Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 588/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE-
DOSAR NR-
DECIZIA NR.588
Ședința publică din 22 iunie 2009
PREȘEDINTE: Andra Corina Botez
JUDECĂTORI: Andra Corina Botez, Veronica Grozescu Cristina
- - -
Grefier -
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de reclamantul, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinetul Av. din B, sector 5,-, blș.P5,.3,.88 împotriva deciziei civile nr.231/26.03.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu intimații-pârâți, domiciliată în S,-, jud.P și - moștenitor al defunctului, domiciliat în S,-, jud.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul-reclamant prin avocat din cadrul Baroului de Avocați B, intimații-pârâți, reprezentați de avocat din cadrul Baroului de Avocați P, potrivit împuternicirii avocațiale nr.-/03.06.32009.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Părțile, având pe rând cuvântul prin apărători, arată că alte cereri nu mai au de formulat și solicită cuvântul în dezbateri.
Curtea ia act de declarațiile părților prin apărători, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat având cuvântul pentru recurentul-reclamant, arată că instanțele anterioare au nesocotit atât dispozițiile imperative ale instanței de casare și nu au aplicat prevederile Codului civil cu privire la proprietate, cât și disp.art.1 din protocolul Adițional CEDO, care se aplică cu prioritate față de orice reglementare internă și sunt obligatorii conform art.11 din Constituția României.
Precizează că prin vânzare de către stat a imobilului în litigiu, înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești, imobil asupra căruia acesta nu avea drept de proprietate a fost realizată o ingerință ilegală în dreptul de proprietate al recurentului, având drept consecință încălcarea de către statul român a.
Consideră că, prin vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună credință și chiar dacă are loc anterior confirmării prin Justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii este contrară art.1 din Protocolul nr.1.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Depune note scrise și practică judiciară, respectiv decizia civilă nr.189 R/02.04.22009 pronunțată în dosarul nr-.
Avocat având cuvântul pentru intimații-pârâți arată că recurentul a obținut restituirea în natură a unei părți din imobil, situație în care i s-a recunoscut titlul de proprietate și valabilitatea acestuia, astfel că acesta nu mai poate infirma acest titlu.
Precizează că autorii reclamantului au deținut imobilul în litigiu de care au fost deposedați în mod abuziv de către stat, situație în care aceștia erau îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent.
Solicită respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față;
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sinaia sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia să lase în deplină proprietate și liniștita posesie apartamentul situat în orașul S, B-dul. -, nr. 12, jud. P, precum și evacuarea pârâtului din imobilul revendicat.
In motivarea acțiunii reclamantul a arătat că imobilul în litigiu a fost dobândit de autorii săi- și - astfel cum rezultă din actul autentificat de Tribunalul Județean P sub nr. 1727 din 27.03.1940, fiind preluat de stat prin rechiziționare, fără titlu valabil, potrivit Ordinul MAI nr. 1658/B/1948.
A mai precizat reclamantul că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și
s-a dispus restituirea în natură a părții din imobil ce nu fusese vânduta conform Legii nr. 112/1995, buna -credință a cumpărătorilor neavând nicio relevanță juridică.
In prima etapă procesuală, prin încheierea din ședința publică de la 19.04.2007,
s-a completat cadrul procesual prin introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a soției pârâtului, respectiv numita.
În raport de susținerile reclamantului, pârâții au formulat în baza disp.art.115-118.pr.civ. întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității cererii, arătând că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi promovate acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile de drept comun.
Prin sentința civilă nr. 515/2007 pronunțată de Judecătoria Sinaia în dosarul inițial înregistrat, s-a admis excepția invocată de pârâti și s-a respins cererea ca inadmisibilă.
Prin decizia nr.559/9.10.2007, Tribunalul Prahovaa respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, apreciind că după apariția Legii nr.10/2001 dreptul comun a fost înlocuit cu legea specială ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, astfel încât legea nouă suprimă practic acțiunea dreptului comun.
Prin decizia nr. 149/2008 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTIa fost admis recursul, casată sentința sus-menționată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond, reținându-se că în mod greșit nu s-a procedat la soluționarea pricinii, pe fond, prin compararea titlurilor părților pe baza oricăror probe ce se impuneau a fi administrate.
