Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 136/2008. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE
DOSAR NR- CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA NR. 136
Ședința publică din data de 5 februarie 2008
PREȘEDINTE: Rodica Duboșaru
JUDECĂTORI: Rodica Duboșaru, Elisabeta Gherasim Eliza Marin
- - -
Grefier - - -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor formulate de pârâtul Muzeul Județean de Istorie și Arheologie P, cu sediul în P,-, județ P și intervenientul Consiliul Județean P- prin reprezentant legal, cu sediul în P,--4, județ P împotriva deciziei civile nr. 862 din 27 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Prahova,în contradictoriu cu reclamantul Mănăstirea T, cu sediul în nr.1, județ
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 29 ianuarie 2008, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta.
Curtea având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, a amânat pronunțarea pentru data de 5 februarie 2008, când a dat următoarea decizie.
CURTEA:
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la judecătoria Ploiești sub nr. 15895/2005 reclamanta Tac hemat în judecată civilă pe pârâta Muzeul Județean de Istorie și Arheologie P solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată la restituirea pisaniei Bisericii Mănăstirii T,în caz de neexecutare conducătorul instituției să fie obligat la plata de daune cominatorii de 5.000.000 ROL pe zi de întârziere.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este proprietara construcției cu hramul S și ArhB.i, situată în comuna, sat nr.1, județ P și a terenului aferent, așa cum rezultă din extrasul de carte funciară nr.9663/6 decembrie 2005, că aceasta este fosta Domnească din situată în incinta fortificată a Mănăstirii T și fostei curți domnești, fiind edificată inițial de voievodul și sfințită la 24 iunie 1461, ulterior printr-un document al cancelariei domnești din 22 iunie 1662, poruncind lui din să ridice satele din județul P pentru a lucra la domnească, lucrări ce s-au terminat în anul 1670.
A mai arată reclamanta că datorită amplorii lucrărilor de restaurare și rezidire întreprinse de la și la construcțiile Mănăstirii T, a fost menționat printre ctitorii principali ai așezământului monahal, mănăstirii purtându-i numele, că după reactivarea Mănăstirii T în anul 1997, conform art.178 din Statul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române intrat în vigoare la 23 februarie 1949, a fost încredințată de în proprietatea Mănăstirii și a fost restaurată de mănăstire în baza autorizației de construire nr. 160 emisă de Consiliul Local al comunei la 8 noiembrie 2001.
Aceeași reclamantă a arătat că pisania a fost extrasă din zidul bisericii iar în anul 1969 era pierdută, în prezent aflându-se în expoziția permanentă a pârâtei.
La 10 februarie 2006 reclamanta și-a completat acțiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâtei și la restituirea pietrei de mormânt a lui, fiul lui, ctitor al bisericii, dovada existenței acestei pietre de mormânt rezultând din, de toate lucrurile mișcătoare și nemișcătoare ale Mănăstirii, făcut din porunca lui la data de 2 august 1802 în care se precizează că în biserică se aflau două făclii mari de ceară, una la ArhB.ilor și alta la mormânt, și această piatră aflându-se în prezent în posesia pârâtei.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a solicitat respingerea acțiunii invocând și mai multe excepții, respectiv că reclamanta nu are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu nefăcând dovada calității de persoană juridică a Mănăstirii T, în sensul Legii nr.21/1924, caracterul inalienabil al bunurilor revendicate care în conformitate cu Legea nr.182/2000 fac parte din patrimoniul public județean aflat în administrarea pârâtei, excepția prescripției dreptului la acțiune având în vedere că reclamanta pretinde că pisania a fost pierdută în anul 1969, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei care nu a depus la dosar dovada proprietății asupra pisaniei, lipsa taxei judiciare de timbru și aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 646 cod civil privind regimul juridic al bunurilor fără stăpân.
A arătat pârâta că pisania se află în administrarea sa fiind proprietate publică din anul 1975, așa cum rezultă din fișa analitică de evidență nr. 132/10054 din 11 ianuarie 1976 după ce anterior a fost descoperită în perioada anilor 1884-1886 în curtea Bisericii din de către parohul de atunci al bisericii - preotul Al., că pisania nu apare în din 1830 al primăriei locale ca făcând parte din averea mișcătoare și nemișcătoare a Mănăstirii, că ea a intrat în circuitul științific după primul război mondial, neexistând date certe privind proveniența ei cu atât mai mult cu cât nici cercetările arheologice sistematice efectuate la după 1956 neputând confirma existența unei biserici ridicată de în incinta medievală, certă fiind doar ridicarea unei biserici domnești de.
Cu privire la piatra de mormânt pârât a arătat că documentul la care a făcut referire reclamanta nu face vreo precizare în legătură cu piatra tombală și nici dacă scrie ceva pe lespedea acelui mormânt, că piatra a fost găsită în aproprierea Bisericii de mir care nu a aparținut reclamantei, ea fiind descoperită de specialiști ai Muzeului și ai Institutului de Arheologie B în 1981 cu ocazia unor cercetări arheologice iar în 1996 fost dusă la sediul pârâtei, ea aflându-se sub incidența Legii nr.182/2000, în momentul în care a fost descoperită Rezervația se afla în totalitate în proprietatea publică a Consiliului Județean P și în administrarea pârâtei.
