Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 395/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
INSTANȚĂ DE RECURS
DECIZIE Nr.395
Ședința publică de la 26 martie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Tatiana Rădulescu
JUDECĂTOR 2: Paraschiva Belulescu
JUDECĂTOR 3: Ionela Vîlculescu
Grefier - - - -
*****
Pe rol, judecarea contestației în anulare formulată de contestatorii și împotriva deciziei civile nr. 776 din 01 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosar nr-, în contradictoriu cu intimatul --.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns contestatorul și intimatul --, lipsind contestatoarea.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Instanța, constatând că nu sunt cereri de formulat și excepții de invocat, a apreciat cauza în stare de soluționare și a acordat cuvântul asupra contestației în anulare de față.
Contestatorul a solicitat admiterea contestației în anulare, conform motivelor scrise.
Intimatul -- a solicitat respingerea contestației în anulare, ca nefondată. A depus concluzii scrise.
CURTEA:
Asupra contestatiei in anulare de fata.
1. Prin sentința civilă nr. 5926 din 25 apr. 2007, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr-, a fost admisă acțiunea reclamantului --, au fost obligați pârâții și să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul: construcție și teren în suprafață de 126,25 mp, situat în C,- (fost 10), cu cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel instanța, nalizând titlul autoarei reclamanților, a constatat că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu conform actului de tranzacție-partaj nr. 54 din 5 februarie 1942. Cât privește dreptul de proprietate al pârâților, a constat că aceștia au devenit proprietari ai imobilului în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 54 încheiat la data de 30.01.1997 cu Consiliul Județean Pârâții au dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar întrucât preluarea de către stat s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale atunci în vigoare.
Împotriva sentinței au declarat apel pârâții și criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
2. Prin decizia civila nr. 149 din 25 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, s-a respins apelul declarat de pârâți, reținându-se că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a înscrisurilor depuse la dosar și a celorlalte mijloace de probă administrate, în lumina principiilor consacrate de legislația internă și drepturilor ocrotite și garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În privința primului motiv de apel, acela că instanța de judecată nu poate să compare titlurile de proprietate, ci dimpotrivă era obligată să recunoască valabilitatea și caracterul preferabil al titlului apelanților pârâți, tribunalul a constatat netemeinicia acestuia. S-a arătat, invocându-se și jurisprudența CEDO (cauza Păduraru contra României), că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. Faptul că titlul invocat de către pârâți, contractul de vânzare-cumpărare nr. 54 fost analizat în cadrul acțiunii în evacuare și constatare a nulității absolute, dându-se eficiență principiului aparenței în drept și bunei-credințe la încheierea actului juridic (decizia civilă nr. 2012/2003 a Curții de Apel Craiova ), a fost apreciat irelevant, întrucât privitor la acest aspect CEDO a stabilit că instanța supremă din România nu a adoptat o jurisprudență constantă.
Astfel, după anul 2001, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunile în revendicare, fie reținând buna-credință a cumpărătorilor, fie apreciind ca aplicabilă aparența în drept. În mai multe rânduri Curtea Supremă de Justiție a refuzat să procedeze la compararea titlurilor, considerând că o confirmare pe cale juridică a valabilității vânzării bunului altuia ar fi consolidat transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul cumpărătorului, efect ce nu ar putea fi anulat de compararea titlurilor. O asemenea situație, inacceptabilă din punct de vedere juridic, s-a considerat că nu poate fi reținută de către tribunal în analizarea temeiniciei acțiunii în revendicare.
Curtea Europeana statuat că vânzarea imobilului unui terț, ce a făcut imposibilă redobândirea posesiei asupra acestuia, constituie fără îndoială o ingerință în dreptul de proprietate al acestuia, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 112/1995, ce a stat la baza încheierii contractului nr. 54, nu permitea decât vânzarea imobilelor preluate cu titlu valabil, ori autoritatea administrativă ce a aplicat Legea nr. 112/1995 era obligată să verifice, printre alte condiții, dacă autoarea reclamantului nu era exclusă de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, așa cum a procedat Judecătoria la pronunțarea sentinței civile nr. 12651 din 1 septembrie 1997.