În urma probei cu înscrisuri administrată în cauză, Judecătoria Sinaiaa pronunțat sentința civilă nr.1133/10.10.2008 prin care a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că aspectul legat de inadmisibilitatea cererii in revendicare invocată în apărare nu se susține, câtă vreme existenta Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, nu face inadmisibil accesul la instanță al părții care se socotește îndreptățită să obțină restituirea în natură a imobilelor preluate de stat în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989.
Prima instanță a constatat că autorii reclamantului, si au dobândit cu actul de vânzare -cumpărare autentificat sub nr.1727 din 27.03.1940 imobilul compus din teren și construcție situat în orașul S,-, jud. P care a fost preluat de stat, prin rechiziționare, conform Ordinului MAI nr. 1658/B/1948.
Totodată, s-a mai reținut că prin dispoziția nr. 102/25.04.2003 a Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a dispus restituirea în natură către reclamant a terenului în suprafață de 289,91 mp indiviz din 381,04 mp, precum și a două spații cu destinația de locuință, apartamente ce erau deținute la data notificării de chiriași, respectiv familiile și, iar pentru apartamentele înstrăinate și terenul aferent acestora se vor acorda despăubiri, cuantumul acestora urmând a face obiectul unei dispoziții separate.
Instanța de fond a considerat că reclamantul, ca succesor în drepturi al adevăraților proprietari s-a bucurat de emolumentul dreptului său, al titlului său, atunci când a obținut în baza lui și în puterea legilor speciale restituirea în natură a unei părți a proprietății preluate, acesta având și vocația legitimată de dispozițiile legii speciale-Legea nr. 10/2001 la contravaloarea bunului preluat de stat și care nu a putut fi restituit în natura, fiind înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.
Așa fiind, s-a apreciat că reclamantul nu mai poate afirma în prezent acest titlu, autorii săi având un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. I la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind deposedați abuziv, dar succesorul acestora a obținut reparația, în sensul că a fost despăgubit în natură și respectiv i s-a recunoscut vocația la echivalent.
Revenind la demersul revendicării, s-a concluzionat că reclamantul nu mai poate să afirme un titlu, spre deosebire de pârâții care confirmă un titlu care, cercetat pe cale incidentă, este valabil fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, fiind prezumați de buna -credință și nefiind administrate dovezi în contra prezumției.
Împotriva sentinței instanței a declarat apel în termen legal reclamantul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv, fără titlu, în baza Decretului nr.92/1950-act normativ ce încălca art.8 din Constituția acelei vremi, Constituție care garanta dreptul de proprietate și care prevedea posibilitatea exproprierii numai în urma unei prealabile despăgubiri.
Dezvoltând motivele de apel reclamantul a susținut că bunul său, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, a fost vândut înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești, prin această operațiune realizându-se o ingerință în ceea ce privește dreptul său de proprietate, cu precizarea că prin respingerea acțiunii în revendicare a fost consacrată, cu caracter definitiv, respectiva ingerință.
Reclamantul a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței atacate, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii.
Primindu-se dosarul la ribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată sub nr-.
La data de 26.03.2009, Tribunalul Prahovaa pronunțat decizia nr. 231 prin care a respins ca nefondat apelul, obligându-l pe apelant să plătească intimaților suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut, în esență, că reclamantul a fost beneficiarul celor două dispoziții emise de Primarul orașului S în baza Legii nr. 10/2001, prin care i s-au restituit în natură spațiile din imobilul situat în orașul S,-, jud.P, care nu fuseseră înstrăinate de către chiriași, iar pentru cele ce fuseseră vândute conform Legii nr. 112/1995 familiilor, și s-a constatat dreptul său de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent.
Procedând la analizarea temeiniciei prezentei acțiuni în revendicare, tribunalul a stabilit, ca prim aspect, că în speță, specificul său este diferit de cel al unei asemenea acțiuni de drept comun, întrucât statul român a adoptat legi speciale reparatorii, al căror obiectiv general a fost și este acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist, fără a se crea noi neajunsuri disproporționate.
Referitor la compararea titlurilor părților, tribunalul a constatat că reclamantul, ca succesor al autorilor săi, a obținut restituirea în natură a unei părți din imobil, în virtutea legilor speciale, recunoscându-i-se și vocația de a beneficia de măsuri reparatorii pentru partea din imobil înstrăinată foștilor chiriași, ceea ce înseamnă că i s-au recunoscut titlul și valabilitatea acestuia, pe care însă nu le mai poate afirma în prezent.