După ce au fost puse în discuția părților excepțiile invocate de pârâtă, prin încheierea din 16 martie 2006 instanța a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință și de exercițiu a reclamantei ca neîntemeiată, având în vedere prevederile Statului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin Decretul nr.233/1941, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune motivat de faptul că cererea reclamantei este o acțiune în revendicarea unor bunuri mobile care este imprescriptibilă extinctiv, față de prevederile Legii nr.182/2000 în raport cu care acțiunea de față este scutită de plata taxei de timbru, a respins și excepția vizând netimbrarea acțiunii.
La aceeași dată instanța a dispus în baza art.137 alin.2 Cod pr.civilă unirea excepției privind lipsa calității procesuale pasive și a caracterului inalienabil al bunurilor revendicate cu fondul cauzei, apreciind că acestea sunt chestiuni de fond ce pot fi constatate după administrarea probatoriilor.
În cauză s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de Consiliul Județean P care a arătat în conformitate cu disp.art.3 din Legea nr.182/2000 pentru protejare patrimoniului cultural național mobil bunurile în litigiu aparțin acestui patrimoniu fiind în domeniul public al județului P potrivit HG nr.1359/2001 privind atestarea domeniului public al județului
După administrarea probatoriilor Judecătoria Ploieștia pronunțat sentința civilă nr. 4910/7 iunie 2006, prin care admițând în parte acțiunea precizată a obligat pârâta să restituie reclamantei piatra de mormânt a lui, fiul lui, ctitor al Mănăstirii T, respingând acțiunea în ce privește pisania voievodului ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, urmare admiterii în parte a excepției lipsei calității procesuale active invocate de pârâtă.
S-a respins cererea reclamantei de obligare a directorului general al pârâtei la plata daunelor cominatorii de 5.000.000 lei pe zi de întârziere ca nefondată, s-a constatat caracterul de bun inalienabil al pisaniei voievodului și s-a admis în parte cerere de intervenție în interes propriu formulată de Consiliul Județean P, luându-se act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că bunurile revendicate fac parte din patrimoniul cultural național mobil conform art.1 alin.2 din Legea nr.182/2000 și că în conformitate disp.art.80 alin.2 din aceeași lege bunurile culturale mobile preluate ilegal de autoritățile statului de la data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive, acțiunile în justiție fiind scutite de taxe judiciare de timbru.
În ce privește pisania s-a reținut că potrivit fișei analitice nr.132/1976 aceasta a avut ca prim deținător în perioada 1886- 1924 fără a se cunoaște modul în care a fost deținută, precizând prin adresa din 30 mai 2006 că titlul deținerii a fost acela de custodie și că ea nu emite pretenții de proprietar al bunului pe care îl consideră de drept al Mănăstirii T, însă potrivit scrisorii preotului Al. u pisania a fost depistată de acesta în iarna anului 1922 după ce stătuse în curtea bisericii din comuna u în perioada 1884 - 1886, fiind adusă ca material de construcție așa cum a relatat tatăl preotului, locul de unde a fost luată nefiind identificat de niciunul din înscrisurile depuse la dosar.
S-a reținut de judecătorie ca fiind dovedit de actele istorice faptul că a fost începută de care a poruncit lui din să ridice satele din județul P spre a lucra la Domnească din, că acesta a terminat de reparat în anul 1670 din el însuși ajunsese domnitor al Tării, și că deși există o serie de ipoteze cu privire la faptul că lui este fosta biserică domnească edificată inițial de ul și sfințită la data de 24 iunie 1461 nu există totuși o unitate de păreri în domeniu referitoare la existența unei biserici ridicată de în incinta medievală eană, că nu există o probă clară a locului unde a fost amplasată lui cu pisania în discuție.
S-a apreciat de instanță că în conformitate cu actele depuse la dosar pisania a fost ridicată de profesorul în baza Legii din 1919 I privind conservarea și restaurarea monumentelor istorice și dusă la Casa memorială a profesorului din V de M unde profesorul era custode, fiind transferată în anul 1975 la sediul pârâtei intrând în domeniul public județean prin donație (casa memorială a profesorului cu toate bunurile mobile fiind donată de moștenitorii profesorului pârâtei în anul 1963, intrând în proprietatea publică a statului), împrejurări în care pisania lui nu a fost preluată ilegal de autoritățile statului după data de 6 septembrie 1940, reclamanta nedovedindu-și calitatea de proprietar de drept a acesteia și că ea reprezintă un bun inalienabil aflat în domeniul public județean în posesia pârâtei care a dat dovadă de bună credință.