Acțiunea în revendicare a fost apreciată admisibilă, arătându-se că aceasta constituie pentru reclamant singurul mijloc de a redobândi posesia bunului, fiind în ipoteza comparării titlurilor invocate, titluri ce nu provin de la același autor; pârâții au dobândit prin contractare cu statul neproprietar; autoarea reclamantului nu a pierdut de fapt, dreptul de proprietate ci numai posesia imobilului; buna-credință poate avantaja una din părți exclusiv în situația în care nici una dintre părți nu poate aduce un titlu de proprietate, caz în care partea care are câștig de cauză este cea care dovedește posesia mai bine caracterizată; procedura judiciară ce a constatat buna-credință a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu are nici un efect asupra existenței dreptului de proprietate al adevăratului proprietar. S-a considerat că teoria proprietarului aparent invocată de către pârâți nu determină pierderea acțiunii în revendicare.
În ceea ce privește suprafața de teren aferentă casei de locuit, s-a reținut că face corp comun cu imobilul construcție; nu era necesară administrarea probei cu expertiză tehnică, existând acte care dovedesc amplasamentul terenului.
În consecință, s-a constatat că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate; s-a reținut, de asemenea, că jurisprudența Curții Europene Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt direct aplicabile în dreptul intern.
Împotriva deciziei au declarat recurs pârâții și, solicitând modificarea ambelor hotărâri în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului s-a susținut că hotărârea pronunțată se sprijină pe argumente contradictorii. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu limitează dreptul statelor de a exclude de la restituire anumite categorii de imobile, cum s-a întâmplat cu imobilele ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. Statul nu se putea opune la vânzarea imobilului în litigiu câtă vreme autoarea reclamantului nu adresase nici o notificare și nu promovase acțiune în justiție pentru recuperarea imobilului.
imobilului în litigiu a avut loc cu mult anterior ratificării de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului, situație în care circumstanțele preluării sau efectele ei nu intră sub incidența acestui act.
Invocându-se art. 304 pct 8 Cod pr. civilă s-a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că titlul de proprietate invocat de pârâți este lipsit de forță juridică. Acest act a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, lege prin care a fost instituită una dintre excepțiile de la restituirea în natură. Prin soluția pronunțată instanțele au ajuns la o negare implicită a efectelor recunos-cute bunei-credințe în sistemul nostru de drept.
Prin ultima critică formulată a fost învederată interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a reglementărilor incidente din legislația națională cât și din cea europeană.
În speță nu se impune compararea titlurilor de proprietate, întrucât nu subzista ipoteza drepturilor dobândite de la autori diferiți. Chiar în ipoteza comparării titlurilor, titlul pârâților este preferabil. Ca urmare a respingerii acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare dreptul lor de proprietate a fost consolidat, impunându-se respingerea acțiunii în revendicare. Terenul revendicat nu a fost și nu este ocupat de către recurenți.
3. Prin decizia civilă nr. 776 din 1 oct. 2008 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr- s-a respins recursul declarat de pârâții și împotriva deciziei civile nr. 149 din 25 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, și a sentinței civile nr. 5926 din 25 aprilie 2007, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant - -.
Pentru a se pronunța astfel Curtea a avut în vedere următoarele considerente:
Curtea a apreciat că la data soluționării litigiului de față, prin prisma dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, atât dreptul de proprietate de care se prevalează reclamantul cât și cel de care se prevalează pârâții se impun a fi protejate.
Prin sentința civilă nr. 12651 din 1 septembrie 1997 Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă și irevocabilă după respingerea căilor de atac declarate, autoarea reclamantului (numita ) și-a redobândit dreptul de proprietate cu privire la imobilul situat în C,-, compus din casă de locuit și teren aferent în suprafață de 126,25 mp. drept care fusese preluat anterior pe calea naționalizării. Litigiul a fost purtat în contradictoriu cu mai multe persoane juridice de drept public, respectiv Consiliul Local al Municipiului C, regia care avea în administrare imobilul ( C) și Direcția Generală a Finanțelor Publice Prin pronunțarea acestei hotărâri au fost constatate viciile dreptului dobândit de stat prin naționalizare, pârâtele fiind obligate să lase bunul autoarei reclamantului, în deplină proprietate și liniștită folosință.