În acest sens, reține tribunalul, este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate.
Sub acest aspect, s-a stabilit că titlul opus de pârâți este perfect valabil, fiind încheiat conform disp.art. 9 din Legea nr. 112/1995, buna- credință a acestora, la momentul cumpărării, nefiind infirmată până la acest moment.
Împotriva deciziei a declarat recurs, în termenul legal reglementat de art. 301 Cod proc.civilă, reclamantul, criticând-o ca nelegală.
Recurentul a formulat două motive de recurs, încadrate în drept pe prevederile art. 304 pct.9 și 7 Cod proc.civilă, prin care a susținut că instanța de apel a încălcat disp.art. 315 Cod proc.civilă, respectiv că motivarea deciziei cuprinde argumente contradictorii.
În dezvoltarea primului motiv de recurs, fundamentat în drept pe disp.art. 304 pct.9 Cod proc.civilă, reclamantul a susținut că în contradicție cu decizia de casare, instanța de apel a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu a aplicat prevederile Codului Civil, încălcând disp.art. 1 din protocolul Adițional al Convenției Europene și Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, reclamantul a arătat că, în condițiile în care instanța de apel reține în considerentele deciziei că " nu se pot atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist, fără a se crea noi neajunsuri disproporționate", aceasta recunoaște încălcarea dreptului său de proprietate și deci existența unei ingerințe, conform jurisprudenței CEDO.
Precizează recurentul, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, că decizia Raicu contra României, reținută de instanța de apel, a fost dată într-un context special, în 2006, când Legea nr. 10/2001 nu prevedea pentru chiriașul cumpărător despăgubiri la nivelul valorii de piață a imobilului cumpărat conform Legii nr. 112/1995.
De asemenea, arată recurentul, instanța a reținut că acțiunea trebuia respinsă, deoarece subdobânditorul a fost de bună-credință și nu trebuia să fie încălcat principiul securității raporturilor civile.
Aceste argumente ale instanțelor anterioare, susține recurentul, sunt infirmate de practica CEDO, care a stabilit că eventuala bună credință a chiriașilor nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar, iar restituirea imobilelor nu aduce atingere niciunui alt drept de proprietate.
Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei și pe fond admiterea acțiunii.
Intimații, reprezentați de apărătorul ales, nu au depus întâmpinare, rezumându-se la a solicita, prin concluziile orale și scrise formulate, respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în raport de normele procedurale incidente, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Cu referire la primul motiv de recurs formulat de către reclamant, prin care se invocă încălcarea disp.art. 315 Cod proc.civilă, Curtea constată că susținerile recurentului sunt infirmate de actele dosarului.
Astfel, în decizia de casare nr. 149 din 7.02.2008 a Curții de APEL PLOIEȘTI invocată de recurent, s-a stabilit ca instanța de trimitere să procedeze la compararea titlurilor părților și la administrarea oricărei probe necesare soluționării unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ( fila 35 dosar nr- al Curții de APEL PLOIEȘTI ).
Verificând hotărârile pronunțate în cel de-al doilea ciclu procesual, se constată că atât instanța de fond, cât și cea de apel au respectat aceste dispoziții, procedând la analizarea temeiniciei acțiunii în revendicare promovată de reclamantul-recurent din perspectiva comparării titlurilor de proprietate ale părților, astfel cum se menționează expres în considerentele ambelor hotărâri (fila 88, 89 dosar fond, fila 57,58 dosar apel).
Împrejurarea că ambele instanțe au stipulat, în prezentarea raționamentului juridic care a determinat soluția de respingere a acțiunii și respectiv de respingere a apelului, că acțiunea în revendicare promovată de reclamant prezintă un specific anume, neputând fi ignorată existența legilor speciale de restituire create de legiuitorul român, nu este de natură să conducă la concluzia încălcării dispozițiilor art. 315 Cod proc.civilă, astfel cum a susținut recurentul, în condițiile în care, astfel cum s-a reținut anterior, instanțele au dat curs cerinței deciziei de casare de comparare a titlurilor de proprietate, iar soluția de respingere a acțiunii a fost fundamentată pe disp.art. 480 Cod civil, astfel cum se menționează în considerentele sentinței (a se vedea în acest sens pagina 4 din hotărâre).
