Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia 934/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 934
Ședința publică din 28 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Gheorghe Oberșterescu G -
JUDECĂTOR 2: Rujița Rambu
JUDECĂTOR 3: Florin Șuiu
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul împotriva deciziei civile nr. 235/A din 10.03.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată, având ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
PROCEDURA COMPLETĂ.
dezbaterilor și susținerile părților cu ocazia judecării recursului au fost consemnate în încheierea ședinței din 21 octombrie 2009, care face parte integrantă din decizie și potrivit căreia pronunțarea a fost amânată la 28 octombrie 2009.
CURTEA,
În deliberare constată că prin decizia civilă nr. 235/A din 10.03.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa admis apelul declarat de reclamanta împotriva Sentinței civile nr.4901/10.04.2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâtul intimat.
A schimbat sentința, în sensul că a admis acțiunea principală și a respins acțiunea reconvențională, dispunând ca hotărârea să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 22 din T,-, Bl. 4A, înscris în CF nr.- T, nr.top 16228/1/1/1/7/XXII, act încheiat între reclamantă, în calitate de cumpărător, și pârât, în calitate de vânzător, pentru prețul de 2300 DM.
Inițial, în prima fază procesuală, judecătoria a respins acțiunea precizată și a admis cererea reconvențională formulată de pârât, sens în care a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți la data de 07.09.1995, cu privire la imobilul în litigiu, precum și evacuarea reclamantei din acest imobil.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că prin înscrisul sub semnătură privată din 07.09.1995, părțile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare a imobilului, pentru prețul de 2300 DM, părțile înțelegându-se asupra bunului și prețului, iar predarea bunului a avut loc la data încheierii convenției.
Prima instanță a mai reținut că prin acest înscris pârâtul vânzător și-a asumat obligația de a face, respectiv de a-și intabula în cartea funciară dreptul de proprietate (întrucât dreptul nu era înscris în cartea funciară), de a transmite cumpărătoarei actul de intabulare și de a perfecta cu aceasta contractul autentic de vânzare-cumpărare, iar reclamanta și-a asumat obligația de a plăti diferența de preț de 2000 DM, obligația urmând a se executa la data încheierii unei procuri judiciare, dar nu mai târziu de 15.09.1995.
Totodată, prima instanță a avut în vedere că, ulterior, pârâtul a mandatat-o pe numita să aducă la îndeplinire obligația acestuia de a-și intabula dreptul de proprietate în cartea funciară, drept care a fost intabulat la data de 06.09.2005, iar pârâtul a recunoscut că reclamanta cumpărătoare a achitat la data autentificării procurii suma de 1000 DM, deși potrivit convenției trebuia achitată suma de 2000 DM.
Astfel, prima instanță a apreciat că acțiunea principală, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, este neîntemeiată, în condițiile în care nu s-a făcut dovada plății integrale a prețului, iar cererea reconvențională având ca obiect rezoluțiunea contractului este întemeiată.
În calea de atac a apelului, reclamanta apelantă a invocat nelegalitatea și netemeinicia, arătând că în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, că prețul a fost plătit, întrucât pârâtul nu ar fi lăsat-o să stea în imobil 12 ani, iar pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile care erau în sarcina sa, intabulând apartamentul pe numele său după 10 ani și refuzând să se prezinte la notar, el sau mandatarul său, nefiind îndeplinite condițiile care fac operabilă rezoluțiunea.
Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiat apelul reclamantei, cu consecința schimbării sentinței în sensul admiterii acțiunii principale și respingerii acțiunii reconvenționale, pe baza următoarelor considerente:
Din analiza actului depus în susținerea acțiunii la fila 4 dosar de fond rezultă că între părți s-a încheiat la data de 07.09.2005 o promisiune de vânzare cumpărare. Astfel, chiar dacă actul sub semnătură privată poate produce efecte translative în ce privește dreptul de proprietate asupra unui apartament, forma autentică fiind necesară doar pentru imobile terenuri, tribunalul constată că părțile au urmărit în anul 2005 ca transmiterea dreptului de proprietate să aibă loc ulterior, după procurarea actelor necesare de către pârâtul intimat. Această natură a contractului rezultă și din mențiunile privind desemnarea unui mandatar pentru vânzarea imobilului, obligațiile părților în cazul în care vânzarea nu se materializează.
