Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 40/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(943/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.40
Ședința publică de la 18 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 2: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 3: Ioana
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții-reclamanți și -, împotriva deciziei civile nr.120 A din 02.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-pârâtă și cu intimații chemați în garanție SC SA, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
are ca obiect - revendicare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul, în calitate de reprezentant al recurenților-reclamanți și, în baza împuternicirii avocațiale nr. 16 din 13.04.2009, eliberată de Baroul București ( fila 2), avocat, în calitate de reprezentant al intimatei-pârâte, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 15.05.2009, eliberată de Baroul București (fila 23) și mandatar, în baza procurii autentificată sub nr. 200 din 31.01.2007, lipsind intimații chemați în garanție SC SA, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Primăria Municipiului B.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează instanței împrejurarea că avocatul intimatei - pârâte a depus la dosar, prin serviciul registratură o cerere prin care solicită lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată.
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul declară că nu mai au cereri de formulat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurenților-reclamanți susținând oral motivele de recurs solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului.
Menționează că hotărârea atacată este nelegală având în vedere că minuta nu corespunde cu dispozitivul hotărârii astfel cum a fost argumentat, în baza dispozițiilor art.306 alin.2 din Codul d e procedură civilă coroborat cu dispozițiile art.258 alin.1 și 4 din Codul d e procedură civilă și art.261 alin 5 din Codul d e procedură civilă, astfel încât se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Depune la dosar note scrise.
Avocatul intimatei-pârâte solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea deciziei civile atacate ca legală și temeinică pentru motivele invocate prin întâmpinare, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.
Menționează că din minuta, din considerentele motivării deciziei recurate și din dispozitiv se poate observa că această neconcordanță nu afectează în vreun fel soluția adoptată de instanța de apel în sensul că folosirea cuvântului cerere reconvențională în finalul considerentelor și dispozitiv în loc de revendicare nu schimbă cu nimic substanța deciziei.
Arată că instanța de apel a răspuns în totalitate motivelor invocat în apel comparând cele două titluri îndeplinindu-și astfel obligația stabilită prin art.261 alin.5 din Codul d e procedură civilă. Mai arată că, recurenții aveau posibilitatea să solicite în baza art.281alin.1 din Codul d e procedură civilă îndreptarea acestei erori de tehnoredactare printr-o cerere, obținând astfel o hotărâre de îndreptare a unei erori materiale de tehnoredactare înlocuindu-se astfel cuvintele cerere reconvențională cu revendicare, astfel încât nu există motiv de casare întrucât instanța de apel a avut în vedere că este o cerere în revendicare și nu o cerere reconvențională.
Susține că hotărârea atacată este motivată în fapt și în drept iar motivul de recurs invocat și pe care recurenții -reclamant l-au încadrat în dispozițiile art.304 pct.7 din Codul d e procedură civilă trebuie respins ca neîntemeiat având în vedere că motivele instanței de apel nu sunt străine cauzei supuse analizei întrucât nu au fost arătate în concret de către recurenți care sunt acele cauze străine pentru ca instanța de recurs să le poată cenzura întrucât din toată motivarea deciziei nu a rezultat că în opinia acelei instanțe odată ar fi trebuit admisă cererea de revendicare iar pe de altă parte a motivării cererea ar fi trebuit respinsă.
De asemenea, susține că nu s-a arătat contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată, că ar lipsi motivarea sau că această motivare ar fi superficială sau ar cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina.
Instanța de apel a reținut că imobilul revendicat de la pârâtă prin comparare de titluri de către recurenți, a fost supus normelor legii speciale Legea nr.10/2001, că aceștia au urmat procedurile acestei legi dar nu le-au finalizat, că recurenții sunt persoane supuse dispozițiilor art.9 și art.18 din Legea nr.10/2001 și a dispozițiilor Deciziei 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție precum și a dispozițiilor Legii nr.1/2009.
