Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 860/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROM ÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ nr.860/
Ședința publică din 15 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 2: Cristian Pup
JUDECĂTOR 3: Trandafir Purcărița
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr. 640 din 7.07.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Consiliul Local al municipiului T reprezentat prin Primar, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamantul recurent avocat, pentru pârâtul intimat se prezintă consilier juridic, prezenți sunt și intervenienții și intervenienta, lipsă fiind intervenienta.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată că prin registratura instanței pârâtul intimat Statul Român prin Consiliul Local al municipiului reprezentat prin Primar a depus întâmpinare la dosar din care un exemplar se comunică reprezentantului reclamantului recurent.
Pârâtul intimat prin consilier juridic a depus delegație și concluzii scrise la dosar.
Instanța comunică cererea de intervenție accesorie cu părțile și acordă cuvântul asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție.
Intervenienta solicită admiterea cererii de intervenție.
Intervenientul solicită admiterea cererii de intervenție.
Reprezentanta reclamantului recurent solicită respingerea cererii de intervenție.
Reprezentanta pârâtului intimat consilier juridic solicită respingerea cererii de intervenție.
În deliberare instanța admite în principiu cererea de intervenție care este justificată în sensul dispozițiilor art. 49 Cod procedură civilă, în condițiile în care intervenienții doar susțin apărările pârâților intimați.
Nemaifiind cereri de formulat, probe de administrat și excepții de ridicat instanța acordă cuvântul pe fond asupra recursului.
Reprezentanta reclamantului recurent solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâtului intimat consilier juridic solicită respingerea recursului ca netemeinic și nelegal potrivit motivelor prezentate în întâmpinarea de la dosar, fără cheltuieli de judecată.
Intervenienții având cuvântul solicită respingerea recursului.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.nr.640/07.07.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timiș a admis apelul declarat de pârâții Primarul și Consilul local Timișoara împotiva sentinței civile nr.2317/17.02.2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul cu același număr, pe care a schimbat-o în întregime, în senul că a respins acțiunea reclamantului.
Prin această decizie, tribunalul a infirmat soluția instanței de fond, care în primă instanță a admis acțiunea precizată a reclamantului și a constatat că Statul Român a preluat în anul 1984, fără titlu valabil de la antecesoarea reclamantului - - apartamentele nr.5,6,7 și 8 precum și cota de 64% de teren ce intră în componența imobilului situat în Timișoara,-, înscris în CF 55000 Timișoara, nr.top.10080-10881, preluare în temeiul 223/1974 și a 59/1974.
Judecătoria a dispus retorcedarea acestor apartamente, concomitent cu efectuarea rectificării CF 55000 Timișoara, în sensul înscrierii dreptului de proprietate al reclamantului, cu titlu de moștenire și retorcedare asupra apartamentelor nr.5,6,7 și 8 precum și cota de 64% de teren ce intră în componența imobilului situat în Timișoara,-, înscris în CF 55000 Timișoara, nr.top.10080-10881.
Prima instanță a reținut în considerente că la data de 14.05.1984 s-a intabulat dreptul de proprietate la doamnei, cu titlu de moștenire, asupra întregului imobil situat în Timișoara,-, înscris în CF 55000 Timișoara, nr.top.10080-10881, dar mai apoi, prin decizia nr.3660/15.11.1984 a Biroului permanent al fostului Comitet Executiv al Consiliului popular al jud. Timiș, imobilul a fot preluat de stat cf. Decretului nr.223/1974, antecesoarei reclamantului fiindu-i plătită o despăgubire de 15.255 lei, din care 4.301 lei pentru apartamentele nr.4,5,6,7 și 8 și 10.954 lei pentru apartamentele nr.1 și 2, terenul fiind preluat fără plată în baza nr.59/1974.
Ulterior preluării de către stat, respectiv în anii 1996, 1997 și 1998, Statul Român, prin Consiliul local Timișoara a înstrăinat apartamentele nr.1,2 și 4 în baza 112/1995, către chiriași, însă au rămas în proprietatea statului apartamentele nr.5,6,7 și 8 precum și terenul aferent, atât al acestor apartamente, cât și al apartamentelor nr.1,2 și 4.
Reclamantul a formulat o cerere de restituire a imobilului în baza 10/2001, însă notificarea sa a fost respinsă al acea epocă prin ția nr.2572/22.10.2003 a Primarului mun. Timișoara, considerându-se că potrivit art.1.4 lit.b din HG 498/2003, preluarea imobilului în ba/a Decretului nr.223/1974 nu a fost abuzivă.
Judecătoria a constatat însă în primă instanță că raportat la toate aceste circumstanțe și cu observarea art.6 alin.1 și 2 din 213/1998, că acțiunea în revendicare imobiliară a reclamantului, întemeiată pe normele dreptului comun nu este inadmisibilă în principiu, motiv pentru a procedat la judecarea cererii pe fond, referindu-se și la dispozițiile HG 250/2007, care au înlocuit art.1.4 lit.b din HG 498/203 și care au fost asociate cu o serie de decizii ale Înaltei Curți de Casație pronunțate în interpretarea Art.1 din Primul Protocol CEDO, reținând că ptrivit noii abordări a Legii nr.10/2001,începând cu anul 2007, preluarea imobilelor în baza 223/1974, fie și cu plată, a fost abuzivă și că se impune acordarea reparațiilor necesare pentru foștii proprietari deposedați abuziv.