Punerea în executare efectivă a acestei hotărâri judecătorești, nu a fost însă posibilă, întrucât construcția nu se mai afla în proprietatea, respectiv administrarea pârâtelor încă din perioada anterioară declanșării litigiului. Pentru teren o executare efectivă a hotărârii nu a fost, de asemenea posibilă, deoarece acesta este situat sub construcție și în imediata vecinătate a acesteia; folosirea construcției implică folosirea și a terenului aferent. Astfel fiind, este evident că reclamantul, în calitate de succesor cu titlu particular al numitei, deține în prezent numai teoretic bunul, protejat prin art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (deși a fost încheiat proces-verbal de punere în posesie, de către executorul judecătoresc). În fapt acesta este în imposibilitate de a se bucura de acest bun, care este deținut de pârâți.
La rândul lor, pârâții și-au întemeiat posesia pe un act translativ de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare nr. 54/30 ianuarie 1997 prin care au cumpăratcasa de locuitdin C,-), ce a fost menținut în urma controlului la care a fost supus pe cale judiciară la cererea reclamantului. În consecință, potrivit legii române și normei menționate din Convenție, și dreptul pârâților asupra casei de locuit constituie un bun și se impune a fi apărat. În aceste condiții Curtea a apreciat că prevederile Convenției nu sunt utile în soluționarea litigiului de față. Este de precizat că faptul că statul "nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare" nu poate fi imputată pârâților, câtă vreme în cadrul litigiului anterior, așa cum s-a arătat, a fost constatată validitatea convenției prin care aceștia au dobândit imobilul construcție.
Pentru imobilul în litigiu autoarea reclamantului a făcut dovada nerespec-tării dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 la data preluării, situație care a dus la desființarea retroactivă a dreptului de proprietate al statului, fără să fi putut avea drept consecință și repunerea în situația anterioară, în ce privește starea de fapt, întrucât la data verificării valabilității actului de preluare statul nu mai deținea bunul nici în fapt nici în drept, și deci nu-l putea preda. Dreptul de proprietate anulabil pe care l-a avut statul asupra casei de locuit era deja înstrăinat către pârâți, aceștia aflându-se și în posesia bunului. În aceste condiții se pune problema de a stabili în ce măsură desființarea titlului statului poate duce ladesființareadreptului dobândit de pârâți (în baza principiului rezoluto iure dantis resolvitur ius accipientis).
Aspectul menționat a făcut obiectul litigiului purtat între părți, soluționat prin decizia civilă nr. 1466 din 25.04.2001 a Tribunalului Dolj (rămasă irevoca-bilă prin decizia civilă nr. 2012/9 iunie 2003 Curții de Apel Craiova ). În cadrul acestui litigiu titlul pârâților a fost menținut, reținându-se buna credință a acestora la încheierea actului de vânzare-cumpărare. Prin pronunțarea acestei hotărâri, în condiții de contradictorialitate cu reclamantul, dreptul de proprietate al pârâților asupraconstrucțieia fost reafirmat. Astfel fiind, dacă obiectul litigiului de față l-ar constitui redobândirea posesiei de către reclamant numai asupracasei de locuit, acțiunea ar trebui respinsă, dreptul de proprietate al pârâților fiind preferabil în virtutea principiului ocrotirii bunei-credințe întemeiată pe o eroare comună în ce privește valabilitatea dreptului vânzătorului (error communis facit jus).
În speță, însă, avem de a face cu două bunuri, dintre care unul este principal (terenul) și unul este accesoriu (construcția - casă de locuit). Terenul se află în proprietatea reclamantului în timp ce pentru construcție s-a arătat deja că are prioritate, inclusiv în cadrul procesual al revendicării, titlul pârâților. Acțiunea în revendicare este corect admisă pentru teren în timp ce pentru construcție, dacă ar fi avută în vedere numai situația juridică a acesteia, acțiunea trebuia respinsă. Cele două bunuri, însă, nu pot fi separate; nu este posibilă utilizarea terenului de către reclamant întrucât pe acesta este amplasată construcția - casă de locuit. La rândul său construcția nu poate fi utilizată de către pârâți fără utilizarea terenului care este proprietatea reclamantului.