În plus, arată că instanța de apel nu a schimbat natura juridică în ceea ce privește compararea titlurilor, iar contractul a fost încheiat în baza Legii nr.112/1995.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 23.05. 2007 reclamanții și au chemat în judecată pe pârâta solicitând să fie obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul 3 situat în B,-, sectorul 1 procedându-se la compararea titlurilor de proprietate.
În motivarea acțiunii s-a arătat că autorul reclamanților a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 865,35 mp din B, Șos.-, parcela nr.12 (actuala-), în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 11088/16.05.1923 de către Tribunalul Ilfov -Secția notariat.
Construcția de pe teren a fost edificată în anul autorizației de construire nr. 326/9.08.1923 și terminată în anul 1924, astfel cum rezultă din brevetul nr. 2553/14.11.1924 emis de Ministerul Muncii și al Sociale - Direcția Construcțiilor, act în care autorul reclamanților figurează ca proprietar.
După decesul lui dreptul de proprietate a fost dobândit prin succesiune de fiicele acestuia și C.
Imobilul a fost naționalizat în temeiul art. 92/1950 fiind împărțit în mai multe unități locative și închiriate ori chiar vândute în temeiul Legii nr.112/1995.
Pârâta a dobândit apartamentul nr.3 din imobil prin contractul de vânzare - cumpărare nr.1021/1/21.01.1999, precum și suprafața de 18,48 mp, aferentă 8,94% din părțile de folosință comună.
Reclamanții susțin că imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului, nu se încadra în prevederile Legii nr.112/1995, autoarele lor făcând parte din categoriile exceptate de la aplicarea Decretului nr.92/1950. Neavând niciodată calitatea de proprietar al imobilului statul nu putea înstrăina valabil imobilul.
La data de 27.06.2007 pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, invocând și excepția inadmisibilității acțiunii și cea a lipsei calității procesuale active a reclamanților.
Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a Guvernului României, a Primăriei Municipiului și a prin care solicită obligarea acestora la plata contravalorii imobilului în litigiu și obligarea reclamanților la plata îmbunătățirilor.
a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în cererea de chemare în garanție.
Judecătoria sectorului 1 B prin sentința civilă nr. 6021/ 7 mai 2008 respins excepția inadmisibilității acțiunii, cea a lipsei calității procesuale active a reclamanților, a netimbrării acțiunii, a respins ca prematur formulată cererea de chemare în garanție, a admis acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, apartamentul nr. 1, sectorul 1.
În considerentele sentinței s-a reținut, referitor la excepția lipsei calității procesuale active, că reclamanții au dovedit legătura de succesiune cu autorul acestui imobil, conform actelor de stare civilă și certificatelor de moștenitor depuse la dosar, motiv pentru care instanța a dispus respingerea acestei excepții ca neîntemeiată.
In ceea ce privește excepția inadmisibilității acestei acțiuni, instanța a reținut că imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr.92/1950, reclamanții depunând cereri de restituire în temeiul Legii 112/1995 și apoi în temeiul Legii 10/2001.
Urmare acestor notificări, a fost emisă dispoziția de restituire nr.8657/27.08.2007, prin care a fost restituită în natură în proprietatea reclamanților acest imobil, mai puțin partea de imobil ce a fost înstrăinată în conformitate cu Legea nr.112/1995.
Conform cu art. 6 din Legea 213/1998, instanțele au fost îndrituite să verifice legalitatea titlului statului asupra imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22.12.1989, putând cerceta, pe cale incidentală, constituționalitatea actelor normative în baza cărora s-a făcut preluarea.
Prevederile Decretului 92/1950 contravin însăși Constituției din anul 1948 art.8, 10 și art.16 potrivit cărora dreptul de proprietate se bucură de o protecție specială, mai mult acesta contravine dispozițiilor legale în vigoare la data aceea, respectiv art.481 civ. potrivit căruia, nimeni nu poate ceda proprietatea sa, afară numai de cauza de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Având în vedere că acest imobil a fost scos din proprietatea autorilor reclamanților printr-un act normativ neconstituțional, instanța a apreciat că titlul statului asupra acestui imobil nu este valabil.