Cu privire la piatra de mormânt s-a reținut că potrivit fișei analitice nr.44807/2004 aceasta a intrat în posesia pârâtei în urma unor cercetări arheologice sistematice efectuate în anul 1981 în rezervația arheologică, că terenul și construcțiile ce compuneau această rezervație, respectiv 121,7 ha. teren intravilan, ruina Roșie, Albă, II sunt în proprietatea reclamantei conform extrasului de carte funciară nr.112/6 decembrie 2005 și încheierea nr.6154/14 august 2001 fostului Biroul de carte funciară al Judecătoriei Ploiești, că potrivit art.178 din Statul pentru organizarea și funcționarea aprobat prin Decretul nr.233/23 februarie 1949,bisericile izolate care nu se află pe un teritoriu locuit de vreo așezare omenească, bisericile monumente istorice, cum și toate monumentele istorice cu caracter religios aparțin eparhiei pe teritoriul căreia se află și cad în grija și administrarea acelei eparhi", astfel că dreptului de proprietate asupra fostei rezervații arheologice aparține din 1949 B, care a decis reactivarea Mănăstirii T căreia i s-a încredințat în proprietate și celelalte lăcașuri de cult ruinate aflate în fosta rezervație arheologică.
S-a apreciat că piatra de mormânt este legată definitiv de mormântul pe care îl marchează acesta fiind însuși scopul existenței ei, că nu poate avea o existență independentă devenind temporar bun mobil prin detașare de bunul imobil principal al cărui accesoriu este,că a fost descoperită în anul 1981 în rezervația arheologică și la acel moment proprietară era B, pârâta având doar detenția acestei pietre, astfel că în privința acesteia acțiunea reclamantei este întemeiată, acest bun nefiind parte a proprietății publice, reclamanta dovedindu-și calitatea de proprietar de drept în sensul disp.art.80 alin.2 din Legea nr.182/2000.
Raportat la acestea s-a apreciat că cererea de intervenție în interes propriu formulată de Consiliul Județean P este întemeiată în parte impunându-se a se constata faptul că pisania face parte din patrimoniul public al Județului P și respingerea cererii de intervenție în ce privește piatra de mormânt a lui.
Cererea reclamantei de obligarea a directorului general al pârâtei la plata daunelor cominatorii s-a apreciat ca nefondată față de faptul că daunele se aplică numai când este vorba de asigurarea executării obligației de a face dar și în cazul acestora doctrina a stabilit că nu se acordă atunci când este posibilă executarea obligațiilor în natură pe cale silită prin intermediul executorilor judecătorești și că în situația în care pârâta debitoare refuză executarea obligației reclamanta poate porni executarea silită în raport de disp.art 575 - 577 Cod pr.civilă.
Sentința a fost atacată cu apel d e pârâtă și intervenientă, dar și de reclamantă, care au considerat-o nelegală și netemeinică.
Reclamanta a susținut prin motivele de apel că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a solicitat atunci când a constatat caracterul de bun inalienabil al pisaniei voievodului, nefiind investită cu o astfel de cerere, că au fost greșit interpretate probele și s-a considerat în mod eronat că nu s-a dovedit identitatea dintre restaurată de și Domnească a lui, acestea fiind una singură care există și în prezent deși a fost restaurată și reparată de mai multe ori, indiciu în acest sens fiind scrisoarea preotului în care se arată:, i-am arătat-o colegului meu de atunci, student la istorie. Atunci ne-am deplasat eu, el și cu un alt coleg care avea aparat de fotografiat - la u, de aici la și am identificat și pisania și locul de unde fusese luată, după indicațiile tatălui meu".
S-a mai susținut de reclamantă că absența pisaniei dintr-un inventar al bunurilor mănăstirii întărește o dată în plus susținerile privind caracterul de bun accesoriu al acesteia, ea neputând fi tratată ca un bun separat niciodată iar conform fișei analitice de evidență nr. 132/1976 pisania a avut ca prim deținător din între anii 1886 - 1924, iar apoi până în anul 1975 deținător al pisaniei a fost profesorul.
Pârâta Muzeul Județean de Istorie și Arheologie P precum și intervenientul Consiliul Județean P au susținut prin motivele de apel că în mod greșit s-a dispus restituirea pietrei de mormânt, instanța de fond motivându-și soluția pe presupuneri care nu sunt primite de dreptul civil, nefăcându-se dovada că această piatră de mormânt ar fi proprietatea reclamantei, că nu ar fi avut în proprietate rezervația arheologică, astfel că nu putea să o transmită reclamantei, că la 9 martie 1864 ca urmare a aplicării Legii, averea Mănăstirii T, inclusiv terenul rezervației arheologice a intrat în patrimoniul statului și după aplicarea Legii agrare din 1919 terenul împreună cu Moșia ui au rămas în posesia și proprietatea prințesei până în 1949 când a fost preluat de statul comunist și atribuit SC SA
În continuare s-a mai arătat că prin decizia 1231/2000 a Tribunalului Prahova au fost obligați Muzeul Județean de Istorie și SC SA să lase Mănăstirii T în deplină proprietate și posesie suprafața de 12,7 ha. teren pe care se află rezervația arheologică, astfel încât la momentul descoperirii pietrei de mormânt, în anul 1981, terenul și rezervația arheologică făceau parte din domeniul public al statului.