În condițiile enunțate soluționarea litigiului de față s-a făcut prin aplicarea regulii conform căreia accesoriul urmează soarta juridică a principalului (accesorium sequitur principale). Întrucât reclamantul are un drept de proprietate necontestat asupra terenului și se impune să-i fie lăsat terenul în deplină proprietate și liniștită posesie, iar construcția este amplasată pe acest teren (aspect care constituie o chestiune de fapt dezlegată în acest sens de către instanța de apel, pe baza probatoriului administrat și care nu poate fi repusă în discuție pe calea recursului), se impune ca acesta să dobândească posesia și cu privire la construcție în temeiul regulii expuse, chiar dacă dreptul său de proprietate asupra construcției nu ar putea fi preferat, în alte condiții, în raport cu dreptul pârâților.
Este de precizat că menținerea unei situații juridice diferențiate pentru cele două bunuri nu este de preferat, întrucât ar fi o sursă sigură de conflicte viitoare între părți, câtă vreme reclamantul -în calitate de proprietar al terenului - nu ar putea să se bucure de toate prerogativele dreptului său de proprietate, atributele posesiei și folosinței impunându-se să fie exercitate de către cel care posedă construcția.
În cei privește pe pârâți, în cadrul litigiului de față nu se poate discuta modalitatea de recuperare a prejudiciului suferit prin pierderea bunului cumpărat, întrucât instanța nu a fost învestită cu o cerere în acest sens.
4. Impotriva acestei decizii au formulat contestatie in anulare recurentii, in termen si motivat, invacand faptul ca instanta de recurs a omis in mod vadit sa examineze toate motivele de recurs, respectiv nu a analizat motivele enuntate la pct. 2 si 3 din cerere, astfel: 1. la punctul 2 s-a invocat cazul de recurs de modificare prev. de art. 304 pct. 8 Cod procedura civila, in sensul ca instanta de apel a interpretat gresit actul juridic dedus judecatii schimband natura si intelesul vadit neindoielnic al acestuia, motiv in sprijinul caruia au fost aduse doua argumente majore; 2. la pct. 3 s-a invocat cazul de recurs de modificare prev. de art. 304 pct. 9 Cod provedura civila, in sensul ca instanta de apel a interpretat si aplicat gresit legea.
, contestatorii arata ca, instanta de recurs nu analizeaza critica de la pct. 2 asa cum a fost motivata, iar aprecierile instantei de recurs privesc alte aspecte ce nu au legatura cu cererea de chemare in judecata, instanta nepronuntandu-se cu privire la natura si intelesul titlului de proprietate al contestatorilor, asa cum s-a solicitat prin recursul motivat. Mai mult, instanta de recurs nu analizeaza efectele pe care le produce acest titlu, potrivit caruia cum paratorilor s-a atribuit un drept de folosinta asupra terenului pe care este amplasata constructia, desi s-a aratat ca titlul paratilor are caracter preferabil.
In ceea ce priveste critica de la pct. 3, contestatorii arata, de asemenea, ca instanta de recurs nu a motivat si nu a argumentat privitor la sustinerea recurentilor ce viza gresita retinere de catre instanta de apel a ipotezei care sa permita compararea titlurilor. Mai arata ca, acest motiv de recurs nu permitea decat o analiza distincta, iar nu grupata impreuna cu alte critici, intrucat aspectele invocate aduceau in discutie intinderea efectelor produse de titlurile partilor, dar si aplicarea legii prin prisma efectelor astfel recunoscute, iar o analiza distincta si o corecta solutionare, ar fi putut duce la o alta solutie. Mai mult, desi s-a facut dovada certa ca paratii nu ocupa terenul aferent constructiei de 126 mp, in mod gresit s-a admis actiunea cu privire la acest capat de cerere.
In sustinerea faptului ca subzista cazul de contestatie in anulare speciala prev. de art. 318 teza II Cod procedura civila, contestatorii mai arata ca instanta de recurs s-a pronuntat asupra unor aspecte pe care niciuna dintre parti nu le-a invocat si fara ca acestea sa fie puse in dezbaterea partilor, respectiv beneficiul accesiunii imobiliare in favoarea reclamantului, desi acesta nu a invocat.
Concluzioneaza in final ca instanta de recurs a schimbat cadrul procesual, invocand din oficiu probleme de drept noi, peste vointa partilor si cu incalcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, principiului disponibilitatii, precum și dreptului la aparare, fundamentandu-si solutia pe aceasta problema de drept, fara a se raporta si fara a analiza motivele de recurs formulate, fiind nesocotit chiar obiectul pricinii. In aceasta privinta, subliniaza ca reclamantul a invocat in drept disp. art. 480 Cod civil, iar nu ale art. 494 cod civil si ca nu a revendicat tot terenul, fapt ce ar fi permis punerea in discutie a accesiunii imobiliare, ci a revendicat constructia si numai terenul aferent al acesteia, de 126,5 mp, astfel ca cercetarea judecatoreasca în fond și apel, s-a cantonat in aceste limite, depășite în recurs.