Titlul de proprietate al reclamanților îl constituie contractul de vânzare - cumpărare din anul 1923, iar titlul de proprietate al pârâtei îl constituie contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.
In cauză, reclamanții, cât și pârâta invocă existența unui titlu de proprietate cu caracter translativ, provenind de la autori diferiți.
Comparând cele două titluri de proprietate invocate de fiecare dintre cele două părți, instanța a constatat că titlul reclamanților este preferabil titlului pârâtei, față de împrejurarea că aceasta a cumpărat de la unnon dominus.
Instanța a constatat că apărarea pârâtei că a fost de bună credință la data întocmirii contractului de vânzare cumpărare, nu are nici o relevanță privind cererea de revendicare imobiliară prin comparare de titluri, buna credință prin ea însăși, în absența vreunui titlu de proprietate provenind de la adevăratul proprietar neputând duce la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară.
Vânzătorul nu a deținut niciodată titlu de proprietate valabil asupra acestui imobil și nici nu l-a putut transmite prin act juridic către cumpărătoare.
De aceea comparând titlurile de proprietate ale părților, instanța nu poate concluziona decât că reclamanții au dobândit în mod valabil proprietatea, în vreme ce pârâta a contractat cu un neproprietar care nu-i putea transmite dreptul de proprietate.
Nu se poate susține nici faptul că după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu persoana fizică cumpărătoare în temeiul Legii nr.112/1995, nu mai poate fi analizată în condițiile dreptului comun, deoarece această lege reglementează doar măsurile reparatorii dintre persoanele îndreptățite și unitățile administrației publice de stat, deci în raportul cu alte persoane decât cu cumpărătorii de la stat.
Incidenta art.46 din Legea nr.10/2001 reglementează exclusiv acțiunea în declararea nulității actului juridic, la analiza validității actului de vânzare cumpărare, ca act juridic, acest text nefăcând referire la raporturile dintre cumpărător și proprietarul deposedat în materia revendicării, nu modifică principiile comparării titlurilor și nici nu declară preferabil titlul subdobanditorului de la stat față de actul opus de unverus dominus.
Dreptul de proprietate este garantat de legea fundamentală și art.1 la Primul protocol adițional la Convenția pentru Apararea Drepturilor Omului și libertăților fundamentale, convenție ratificată și de România.
Semnificativă în materie este Hotărârea CEDO din 1 decembrie 2005, în cauza Pădurari contra României, prin care s-a constatat încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 și care, deși privește acțiuni în justiție referitoare la imobile naționalizate formulate de reclamant anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001,este deosebit de importantă raportat la consecințele pe care actele normative neclare, susceptibile de interpretări diferite, precum și practica judiciară neunitară le pot genera.
In cauză s-a reținut că nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept și trebuie să se observe că legea nu face nici o distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și imobilele rămase în patrimoniul statului.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta.
În motivele de apel s-a susținut că instanța a aplicat greșit dispozițiile art.480-481 Cod civil, art.1845 Cod civil, deoarece prin sentința civilă nr.859/7.02.2007, definitivă și irevocabilă, s-a menținut titlul său de proprietate, buna sa credință nefiind răsturnată.
Faptul că reclamanții s-au îndreptat și pe Legea nr.10/2001,fiind emise și dispozițiile nr.8656/2007 și 8657/2007, denotă faptul că aceștia au înțeles să primească despăgubiri pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură.
Apelanta a mai invocat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din 1210.2006 precum și a deciziei nr. 33/2008.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă prin decizia civilă nr.120/2.02.2009 a respins excepția lipsei calității procesuale a SA, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată, a obligat intimații reclamanți la 1500 lei cheltuieli de judecată.
În considerentele deciziei s-a reținut că dintre cele două titluri de proprietate exhibate de părți și pentru a căror comparare nu sunt stabilite în mod expres de lege criterii, nici chiar de art.480 Cod civil, cel al apelantei pârâte este preferabil.