O altă critică s-a referit la faptul că în mod greșit s-a reținut de instanța de fond că dreptul de proprietate asupra fostei rezervații arheologice aparținea din 1949, făcându-se referire la art.178 din Statul pentru organizarea și funcționarea și decizia Ministrului cultelor nr.32/1950, întrucât această decizie este un act administrativ intern emis în perioada regimului comunist care și-a încetat aplicabilitatea după revoluție, iar adresa nu înlocuiește un titlu de proprietate, încheierea de intabulare și extrasul de carte funciară fiind lovite de nulitate absolută.
S-a menționat că piatra de mormânt nu a fost preluată în mod abuziv fiind descoperită prin săpături arheologice sistematice și intrând în proprietatea pârâtei în baza Legii nr. 63/1974.
Aceste apelante au susținut că excepțiile invocate au fost greșit respinse de instanță reclamanta nefăcând dovada capacității procesuale de exercițiu și de folosință și în ce privește excepția vizând excepția prescripției dreptului la acțiune s-a reținut greșit că acțiunea este imprescriptibilă deoarece în cauză este incident termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr.167/1958, și că instanța în mod greșit nu a obligat reclamanta să timbreze acțiunea.
Prin decizia civilă nr. 862/27 noiembrie 2006 Tribunalul Prahova respingând apelul declarat de pârâta Muzeul Județean de Istorie și Arheologie P și intervenienta Consiliului Județean P și admițând apelul reclamantei Mănăstirea T, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în întregime, a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de Consiliul Județean P și a obligat pârâta să restituie reclamantei pisania bisericii Mănăstirii T din 1461 înmatriculată sub nr. 6.4.-22060 în registrul special de piese muzeale și în fișa analitică de evidență 132/10054/11 ianuarie 1976, înlăturat mențiunea privind constatarea caracterului de bun inalienabil al pisaniei, menținând în rest dispozițiile sentinței apelate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 468 Cod civil,obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciu și exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinație" iar potrivit art.469 Cod civil,proprietarul se presupune că a așezat către fond in perpetuu efecte mobiliare, când acestea sunt întărite cu ghips, var sau ciment, sau când ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora " texte în raport de care pentru a fi în prezența unui imobil prin destinație este nevoie să existe un raport de accesorietate fizică ori volițională între bunul mobil și cel imobil la care servește și ambele bunuri să aibă același proprietar, că în speță pisania a fost încorporată în clădirea bisericii ce a fost construită de iar mai apoi a fost scoasă spre a se folosi ca material de construcție, astfel că acest bun trebuie calificat ca un bun imobil prin destinație, simplul fapt că pisania ori piatra de mormânt nu au figurat în inventarele mănăstiri alături de celelalte obiecte neînsemnând că acestea nu au aparținut bisericii ci că ele au fost considerate părți integrante ale bisericii.
S-a apreciat că o atare calificare a bunului are importanță în ce privește regimul juridic aplicabil bunului întrucât instanța a reținut că acest bun este inalienabil fiindu-i aplicabile prevederile Legii nr.182/2000 care conține reglementări cu privire la bunurile mobile ce fac parte din patrimoniul național cultural, fără a se referi la bunurile imobile, nefiind aplicabile în speță, întrucât pisania este un bun imobil prin destinație, iar revendicarea acestuia este imprescriptibilă extinctiv.
S-a reținut că pisania a existat între 1884-1886 la preotul Al. din, dusă apoi la casa memorială a lui unde era custode profesorul, acesta menționând în scrisoarea aflată la dosar că împreună cu și un alt coleg s-au deplasat la u și apoi la unde au identificat pisania și locul de unde a fost luată ca material de construcție după indicațiile tatălui său, preotul Al.
Rezultând deci că pisania a fost descoperită la și a fost luată în anul 1886 de la locul ei - deasupra ușii de la intrarea Bisericii din Popești.
A mai reținut tribunalul că și lucrările istoricului și ale escu menționează că pisania lui s-a aflat deasupra ușii de la intrarea lui de unde a fost extrasă în anul 1886, un alt argument care întărește aceste studii reprezentându-l faptul că în expoziția permanentă a intimatei pisania este prezentată pe frontonul Bisericii cu mențiunea, reconstituirea fațadei bisericii din incinta ală de la, fiind menționați domnitorii Tării împreună cu fiul său și cu soția sa.
S-a concluzionat că este una și aceeași cu cea construită de chiar dacă de-a lungul secolelor a suferit mai multe reparații, fapt recunoscut de pârâtă în răspunsul dat la interogatoriul la întrebarea nr.1, în răspunsul de la întrebarea 7 aceeași pârâtă a recunoscut că a oferit Mănăstirii Toc opie a pisaniei lui, iar piatra de mormânt a fost dată în custodie mănăstirii pentru a se evita declanșarea unui proces.