Prin urmare, obiectul acțiunii principale constă în validarea unui antecontract de vânzare cumpărare, iar acela al cererii reconvenționale, în rezoluțiunea aceluiași act juridic.
Din interogatoriul pârâtului rezultă că acesta a primit din prețul de 2300 mărci germane 1300 DM, urmând ca diferența să fie plătită la semnarea procurii speciale, care a avut loc la 11.09.1995, " dar nu mai târziu de 15 septembrie".
Instanța apreciază că în speță nu trebuie să stabilească dacă prețul a fost plătit integral, pentru că acțiunea în rezoluțiune pentru neplata prețului este prescrisă, excepția invocată de reclamantă fiind întemeiată pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
În general, acțiunea în rezoluțiune este prescriptibilă în termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr.167/1958, întrucât se urmărește apărarea unui drept personal, existând o singură excepție, aceea prevăzută de art.1368 civ. care se referă la acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare pentru neplata prețului. Acest text însă nu se aplică în speță pentru că textul special nu se poate extinde prin analogie la alte cazuri similare, pentru care redevin aplicabile dispozițiile dreptului comun.
Prin urmare, trebuie stabilit de la ce dată a început să curgă termenul de trei ani, iar în lipsa unei dispoziții exprese speciale aplicabile, rezultă că începutul termenul se situează la momentul nașterii dreptului la acțiune, respectiv data la care trebuia achitată ultima, 15.09.1995. Ca atare, cererea reconvențională este prescrisă din 15.09.1998, soluția corectă fiind aceea de respingere, așa cum se va schimba și sentința apelată în cauză.
În ce privește acțiunea principală, aceasta trebuia admisă, întrucât sunt îndeplinite condițiile validării antecontractului intervenit între părți la data de 07.09.1995. Astfel, pârâtul intimat este proprietar al bunului, promisiunea de vânzare cumpărare nu a fost desființată, iar pentru preț s-a prescris dreptul de a cere achitarea sa integrală. De asemenea, imobilul se află în posesia reclamantei apelante de la data încheierii antecontractului, folosindu-l în permanență.
În subsidiar, dacă nu s-ar reține prescripția acțiunii reconvenționale, trebuie menționat faptul că la întrebarea nr. 11 din interogatoriu pârâtul intimat a recunoscut că diferența de preț urma să fie achitată la momentul intabulării și definitivării actelor autentice, fapt echivalent unei înțelegeri ulterioare dintre părți și neconsemnată în vreun înscris, obligație care revenea proprietarului și mandatarului, astfel că reclamanta apelantă nu este în culpă pentru neplata restului de 1000 mărci germane din suma convenită în anul 1995. Deci, cererea reconvențională nu poate fi admisă pentru neîndeplinirea uneia dintre condițiile acestei sancțiuni, culpa părții în neexecutarea obligației. De asemenea, debitorul obligației, apelanta reclamantă, nu a fost pusă în întârziere prin notificare sau cerere de chemare în judecată prin care se pretinde executarea obligației pe calea acțiunii în justiție.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs pârâtul, solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul respingerii apelului declarat de reclamată împotriva hotărârii primei instanțe.
Recurentul a invocat în motivare dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. arătând că instanța de apel fie nu analizează probatoriul administrat în fața primei instanțe, fie îl interpretează eronat, precizând că din răspunsul la interogator rezultă că diferența de preț trebuia să fie achitată la momentul intabulării și nu la data semnării procurii speciale, așa cum a reținut instanța de apel, iar intabularea nu era în sarcina pârâtului, ci în sarcina mandatarei, așa încât trebuie înlăturată susținerea instanței, potrivit căreia intabularea era obligația pârâtului.
Recurentul a mai învederat că intimata nu a făcut prin nici un mijloc de probă dovada plății integrale a prețului convenit, iar pe de altă parte, a reținut greșit prescripția dreptului la acțiune, întrucât prin acțiunea în rezoluțiune formulată de el s-a urmărit repunerea părților în situația anterioară, deci restituirea imobilului, nesolicitând și restituirea prețului, astfel că nu poate fi vorba despre o acțiune personală supusă prescripției extinctive prevăzute de Decretul nr.167/1958.