Solicita admiterea contestatiei, anularea deciziei si fixarea unui termen pentru rejudecarea recursului.
Contestatia in anulare de fata este nefondata si se va respinge ca atare, pentru considerentele ce se vor arata în continuare:
Contestația în anulare specială este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce se poate exercita în cazurile anume prevăzute de art. 318. pr. civ.
Potrivit disp. art. 318 teza II Cod procedură civilă, hotărârile instanței de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
Instanța de recurs este în drept să sistematizeze motivele de recurs, în măsura in care exista mai multe motive din cele prev de art. 304 pct. 1 - 9 Cod procedura civila, pentru o analiză logica si raționala a caii de atac și să aprecieze care din motivele de recurs este determinant pentru lămurirea raporturilor juridice dintre părți, să-l examineze cu prioritate, apreciind că discutarea și rezolvarea acestui motiv face inutilă cercetarea celorlalte motive subsumate si a celorlalte argumente prezentate, răspunzându-se recursului prin considerente unice și valabile în mod corespunzător pentru toate criticile.
De asemenea, instanța de recurs este în drept să grupeze motivele și argumentele folosite de recurent care au elemente comune, fiind apte de a fi analizate din aceiași perspectivă în fapt și în drept și de a primi aceiași soluție și să aprecieze că discutarea motivelor de casare în acest mod, comasat, face inutilă cercetarea distinctă a fiecărui motiv, răspunzându-se recursului prin considerente comune fiecărui grup de motive în parte.
In cauza, recurentii pârâți au criticat solutia data în apel prin care s-a menținut soluția primei instanțe care a admis acțiunea reclamantului --, au fost obligați pârâții și să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul: construcție și teren în suprafață de 126,25 mp, situat în C,- (fost 10).
Cererea de recurs este amplă și dezvoltă argumentat fiecare critică formulată, iar în urma sistematizării realizată de către recurenți, cererea cuprinde 3 motive de recurs, cu un număr diferit de subpuncte, fiind invocate în drept cazurile de recurs de modificare prev. de art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod procedură civilă: existența unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii; interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și pronunțarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
In speta, se constată că, mai înainte de examinarea propriu-zisă a recursului, instanța de recurs a redat sintetic fiecare dintre cele trei motive invocate, distincte în raport cu motivarea în drept dată de părți și de încadrarea în cazurile de recurs prev. de art. 304 pct. 7, 8 și 9, precum și în esență, argumentele aduse de recurenți în sprijinul fiecărui motiv de recurs în parte, astfel că subpunctele indicate de recurenți nu au fost privite ca motive de recurs de sine stătătoare, ci argumente în susținerea fiecărei critici în parte.
Pe de altă parte, este necesar să se sublinieze și faptul că instanța de recurs, mai înainte de analizarea efectivă a căii de atac, a arătat din capul locului că recursul se va respinge, menținându-se astfel decizia atacată,darschimbându-se considerentele avute în vedere de instanța de apel, deci a procedat la substituirea motivării.
Tot preliminar, instanța de recurs a făcut o serie de precizări privind aplicabilitatea directă în dreptul intern a reglementărilor internaționale ratificate de România, în condițiile art. 20 alin.1 din Constituție, autoritatea de lucru interpretat a jurisprudenței instanțelor internaționale în acest context și conchis în sensul că, jurisprudența CEDO potrivit căreia în sarcina statului român s-a stabilit o obligație alternativă de reparare a prejudiciului suportat de foștii proprietari deposedați - permite concluzia că s-a avut în vedere o eventuală imposibilitate obiectivă de restituire în natură a bunului.