S-a apreciat că pisania a aparținut bisericii care a restaurat construită de în anul 1461 iar în prezent reclamanta de asemenea a restaurat ce este declarată monument istoric, dovedindu-se dreptul de proprietate asupra acestui bun și impunându-se ca în conformitate cu disp.art.480 Cod civil pârâta să fie obligată să restituite reclamantei pisania, cu consecința respingerii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei în totalitate.
Tribunalul a reținut că pisania a fost preluată de pârâtă în anul 1975 așa cum arată și aceasta prin întâmpinare și cum se menționează în fișa analitică de evidență nr.132/10054 din 11 ianuarie 1976 fiind deținută până în 1975 în custodie de profesor preluată apoi prin transfer la Muzeul de Istorie și Arheologie al Jjudețului P, fiind aplicabile în cauză prevederile art.80 alin.2 din Legea nr.182/2000 conform cărora bunurile culturale imobile preluate ilegal de autoritățile statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de instituțiile care le dețin pe baza unei hotărâri judecătorești definitive.
Pentru aceleași considerente s-a apreciat că cererea de intervenție in interes propriu formulată de Consiliul Județean P privind constatarea de bun inalienabil al pisaniei este neîntemeiată urmând a fi respinsă, nefiind aplicabile prevederile art.32 din Legea nr.182/2000, împrejurarea că ce aparține Mănăstirii T este declarată monument istoric neavând relevanță pentru că nu se aduce nicio atingere protecției speciale de care se bucură acest bun, ci dimpotrivă urmează a fi valorificată ca un tot unitar.
În ce privește apelurile declarate de Consiliul Județean P și Muzeul de Istorie și Arheologie P s-a reținut că sunt neîntemeiate deoarece din probele administrate rezultă că terenul și construcțiile ce compunea fosta rezervație arheologică sunt în proprietatea reclamantei care a fost reactivată în urma Hotărârii Consiliului Eparhial al SF. ai, fiindu-i încredințate bisericii și celelalte lăcașuri de cult aflate în zonă și că nu poate fi reținută și nici susținerea conform căreia nu a deținut niciodată cu titlu de proprietar rezervația arheologică, întrucât art.178 din Statului pentru organizarea și funcționarea a probat prin Decretul nr.233/1949 prevede că bisericile izolate care nu se află pe un teritoriu locuit, bisericile monumente istorice și toate monumentele istorice cu caracter religios aparțin eparhiei pe teritoriul căreia se află și cad în grija și administrarea acelei eparhi.
S-a înlăturat critica referitoare la faptul că statul nu mai este în vigoare după revoluția din decembrie 1989, întrucât nu s-a făcut dovada abrogării acestuia, după cum s-a considerat nefondată și critica referitoare la încheierea de intabulare și extrasul de carte funciară pretins sunt lovite de nulitate absolută întrucât nu s-a făcut dovada că acestea au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească sau un alt mod.
Cu privire la susținerea conform căreia în mod greșit s-a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință și de exercițiu tribunalul a constatat că este nefondată având în vedere prevederile Statului pentru funcționarea și ale Decretului nr.177/1948, că în mod corect s-a respins și excepția prescripției dreptului la acțiune întrucât bunurile revendicate sunt imobile (pisania fiind un bun imobil prin destinația iar piatra de mormânt un accesoriu al imobilului principal de care este legată definitiv ), revendicarea acestora fiind imprescriptibilă extinctiv.
S-a considerat nefondată și critica referitoare la netimbrarea acțiunii dat fiind caracterul bunurilor revendicate care nu pot fi evaluate în bani.
Împotriva susmenționatei decizii au declarat recurs în termen legal pârâta și intervenienta, considerându-le nelegale și netemeinice în raport de prevederile art.304 Cod pr.civilă.
Prin motivele de recurs formulate în termenul prevăzut de lege, pârâta a susținut în esență că s-a reținut greșit de instanță că bunurile revendicate și clasate prin Ordinul Ministerului Culturii și Cultelor nr.2244/8 iunie 2006 în patrimoniul cultural național categoria juridică tezaur, sunt componentele bisericilor lui și proprietatea Mănăstirii T ele fiind bunuri imobile prin destinație.
În cadrul acestei critici s-a susținut că nu s-a dovedit că Mănăstirea Taf ost edificată de, că și în cazul în care s-ar fi făcut o atare dovada, în anul 1864 urmare Legii a intrat în proprietatea statului, în anul 1998 monumentul fiind restaurat și rămânând în proprietatea statului ca și terenul pe care se află amplasată Mănăstirea T care este tot proprietatea statului, împrejurări în care reclamanta nu are legitimare procesuală activă iar bunurile nu pot fi înstrăinate.