S-a reținut că acest titlu, constând în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în favoarea acesteia conform Legii nr.112/1995, nu fost desființat, la data încheierii acestuia existând o eroare comună și invincibilă cu privire la dreptul statului de a înstrăina astfel de imobile.
Mai mult, Legea nr.10/2001 prin art. 18 lit.c instituie obligativitatea luării unor măsuri cu caracter reparatoriu, constând în echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul fost înstrăinat și a ieșit din patrimoniul statului, cum este și cazul în speță.
De altfel, potrivit probelor administrate în cauză, intimații reclamanți au și uzat de prevederile și procedura administrativă reglementată de Legea nr.10/2001, fiindu-le restituit imobilul în natură, cu excepția acelor apartamente înstrăinate.
Așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.33/2008, dată în soluționarea recursului în interesul legii, privind chestiunea legată de raportul dintre Legea nr.10/2001 ca lege specială, și Codul civil, se aplică principiul"specialia generalibus derogant",problemă dezlegată și în soluționarea recursului în interesul legii privitor la aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr.33/1994, în cazul imobilelor expropriate.
S-a statuat prin decizia amintită anterior că, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001, cum este cazul și în speță, nu au posibilitatea de a opta între calea dreptului comun în materia revendicării și cea a Legii speciale nr.10/2001.
Așa cum reține și Înalta Curte de Casație și Justiție și rezultă din analiza și interpretarea jurisprudenței CEDO în materia aplicării art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, în cauzele contra României, a existat o privare de bun în sensul acesteia în situațiile în care, anterior intrării în vigoarea legii 10/2001 s-a recunoscut în mod irevocabil dreptul de proprietate al fostului proprietar al bunului imobil revendicat și potrivit jurisprudenței CEDO, calitatea de titular al dreptului de proprietate există numai de la data recunoașterii acestuia printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un alt act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire.
Reclamanții nu au făcut dovada unei recunoașteri a dreptului lor de proprietate asupra apartamentului în litigiu printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un act al puterii executive anterior dobândirii dreptului de proprietate de către apelanta pârâtă.
Tribunalul a concluzionat că voința legiuitorului de a menține situația juridică valabil creată în aplicarea Legii nr.112/1995 și de a repara inclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, constituie un criteriu de preferință în favoarea apelantei pârâte, a cărei bună credință la dobândirea acestuia în temeiul Legii nr.112/ 1995 nu a fost răsturnată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții și criticând decizia ca nelegală pentru motivul de ordine publică prevăzut de art.306 alin.2 Cod procedură civilă, minuta din care rezultă că s-a respins cererea de revendicare nu concordă cu dispozitivul hotărârii în care se menționează că se respinge cererea reconvențională.
În acest sens se susține că sunt încălcate dispozițiile art. 258 alin. 1 și 4 din Cod procedură civilă și art. 261 alin. 5 Cod procedură civilă.
În plus, se susține că nici una dintre părți nu a formulat cerere reconvențională.
Un alt motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă și 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Hotărârea cuprinde motive străine de cauză întrucât chiar în considerentele hotărârii se face vorbire de respingerea cererii reconvenționale, deși o astfel de cerere nu a fost depusă în cauză de nici una dintre părți.
Hotărârea nu cuprinde motivele pentru care s-a respins cererea de revendicare, motivarea fiind lacunară în ceea ce privește preferabilitatea titlului apelantei - pârâte.
Motivarea instanței referitor la buna - credință a pârâtei la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, precum și faptul că titlul său nu a fost desființat, nu sunt de esența cauzei, respingerea acțiunii în revendicare nefiind motivată.
În ceea ce privește aplicarea greșită a legii se arată că principalul argument în respingerea acțiunii a fost cel al bunei-credințe a pârâtei-intimate la momentul încheierii contratului de vânzare-cumpărare, iar contractul nu a fost desființat, existând o eroare comună și invincibilă, în lipsa altor criterii față de care să se facă compararea de titluri.