Totodată, a învederat că în ipoteza în care se reține că acțiunea sa reconvențională este supusă termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr.167/1958, acesta a început să curgă pentru pârât de la data promovării acțiunii și nu de la data în care trebuia achitată diferența de preț, în această situație fiind în prezența unei întreruperi a prescripției extinctive conform art.16 din Decretul nr.167/1958.
În sfârșit, a susținut că este lipsită de temei reținerea instanței că el avea obligația de a pune reclamanta în întârziere și de a se ocupa de întocmirea actului în formă autentică, deoarece a fost mandatată în acest sens, precizând că, dacă prețul ar fi fost achitat integral, reclamanta intimată nu ar mai fi justificat un termen de grație pentru îndeplinirea obligației asumate.
Reclamanta intimată a depus la termenul din 23.09.2009 întâmpinare, calificată de instanță ca fiind concluzii scrise, întrucât nu a fost respectat termenul prevăzut de art. 308 al.2 pr.civ.
În urma examinării deciziei atacate, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art.304 pct.7, 8 și 9.pr.civ. și art.3 din Decretul nr.167/1958, Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul declarat de pârât, pentru argumentele ce succed.
Instanța de apel a interpretat corect natura juridică a înscrisului sub semnătură privată încheiat de părți la 07.09.1995, în sensul că este un antecontract de vânzare-cumpărare, în condițiile în care părțile au stabilit ca transcrierea dreptului să aibă loc ulterior, aspect care rezultă și din cuprinsul procurii speciale autentificată sub nr.50616/11.09.1995.
Or, antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de părți nu a dat naștere unei obligații de a da și nu s-a transmis dreptul real de proprietate asupra imobilului, ci a dat naștere unei obligații de a face și a dreptului de creanță corelativ, respectiv de a încheia în viitor un contract autentic de vânzare-cumpărare, astfel încât acțiunea în rezoluțiune a antecontractului fiind o acțiune personală, este supusă termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr.167/1958, așa cum corect a reținut și instanța de apel.
Astfel, în speță, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă în momentul nașterii dreptului la acțiune, respectiv la data la care trebuia să fie achitată ultima - 15.09.1995 și s-a împlinit la 15.09.1998, așa încât acțiunea reconvențională pentru rezoluțiunea antecontractului depusă de pârât în dosarul instanței de fond la 18.10.2007 este prescrisă (fila 40 dosar fond).
În acest context, nu poate fi primită susținerea recurentului privind începerea curgerii termenului de prescripție de la data promovării acțiunii și întreruperea prescripției prin introducerea acțiunii conform art.16 din Decretul nr.167/1958.
Totodată, este de menționat că nu se poate reține culpa reclamantei în neexecutarea obligației sale, în condițiile în care, după încheierea procurii, i s-au predat cheile și a intrat în stăpânirea de fapt a apartamentului, precum și contractul în original, ceea ce dă proba liberațiunii, potrivit art.1138 civ. pârâtul fiind acela care nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa, îndeplinindu-și obligația de a intabula apartamentul abia în 2005 și refuzând, timp de 12 ani, el și mandatara sa să încheie actul autentic la notar.
De asemenea, timp de 12 ani intimata nu a fost tulburată în folosința apartamentului, nu a fost notificată, nu a fost pusă în întârziere și nici nu s-a solicitat mai întâi executarea obligației, iar mai mult, așa cum a reținut și instanța de apel, prin răspunsul la întrebarea nr.11 din interogator, pârâtul recurent a recunoscut că diferența de preț pretins neachitată urma să fie plătită la momentul intabulării și definitivării actelor autentice, astfel că reclamanta intimată nu poate fi considerată în culpă pentru neexecutarea obligației de plată a diferenței de preț.
Așa fiind, Curtea apreciază că toate criticile formulate de recurent din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod pr. civ. sunt neîntemeiate, urmând ca în baza art. 312.pr.civ. să respingă recursul acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul împotriva Deciziei nr. 235/A din 10.03.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Obligă recurentul să plătească intimatei suma de 500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 28 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G - - - - -
GREFIER,
- -
Red. Gh. - 02.11.2009
Tehnored., 2 ex./13.11.2009
Tribunalul Timiș, Judecători:,
, Judecător:
Președinte:Gheorghe OberșterescuJudecători:Gheorghe Oberșterescu, Rujița Rambu, Florin Șuiu