Legat de acest aspect s-a susținut că acțiunea trebuia timbrată, conform Legii nr.146/1997 fiind scutite de plata taxei numai acțiunile întemeiate pe dispozițiile Legii nr.182/2000.
A mai arătat recurenta că în mod greșit s-a apreciat de instanțe că bunurile în litigiu au fost transmise legal reclamantei în conformitate cu art.178 din Statul pentru organizarea și funcționarea aprobat prin Decretul nr.233/1949, care fiind un act administrativ intern nu intră în circuitul civil iar încheierea de intabulare și extrasul de carte funciară întocmite în favoarea reclamantei, chiar dacă nu au fost anulate sunt anulabile,în condițiile în care recurenta va formulat contestația în anularea hotărârii pronunțate cu privire la valabilitatea acestora.
A critica pârâta și faptul că s-au ignorat actele normative invocate respectiv OG nr.43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic, Legea nr.5/2000, lista monumentelor istorice, 1160/1955 și HG 1359/2000 din care rezultă că bunurile revendicate aparțin statului, în speță domeniului public al Județului
Cu privire la piatra de mormânt s-a susținut că fiind descoperită în anul 1981 aparține domeniului public al statului reprezentat de intervenienta Consiliul Județean P, dată în administrarea Muzeului de Istorie și Arheologie, că s-a solicitat piatra de mormânt a fiului lui, dar din fișa analitică de evidență nr.44807 rezultă că ea este piatra mormântului nepotului lui.
Aceleași susțineri s-au făcut și în legătură cu pisania, că devreme ce nu s-a dovedit că este proprietatea reclamantei nici pisania nu s-a dovedit că este proprietatea acesteia, autorizația de construire nr.160/8 noiembrie 2001 reținută de instanță ca dovadă a dreptului de proprietate pentru reclamantă neconstituind dovadă a proprietății.
Aceeași pârâtă a depus la dosar la data de 7 iunie 2007 completări (dezvoltări) la motivele de recurs inițiale prin care a susținut nelegalitatea prevăzută de art.304 pct.9 Cod pr.civilă în sensul că acțiunea are o cauză juridică (causa debendi) străină de natura dreptului subiectiv afirmat (causa petendi), în sensul că temeiurile de drept invocate de reclamantă nu au legătură cu cauza dedusă judecății, cu referire la dreptul de accesiune ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, în timp ce cererea completatoare (prin care s-a solicitat piatra tombală) nu este motivată în drept fiind astfel inadmisibilă.
S-a invocat nulitatea prev.de art.304 pct.9 Cod pr.civilă în sensul că dispozițiile legale din materia proprietății bunurilor mobile se aplică numai în cazul bunurilor pierdute sau furate cu referire la art.1909 Cod civil conform căruia,lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuință de vreo curgere de timp, ea neputând fi posibilă în două ipoteze, pierderea și furtul (art.1909 alin.2 Cod civil) împrejurări neinvocate de reclamantă.
S-a susținut și nelegalitatea prevăzută de art.304 pct.9 Cod pr.civilă în sensul că acțiunea în revendicare a unor bunuri mobile întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr.182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național cu referire la art.80 alin.1 și 2 din aceeași lege, în speță nefiind dovedite condițiile impuse de text, atât pisania cât și piatra de mormânt intrând legal în proprietatea statului.
S-a mai invocat nulitatea prevăzută de același text constând în aceea că în mod greșit instanțele au apreciat că regimul juridic al proprietății poate fi stabilit printr-un act normativ intern al, în contra regulilor înscrise în Codul civil și în legile speciale, făcându-se referire la Hotărârea nr.27/19 aprilie 2001 Consiliului Județean P care a stabilit inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al județului
În recursul său intervenienta Consiliul Județean Paa rătat că în mod greșit s-a respins cererea de intervenție formulată de aceasta considerându-se că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art.32 din Legea nr.182/2000 în sensul că pisania nu face parte din categoria bunurilor inalienabile, că potrivit fișei analitice nr.132/1976 pisania lui a avut ca prim deținător între anii 1886 - 1924, că aceasta a fost ridicată de profesor în baza Legii din 1919 și dusă în casa memorială a profesorului,fiind transferată în anul 1975 la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie P, fiind menționată în inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al județului P și că în mod greșit s-a admis capătul de cerere privind restituirea pietrei de mormânt deoarece în anul 1981 când a fost descoperită, terenul pe care s-a aflat făcea parte din domeniul public al județului, cu atât mai mul cu cât nu s-a făcut dovada că a aparținut vreunui mormânt aflat în vreuna din bisericile amplasate în fosta rezervație arheologică.
În ce privește recursul declarat de pârâta din prezenta cauza, urmează a se analiza criticile pe care aceasta le-a formulat în termenul prevăzut de art.303 Cod pr.civilă, completarea motivelor de recurs depusă la dosar peste termenul legal respectiv la 7 iunie 2007, în condițiile în care decizia i-a fost comunicată la data de 30 ianuarie 2007 conform dovezii de la fila 51 dosar apel, nefăcând obiectul analizei de față întrucât aceasta așa-zisă completare sau dezvoltare a motivelor de recurs reprezintă în fapt alte motive de recurs formulate peste termen.