În aceiași ordine de idei, ca o problemă de drept esențială în cauză pentru lămurirea raporturilor juridice deduse judecății și dezlegarea pricinii, instanța de recurs a apreciat că la data soluționării litigiului de față, ambele părți dețineau un drept care reclamă protecție, prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.
acestor premise de lucru, respectiv probleme de drept hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, instanța de recurs a pășit la soluționarea propriu-zisă a recursului și a procedat la aprecieri cu privire la titlurile de proprietate de care se folosesc părțile, la efectele pe care le-au produs hotărârile judecătorești pronunțate anterior în cauză de care se prevalează părțile, prima vizând nevalabilitatea preluării imobilului de stat cu ocazia naționalizării și a doua vizând valabilitatea titlului pârâților asupra construcției dobândite cu bună credință, concluzionând că terenul este un bun principal -proprietatea incontestabilă a reclamantului, construcția este unul accesoriu -asupra căruia dreptul de proprietate al pârâților a fost reafirmatși că cele două bunuri nu pot fi utilizate separat.
În final, instanța de recurs, față de aceste împrejurări de fapt și de drept enunțate, a stabilit și expus propria motivare cu privire la aplicarea și interpretarea legii, în sensul că soluția în litigiul de față se stabilește prin aplicarea regulii potrivit căreia accesoriul urmează soarta juridică a principalului și a concluzionat că menținerea unei situații juridice diferențiate pentru cele două bunuri, nu este de preferat, fiind o sursă sigură de conflicte viitoare între părți.
Or, așa cum s-a arătat în precedent, în recurs s-a procedat la substituirea motivării ce a stat la baza soluției dată de instanța de apel și criticată în recurs, astfel că prin înlăturarea acelei motivări, respectiv a considerentelor ce au compus-o, instanța de recurs a rezolvat implicit toate cele trei motive de recurs invocate de către pârâți, ce vizau cazurile de modificare prev. de art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod procedură civilă.
Pe de altă parte, odată stabilite împrejurările particulare de fapt și de drept ale speței și identificate astfel problemele de drept esențiale, a tranșat litigiul motivând prin urmare, în raport cu aceste coordonate de bază, cu privire la dispozițiile legale incidente și la modul de interpretare și aplicare a acestora în cauză.
Și celelalte critici din contestația în anulare sunt nefondate, deoarece pretinsele motive necercetate de instanța de recurs, evidențiate cu subpuncte în cererea de recurs, nu reprezintă motive de recurs de sine stătătoare, ci argumente aduse în sprijinul motivelor propriu-zise invocate de recurenți, care au fost rezolvate implicit prin decizia contestată.
În ceea ce privește susținerea contestatorilor vizând împrejurarea că instanța de recurs s-ar fi pronuntat asupra unor aspecte pe care niciuna dintre parti nu le-a invocat si fara ca acestea sa fie puse in dezbaterea partilor, respectiv beneficiul accesiunii imobiliare in favoarea reclamantului, deși nu a invocat - această critică excede cazului de contestație în anulare specială invocat, neechivalând cu necercetarea unui motiv de recurs și nici nu reprezintă un argument în susținerea omisiunii analizării unor motive de recurs ca urmare a preocupării instanței de a examina o altă problemă de drept necunoscută părților, întrucât așa cum s-a arătat, prin substituirea motivării instanța de recurs a răspuns implicit la motivele de recurs invocate.
În aceiași ordine de idei, nici susținerile privind schimbarea cadrului procesual de către instanța de recurs, prin invocarea din oficiu a unor probleme de drept noi, peste vointa partilor, cu incalcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, principiului disponibilitatii, precum și dreptului la aparare - nu se încadrează în cazul de contestație în anulare invocat și nici nu poate fi analizat de instanța care soluționează contestația în anulare, nici din perspectiva identificării acestora ca fiind efecte nepermise și vătămătoare pentru părți, ale procedeului folosit de instanța de recurs, întrucât contestația în anulare s-ar transforma dintr-o cale de atac de retractare, într-o cale de atac de reformare.
Dispozițiile legale ale art. 318.pr.civ. au un câmp limitat de aplicare, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui veritabil recurs la recurs și unei reformări a hotărârii a cărei anulare se cere.
Acestea sunt considerentele pentru care s-a respins ca nefondată contestația în anulare de față.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii și împotriva deciziei civile nr. 776 din 01 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosar nr-, în contradictoriu cu intimatul --.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 26 martie 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - - |
Red. /2 ex.
2 ex/24.04.09
Tehn.red.
Președinte:Tatiana RădulescuJudecători:Tatiana Rădulescu, Paraschiva Belulescu, Ionela Vîlculescu