Intimata a dobândit bunul de la un neproprietar, care nu îi putea transmite în mod valabil proprietatea asupra imobilului, în timp ce titlul reclamanților este mai bine caracterizat și este preferabil, autoarele reclamanților dobândind imobilul de la adevăratul proprietar, imobilul fiind naționalizat în temeiul Decretului nr.92/1950, deși autoarele reclamanților erau exceptate de la naționalizare.
Decretul nr.92/1950 de naționalizare era contrar dispozițiilor legale în vigoare la data adoptării sale, nefiind un titlu valabil de proprietate, iar pierderea posesiei bunului nu duce și la pierderea dreptului de proprietate, indiferent de abrogarea dispozițiilor art. 2 alin. 2 din Legea nr.10/2001.
În acest sens sunt citate și dispozițiile deciziei 33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație care precizează că legea specială se aplică doar în situația în care nu vine în contradicție cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, caz în care dispozițiile se aplică cu precădere.
În acest sens a stabilit că trebuie să se ia în considerare "circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri".
Instanța de apel a greșit cu privire la buna-credință a apelantei sub aspectul preferabilității, deoarece nu s-au făcut probe pe acest aspect, mai mult, autoarea reclamanților, - efectuând demersuri încă din anul 1994 în vederea restituirii imobilului și notificând expres SA încă din anul 1996.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este fondat în ceea ce privește dispozițiile art.304 pct. 9 Cod procedură civilă nu și în ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art.304 pct. 7 Cod procedură civilă.
Reclamanții invocă ca titlul de proprietate actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.11088/16.05.1923, prin care autorul lor a dobândit imobilul, dreptul de proprietate fiind transmis pe cale succesorală defunctelor și C - autoarele directe ale reclamanților.
Imobilul a ieșit din patrimoniul acestora în temeiul Decretului nr.92/1950, prin naționalizare.
Intimata a dobândit imobilul în temeiul actului de vânzare - cumpărare nr.1020/1/21.01.1999 încheiat în baza Legii nr.112/1995.
Față de această situație de fapt reclamanții sunt cei care au un bun în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, acțiunea în revendicare fiind corect admisă de instanța de fond.
Această soluție nu vine în contradicție cu decizia civilă nr.33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, unde se arată că "nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În cauză, reclamanților-recurenți li s-a recunoscut definitiv și irevocabil, anterior prezentei acțiunii, ilegalitatea trecerii în proprietatea statului a bunului lor, ceea ce are ca efect recunoașterea, cu efect retroactiv a dreptului de proprietate.
Judecătoria sectorului 1 B prin sentința civilă nr. 859/7.02.2003, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului, a respins cererea formulată de prin care a solicitat anularea actului de vânzare - cumpărare al intimatei pârâtei, ca neîntemeiată precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta, ca rămasă fără obiect.
Cu toate acestea a statuat în considerentele sentinței, că "imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950 pe numele C și. Acestea, astfel cu reiese din copiile cărților de muncă atașate la dosar, erau la data naționalizării de meserie surori medicale, exceptate de art. II din Decretul nr. 92/1950 de la aplicarea prevederilor acestui act normativ. Prin urmare, aplicarea decretului de naționalizare s-a făcut în mod greșit, preluarea nu s-a făcut cu titlu valabil de către stat, astfel cum această sintagmă este definită prin art. 6 din Legea nr.213/1998. Conform dispozițiilor art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, reclamanta, în calitate de persoană al cărui imobil a fost preluat fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietară avută la momentul preluării".
Așadar, anterior promovării prezentei cereri având ca obiect revendicarea imobilului, reclamanților li s-a recunoscut chiar în contradictoriu cu intimata, faptul că imobilul a trecut în proprietatea în proprietatea statului fără titlu valabil și că autoarea reclamanților nu și-a pierdut niciodată calitatea de proprietar al imobilului.