S-a susținut de această pârâtă că în mod greșit instanța a reținut că bunurile revendicate și clasate prin Ordinul Ministerului Culturii și Cultelor nr.2244/8 iunie 2006 în patrimoniul cultural național categoria juridică tezaur sunt componentele bisericilor lui și a lui sunt proprietatea Mănăstirii T și devin bunuri imobile prin destinație.
Din actele dosarului, din studiile istoricilor și din scrisoarea aflate la fila 36 dosar fond în mod corect Tribunalul Prahovaa concluzionat că în cauză este una și aceeași cu cea construită de chiar dacă de-a lungul timpului a suferit mai multe reparații, împrejurare confirmată și de recurentă prin răspunsurile pe care le-a dat la interogatoriul ce i s-a luat (întrebarea nr.1).
Din scrisoarea aflată la fila 36 dosar fond prin care preotul Al. u consemna că s-a deplasat împreună cu colegul său și cu un alt coleg la u și apoi la unde a identificat și pisania și locul de unde a fost luată, rezultă că pisania în discuție a fost descoperită la de unde a fost luată în anul 1886, așa cum arată de la locul ei, respectiv de deasupra ușii de la intrarea în din Popești (fila 118 dosar fond).
Faptul că a fost construită de și că deasupra ușii s-a aflat pisania rezultă și din lucrările istoricului și ale arheologului escu care confirmă că a fost extrasă în anul 1886.
Aceeași autori au precizat că din Popești a reconstruit vechea biserică care a aparținut lui, ulterior în hrisovul din 1671 menționându-se că bătrânul domn împreună cu fiul său s-au intitulat ctitori ai mănăstirii reconstruite.
În dovedirea faptul că a fost construită de, reconstruită ulterior de în mod corect tribunal a reținut și un alt argument respectiv faptul că în expoziția permanentă a intimatei pisania este prezentată pe frontonul bisericii având mențiunea,reconstruirea fațadei bisericii din incinta voievodală de, și unde sunt menționați domnitorii Tării împreună cu fiul său, precum și cu soția sa.
S-a dovedit deci că a fost construită de, reconstruită de în anul 1461 ulterior restaurată de reclamanta intimată care în acest a obținut autorizația de construire nr.160/2001, că avea deasupra ușii de la intrare pisania în discuție, astfel că nu pot fi avute în vedere susținerile recurentei pârâte că nu s-ar fi făcut aceste dovezi sau chiar dacă s-ar fi făcut urmare Legii ar fi intrat în patrimoniul statului în anul 1998 când a fost și restaurată și că a continuat să rămână în proprietatea statului ca și terenul pe care se află amplasată.
Nu a intrat în proprietatea statului întrucât terenul și construcția ce compuneau fosta rezervație arheologică și anume teren intravilan în suprafață de 121,7 ha. ruina Roșie, Albă, II sunt în proprietatea reclamantei conform extrasului de carte funciară nr.112 /6 decembrie 2005 și încheierii nr.6154/14 august 2001 fostului biroul de carte funciară a Judecătoriei Ploiești, acte ce nu au fost anulate,așa cum de altfel recunoaște și recurenta care însă de apără spunând că deși nu sunt anulate sunt anulabile.
Conform disp.art.644 Cod civil proprietatea se poate dobândi prin accesiune ceea ce însemnă că proprietatea unui bun mobil sau imobil dă drept asupra tot ce se unește ca accesoriu cu lucru, fiind conform art.488 Cod civil, tot ce se unește și se încorporează cu lucru se cuvine proprietarului lucrului.
Faptul că prin Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr.2244/8 iunie 2006 bunurile în litigiu au fost clasate în patrimoniul cultural național categorie juridică tezaur fiind componente ale bisericilor lui și nu conduc la ideea că acestea nu sunt proprietatea reclamantei întrucât acest ordin al ministrului nu poate schimba regimul juridic al bunului cu atât mai mult cu cât ordinul a fost emis în 2006 după înregistrarea acțiunii de față.
Neîntemeiată este și critica conform căreia acțiunea de față trebuia timbrată întrucât, așa cum a reținut și instanța de apel, dat fiind caracterul bunurilor revendicate o evaluare a acestora nu poate fi realizată.
S-a mai susținut de recurentă că în mod greșit s-a apreciat că bunurile în litigiu au fost transmise ilegal reclamantei în conformitate cu art.178 din Statutul privind organizarea și funcționarea aprobat prin Decretul nr.233/1949.