În cauză nu se poate discuta nici despre o încălcare a dispozițiilor art. 1 din protocolul I, astfel cum a susținut recurentul, întrucât textul de lege invocat garantează dreptul la restituirea bunurilor trecute în proprietatea statului în perioada totalitară, cu condiția îndeplinirii cerințelor ca bunurile să fie actuale, iar reclamantul să fie titular al bunului actual (această calitate fiindu-i recunoscută sau printr-o hotărâre judecătorească sau să fie determinată de o măsură legislativă care să-i confere cel puțin o speranță legitimă de redobândire).
În condițiile în care recurentul nu îndeplinește aceste cerințe, întrucât ca succesor al autorilor săi, ce au avut un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. I la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului și au fost deposedați abuziv de acest bun, a obținut pe calea legilor speciale reparația, satisfacția necesară fiindu-i acordată prin restituirea în natură părții din imobil liberă și prin acordarea de despăgubiri, care, conform legii speciale, sunt stabilite la valoarea de piață a bunului nerestituit, Curtea constată că soluția instanțelor anterioare de respingere a acțiunii este întemeiată, neexistând nicio încălcare dispozițiilor legale invocate.
Nefondat este și cel de-al doilea motiv de recurs, întrucât nu există aspecte contradictorii în motivarea realizată de instanța de apel, de natură să atragă incidența cazului reglementat de art. 304 pct. 7 Cod proc.civilă
Se impune a se observa, sub acest aspect, că textul invocat în argumentarea acestui motiv de recurs este inserat în considerentele deciziei în paragraful în care judecătorii apelului fac referire la legile speciale reparatorii adoptate de statul român, despre care se apreciază că au avut ca obiectiv general atenuarea "consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist, fără a se crea noi neajunsuri disproporționate" (pagina 6 din decizie).
În acest context, interpretarea dată de recurent acestui citat, în sensul că astfel, instanța ar recunoaște implicit încălcarea dreptului său de proprietate și, deci existența unei ingerințe, conform jurisprudenței CEDO, este evident eronată, textul menționat fiind scos din contextul său.
Referitor la celelalte argumente subsumate acestui motiv de recurs, prin care se arată că în mod greșit instanțele au dat eficiență deciziei Raicu contra României, care valida buna-credință a chiriașilor, ignorând alte decizii prin care se stabilea că buna-credință nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar și au considerat că restituirea imobilului ar aduce atingere securității raporturilor juridice, Curtea constată că exced motivului de recurs invocat, neputând fi apreciate ca dovezi ale unei motivări contradictorii.
Mai mult decât atât, aspectele invocate nu numai că nu pot fi subsumate ipotezei statuate de legiuitor prin punctul 7 al art. 304 Cod proc.civilă, dar acestea constituie în realitate critici de netemeinicie ale deciziei și nicidecum de nelegalitate, neputând face obiectul analizei instanței de recurs, în condițiile în care pct.11 al art. 304, singurul care permitea în recurs cenzurarea greșelilor grave de fapt, a fost abrogat încă din anul 2000, prin art. I pct.112 din OG nr. 138/2000.
Concluzionând, Curtea constată că recurentul nu a dovedit incidența cazurilor de modificare reglementate de art. 304 pct.7 și 9 Cod proc.civilă- texte de lege pe care și-a întemeiat calea de atac exercitată- motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin.1 Cod proc.civilă va respinge recursul ca nefondat.
În baza disp.art. 274 Cod proc.civilă, Curtea îl va obliga pe recurent să plătească intimaților suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în recurs, conform chitanței aflată la fila 17 dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinetul Av. din B, sector 5,-, blș.P5,.3,.88, împotriva deciziei civile nr.231/26.03.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații-pârâți, domiciliată în S,-, jud.P și - moștenitor al defunctului, domiciliat în S,-, jud.
Obligă pe recurentul să plătească intimaților și suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22 iunie 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Andra Corina Botez, Veronica Grozescu Cristina
--- - - - -- -
Grefier,
, fiind plecată în CO, prezenta
Se semneaza de către Primul grefier
Red.-
Tehnored.CC
2 ex./6.07.2009
nr- Judecătoria Sinaia
nr- Tribunalul Prahova
,
operator de date cu caracter personal
notificare nr. 3120/2006
Președinte:Andra Corina BotezJudecători:Andra Corina Botez, Veronica Grozescu Cristina
