din care fac parte,ori categoriile de informații pentru care se datorează obligația de confidențialitate.
Reclamantele intimate nu s-au prezentat in instanță și nu au formulat întâmpinare,cu toate că au fost citate cu această mențiune de către instanța de recurs.
In recurs nu au fost administrate probe noi.
În urma analizei fondului celor două recursuri,prin prisma motivelor invocate și a actelor de procedură efectuate in fața instanței de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 312 alin.1 și art. 304 ind.1/pr.civ., Curtea reține că acestea nu sunt întemeiate,cu următoarele argumente.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea împărtășește opinia că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete fiind necesar ca acestea să pună la dispoziția angajatorului fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Ori, prin raportare la împrejurarea că reclamantele fac parte din categoria bugetarilor, valorificarea cu succes a drepturilor salariale, care in cazul lor sunt suportate din veniturile publice, devine cu atât mai eficientă cu cât raporturile procesuale sunt legate cu Ministerul Economiei și Finanțelor. Aceasta întrucât în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 500/2002 Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a actelor normative privind aprobarea contului general anual de execuție.
Legitimarea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Excepția a fost corect respinsă de către instanța de fond, iar motivul de recurs supus analizei nu este întemeiat.
Curtea mai observă că recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor se află in eroare cu privire la împrejurarea formulării in cauză a vreunei cereri de chemare in garanție și a soluționării sale de către instanța de fond, de vreme ce nici un act de procedură efectuat in dosarul de fond nu confirmă o atare susținere.
Referitor la criticile ce au fost aduse hotărârii de fond prin recursurile declanșate de pârâți, fără a reitera raționamentul judicios și amplu expus in considerentele sentinței atacate,Curtea reține că, intr-adevăr,dreptul de a stabili prin acte normative cu caracter special criteriile de acordare a salariilor de bază și a sporurilor și adausurilor la acestea este atributul exclusiv al legiuitorului, insă această facultate nu exclude obligația de a reglementa raporturile de muncă în condițiile asigurării unei egalități juridice pentru toate categoriile de salariați. Acest lucru nu presupune acordarea unor salarii și sporuri egale pentru toți, ci o conduită echidistantă în reglementarea unor metode de remunerare pentru situațiile identice in ceea ce privește, spre exemplu,vechimea in muncă,munca peste programul normal de opt ore, sau in zilele de, repaus săptămânal, inclusiv obligația de a păstra confidențialitatea cu privire la informațiile despre care angajații au luat cunoștință pe parcursul derulării raporturilor de muncă.
Ori dacă pentru aceste circumstanțe concrete in care se pot găsi la un moment dat anumite categorii de salariați codul muncii,in ale sale art.20,21,26,117 și următoarele, dar și actele normative cu caracter special ale diferitelor categorii de bugetari cuprind prevederi menite să satisfacă cerința nediscriminării, prin stabilirea direct ori indirect a unor sporuri sau procente egale, ce se raportează la salariile de bază diferențiate in raport cu natura atribuțiilor, modul de acces în respectiva profesie, pregătirea inițială, continuă,modul de negociere etc. nu există nici o rațiune pentru care,in considerarea exigențelor art. 2 din OG nr. 137/2000, anumiți salariați să fie avantajați prin recompensarea materială pentru executarea obligației de confidențialitate, iar alții nu.
În strânsă legătură cu cele mai sus expuse,Curtea va înlătura argumentele pârâtului Ministerul Justiției,potrivit cărora pretențiile reclamanților exced atribuțiilor puterii judecătorești,pentru simplul motiv că rolul instanței de judecată nu este acela de a se subroga legiuitorului, prin acordarea unor drepturi salariale, ci de a constata discriminarea și de a acorda despăgubiri pentru încălcarea principiului în discuție, acordând eficiență practică prevederilor art. 27 din OG nr. 137/2000, potrivit cărora "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun."
De aceea, nici conținutul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008, prin care Curtea Constituțională a exercitat controlul prevederilor art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu pot fi invocate cu succes de recurent pentru a justifica incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.4/pr.civ. deoarece în speță nu instanța de fond nu aînțeles să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege,ci să acorde despăgubiri pentru omisiunea legiuitorului.
O atare abordare a atribuțiilor judiciare in materie este conținută de alin. 15 din preambulul Directivei nr. 2000/78/CE,privind crearea a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, in care se menționează că "aprecierea faptelor care permit presupunerea existenței unei discriminări directe sau indirecte aparține instanței juridice naționale sau unei alte instanțe competente, în conformitate cu dreptul național sau cu practicile naționale, care pot să prevadă, în special, că discriminarea indirectă poate fi stabilită prin toate mijloacele, inclusiv pe bază de date statistice."
Curtea nu va putea reține nici incidența in speță a motivului de reformare prevăzut de art. 304 pct.9/pr.civ., de vreme ce prima instanță a apreciat in mod corect că reclamantelor le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică,de confidențialitate" prin Legea de organizare judiciară, Codul deontologic și respectiv Legea nr. 567/2004 privind statutul magistratului al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Din însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamante implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale, așa încât aceștia se află într-o situație identică cu salariații bugetari cărora li s-a recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială, ca urmare a faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate. Rezultă deci că reclamantele deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitoare ale acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
În speță prezintă relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, respectiv existența obligației de confidențialitate în sarcina reclamantelor, nefiind determinant criteriul categoriei socio-profesionale pentru că acest aspect al categoriei socio-profesionale nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege.
În concluzie, după cum corect a sesizat și tribunalul, prin neacordarea adaosurilor salariale, constând în sporul de confidențialitate, reclamantele sunt în mod evident și grav discriminate, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului.
De altfel, doctrina și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
In fine,un rol important in orientarea instanței de recurs spre soluția pe care o va pronunța in prezentul l-a avut Decizia nr. 46/2008,pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Pentru considerentele expuse,văzând că potrivit art. 329 alin.2 și 3/pr.civ. dezlegările date problemei de drept de către instanța supremă pe calea recursului in interesul legii sunt obligatorii, Curtea va face aplicarea dispozițiilor legale in discuție,sens in care va constata că reclamantele beneficiază de drepturile salariale solicitate prin acțiune,iar hotărârea pronunțată in fond este legală și temeinică.
In privința cererii de intervenție principală formulată de intervenient, față de dispozițiile art. 50 alin.2 și 3 /pr.civ.,care interzic implicit introducerea direct in recurs a unor astfel de cereri incidentale, ea va fi respinsă ca inadmisibilă,fără a mai fi cercetată in fond.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta, ca inadmisibilă.
Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva Sentinței Civile nr. 84/2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în Dosarul nr-.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. 19.06. 2009
Tehnored //19.06.2009/2 ex
Prima instanță: și - Curtea de APEL TIMIȘOARA
Președinte:Raluca PanaitescuJudecători:Raluca Panaitescu, Dumitru Popescu, Ioan Jivan