O atare susținere nu poate fi primită întrucât din actele aflate la dosar rezultă că terenul și construcțiile ce compunea fosta rezervație arheologică sunt în proprietatea reclamantei care a fost reactivată în urma Hotărârii Consiliului Eparhial al ai fiind încredințate Bisericii și celelalte lăcașuri de cult din zonă, art.178 din Statul pentru organizarea și funcționarea aprobat prin Decretul nr.233/1949 prevăzând în mod expres că bisericile izolate ce nu se află pe un teritoriu locuit, bisericile monumentele istorice și toate monumentele istorice cu caracter religios aparțin eparhiei pe teritoriul căreia se află și cad în grija și administrarea acelei eparhi.
Nu s-a dovedit că Decretul nr.233/1949 prin care s-a aprobat Statul de organizare și funcționare a fost aprobat, astfel încât el și-a produs efectele și le produce în continuare.
Criticile recurentei referitoare la faptul că s-a dispus restituirea pietrei de mormânt ce aparține domeniului public al statului reprezentat de intervenientă și dat în administrarea pârâtei,că s-a solicitat piatra de mormânt a fiului lui când din fișa analitică rezultă că este vorba de piatra mormântului nepotului lui,urmează de asemenea a se constata că sunt neîntemeiate.
Aceleași critici s-au făcut și cu privire la pisanie și sunt de asemenea neîntemeiate deoarece, așa cum corect s-a reținut de tribunal pisania a fost încorporată în clădirea bisericii construită de de unde a fost scoasă în intenția de a fi folosită ca material de construcție, împrejurări în care în mod corect a fost calificată ca fiind un bun imobil prin destinație, neavând relevanță că aceasta sau piatra tombală nu au fost menționate în evidențele respectiv în inventarul ce se află la dosar, ele aparținând bisericii, constituind părți integrante ale acesteia.
a fost preluată de pârâta recurentă în anul 1975 așa cum rezultă din fișa analitică de evidență nr.132/10054 /11 ianuarie 1976, a fost deținută până în 1975 în custodie de profesor și preluată apoi prin transfer la Muzeul de Istorie și Arheologie al Județului
Cât privește piatra de mormânt s-a dovedit că aceasta a fost descoperită în urma unor cercetări arheologice efectuate în rezervația arheologică și în mod evident aceasta este indisolubil legată de mormântul pentru care a fost ridicată și care s-a dovedit a fi existat în, astfel că nu se poate susține că aparține domeniului public al statului reprezentat în cauză de intervenientă și dată în administrarea pârâtei, ea aparținând de drept bisericii, soluția de restituire a acesteia fiind corectă.
fiind un bun imobil prin destinație iar piatra de mormânt un accesoriu al imobilului principal legată definitiv de mormântul pe care îl marchează în mod corect au fost restituite reclamantei intimate.
Concluzionând Tribunalul Prahovaa interpretat corect probele administrate și a aplicat corespunzător dispozițiile legale împrejurări față de care se impune respingerea recursului declarat de pârâtă ca nefondat, în cauză nefiind incidente motivele de casare sau de modificare a hotărârii prev. de art.304 Cod pr.civilă.
Cât privește recursul declarat de Consiliul Județean P urmează a se constata că este nefondat întrucât corect s-a respins cererea de intervenție și s-a dispus restituirea celor două obiecte în litigiu, simpla menționare a acestora în inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al județului P neputând duce la concluzia că acțiunea este neîntemeiată.
Din actele depuse la dosar rezultă așa cum s-a mai arătat că pisania a fost preluată de pârâtă în anul 1975, aspect menționat și în fișa analitică de evidență nr. 132/10054/11 ianuarie 1976 că a fost deținută până în 1975 în custodie de profesor și transferată Muzeului de Istorie și Arheologie P, simplul transfer al bunurilor neputând conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra acestuia.
Neîntemeiată este și susținerea conform căreia nu s-a dovedit că piatra de mormânt ar fi aparținut vreunui mormânt aflat în una din bisericile amplasate în rezervația arheologică de la, întrucât așa cum corect s-a reținut și de tribunal această piatră de mormânt a marcat mormântul care s-a aflat în incinta bisericii care la rândul ei se găsea în fosta rezervație arheologică de la, astfel că nu putea să fie proprietatea domeniului public al statului cum greșit se reține de intervenienta recurentă.
Față de considerentele arătate și acest recurs urmează a fi respins ca nefondat, hotărârea pronunțată în cauză fiind legală și temeinică.
Urmează a se lua act de declarația intimatei că nu solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta Muzeul Județean de Arheologie P prin reprezentanții săi legali și de intervenienta Consiliul Județean P, prin reprezentanții săi legali, împotriva deciziei civile nr. 862/27 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta intimata Mănăstirea T, prin reprezentanții săi legali.
Ia act de declarația intimatei reclamante că nu solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 5 februarie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Rodica Duboșaru, Elisabeta Gherasim Eliza Marin
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. EM/BA
2 ex./6.02.2008
15895/2005 Jud.
a- Trib.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120/2006
Președinte:Rodica DuboșaruJudecători:Rodica Duboșaru, Elisabeta Gherasim Eliza Marin