Din această perspectivă, Curtea are în vedere Hotărârea din 4 noiembrie 2008 Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Gingis împotriva României, unde se arată paragraful 33. Curtea arată că Judecătoria Constanțaa stabilit caracterul ilegal al naționalizării bunului prin Sentința sa din 21 iunie 2004. Prin urmare, ea apreciază că această constatare a ilegalității care, de altfel, nu a fost infirmată de o instanță superioară are ca efect recunoașterea, în mod indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului în cauză. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil și că nu a fost nici contestat, nici infirmat până astăzi(vezi, printre multe altele, și alții menționată mai sus, 38; împotriva României, nr.58.612/00, 37, 12 octombrie 2006; împotriva României, nr.35.951/02, 2526, 8 martie 2007; împotriva României, nr.36.992/03, 24, 24 ianuarie 2008). Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că argumentul Guvernului conform căruia ilegalitatea naționalizării nu a fost reținută în dispozitivul sentinței, ci în motivele sale, nu poate determina o abordare diferită în speță.
34. Prin urmare, Curtea apreciază că reclamanții aveau un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1.
35. Ea reamintește ca a examinat în mai multe rânduri cauze care ridicau probleme similare cu cele ale speței de față și că a constatat încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție (vezi, printre altele, împotriva României, nr.4.596/03, 3235, 16 februarie 2006). Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună - credință, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bunuri (, menționata mai sus, 32). O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, este contrară art.1 din Protocolul nr.1 (, menționata mai sus, 39, 43 și 59). În plus, nici Legea nr.10/2001, nici Legea nr.247/2005 care o modifica nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza absenței îndelungate a acordării despăgubirilor, de către persoane care, la fel ca reclamanții, au fost lipsite de bunurile lor (, menționată mai sus, 34).
37. Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază că, în speță, zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, asociată cu o lipsă totală de despăgubire, i-a făcut pe aceștia să suporte o sarcina disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor, garantat de art.1 din Protocolul nr.1".
Aceeași opinie a fost exprimată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și în cauza Czaran și împotriva României în 2009 reținând că "În ceea ce privește aplicarea art.1 din Primul Protocol adițional la ConvențieCurteaa arătat că instanțele interne au reținut, în motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu,recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților. Faptul că dreptul reclamanților nu a fost recunoscut în dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanță și nu poate conduce la concluzia că aceștia nu ar avea un "bun", în sensul Convenției (a se vedea în același sens cauzele Reichardt vs. România, par. 17-20 și și Dimeca vs. România, par. 22-24).
Astfel, în condițiile în care anterior promovării prezentei acțiuni reclamanților li s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, titlul reclamanților este preferabil întrucât din perspectiva art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului sunt cei care au bun, dispozițiile Legii nr.10/2001 sub aspectul consecințelor art. 46 alin. 2 negăsindu-și aplicarea în cauză.
Critica întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă referitor la contradicția dintre minută și dispozitiv în sensul că pe de o parte s-a respins cererea de revendicare, iar în dispozitiv apare că s-a respins cererea reconvențională, nu poate fi primită.
Potrivit art.258 Cod procedură civilă, soluția corectă pronunțată în cauză și în concordanță cu considerentele deciziei este cea de respingere a cererii de revendicare.
Faptul că în dispozitivul hotărârii apare respingerea cererii reconvenționale, reprezintă o eroare materială, ce se poate îndrepta conform art.281 Cod procedură civilă, atâta vreme cât nici o parte nu a formulat vreo cerere reconvențională.
Sub acest aspect, decizia recurată nu este lovită de nulitate absolută, în cauză fiind incidente însă dispozițiile art.312 alin.1 cu referire la art.304 pct.9 Cod procedură civilă în temeiul cărora, Curtea va admite recursul, va modifica în tot decizia recurată în sensul că va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți și -, împotriva deciziei civile nr.120 A din 02.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-pârâtă și cu intimații chemați în garanție SC SA, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă împotriva sentinței civile nr.6021/7.05.2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 1
Menține restul dispozițiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 ex/03.02.2010
-----------------------------------
-III-
-
Jud.Sector 1 -
Președinte:Doinița MihalceaJudecători:Doinița Mihalcea, Daniela Adriana Bînă, Ioana