S-a mai reținut că în cazul reclamantului, această modificare a legii a intervenit după depunerea și soluționarea notificării, astfel că cei care aveau imobile preluat cu plată în baza 223/1974 și care nu au depus notificare în termenul legal, deoarece cf. 10/2001 și Normelor metodologice de aplicare, la apariția acestora, nici nu aveau dreptul să obțină o reparație în acest caz, categorie la care se adaugă și a acelora cărora le-a fost respinsă între timp notificarea, pe motivul că preluarea nu a fost abuzivă, asfel că aceștia s-au prezentat în postura de a nu mai putea beneficia de modificările aduse 10/2001 prin HG 250/2007, ceea ce a creat o situație discriminatorie.
Or, datorită apariției HG 250/2007, care modifică radical prev.art.1.4 lit.b alin.ultim din HG 498/2003, care fost în vigoare până în anul 2007 și datorită imposibilității de mai uza de noile modificări aduse legii speciale, în acest caz se deschide dreptul de a solicita în instanță restituirea imobilelor ori compensarea pierderii, pe calea dreptului comun.
De asemenea, prima instanță, în admiterea acțunii precizate a reclamantului s-a referit și la decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care în interesul legii a decis că în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială - 10/2001 și CEDO, atunci Convenția are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice civile.
Sentința primei instanțe a fost apelată de către pârâții Consiliul local și primarul municipiului T, solicitând schimbarea acestei și respingerea ca inadmisibilă a acțiunii reclamantului. Apelanții au susținut că apariția 10/2001, lege specială în materia revendicării imobilelor naționalizate de fostul regim comunist suprimă acțiunea de drept comun a victimelor naționalizărilor, chiar și în ipoteza ineficacității actelor de preluare subsumate sferei sale de aplicare și nu elimină accesul la justiție, perfecționând chiar sistemul reparator, prin subordonarea lor unor norme speciale supuse controlului judecătoresc. Prin adoptarea legii speciale s-a decis înlăturarea normelor dreptului comun și înlocuirea lor cu normele speciale precum și cu o procedură administrativă obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor de judecată, procedură pe care reclamantul nu a parcurs-
În aceeași logică, apelanți au arătat că titlul, în accepțiunea legii, reprezintă aplicarea la o situație anume determinată a prevederilor unui act normativ în baza căruia s-a decis trecerea în proprietatea statului, fiind astfel suficient ca actul administrativ de preluare să fi fost emis în baza unui act normativ în vigoare la acea dată, indiferent de conformitatea preluării, cu dispozițiile actului normativ respectiv, și nu situația când s-a procedat la o simplă preluare în fapt a imobilelor. De aceea, susținerile reclamantului pe marginea modului de preluare a imobilului litigios de către Statul Român, respectiv 223/1974 sunt lipsite de relevanță juridică atâta timp cât prin art.46 din 10/2001 sunt validate actele de înstrăinare a unor astfel de imobile, încheiate cu bună-credință.
Reclamantul-intimat a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului pârâților, ca neîntemeiat, câtă vreme dreptul său la justiție și la repararea prejudiciului creat prin naționalizare sunt apărate de atât de normele interne, cât și de tratatele internaționale la care România este parte.
Tribunalul a apreciat că apelul pârâților este întemeiat și l-a admis, reținând că din alineatul al doilea al art.6 din Legea nr.213/1998, dar și din decizia nr.86/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că foștii proprietari sau moștenitorii acestora trebuie să se adresez, conform legii speciale, pentru restituirea bunurilor preluate în perioada comunistă și doar î cazul în care imobilul nu intră în sfera de aplicare a legilor de restituire, au la îndemână calea dreptului comun, prin acțiunea în revendicare.
S-a mai reținut că reclamantul a susținut că situația sa este diferită, pentru că a parcurs procedura specială, dar a primit un rezultat nefavorabil, conform reglementărilor în vigoare la momentul emiterii dispoziției, astfel că nu a înțeles să exercite calea de atac pentru verificarea legalității dispoziției de respingere as notificării, de către instanțele de judecată.
Or, legea specială de retrocedare a fost modificată, astfel că 6 ani mai târziu de la notificare, are dreptul la măsuri reparatorii, dar nu se mai încadrează în termenul de depunere a notificării, legiuitorul creând astfel inechități prin acordarea unui drept material, fără însă a reglementa și procedural această dispoziție.
Cu toate acestea, tribunalul a apreciat că reclamantul ar fi putut ataca cu succes în instanță ția nr.2572/22.12.2003 a Primarului mun. T întrucât așa cum învederează însuși reclamantul, ÎCCJ a înlăturat de la aplicare dispozițiile care au dus la respingerea demersului declanșat în temeiul legii speciale.
Astfel, în opinia tribunalului, în sensul considerării preluării abuzive a imobilelor în baza Decretului nr.223/1974 există deciziile nr.3696/2003 și 4009/2003 ale instanței supreme, care a constatat contrarietatea decretului cu Constituția din anul 1965 precum și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, alături de art.481 civ.
În acest condiții, instanța de apel a adăugat că la momentul emiterii dispoziției pe numele reclamantului-intimat, acesta avea posibilitatea de a-și realiza dreptul de proprietate, practica instanțelor, incluzând aici și Tribunalul Timiș, fiind aceea de a constata nelegalitatea disp.art.1.4 lit.b din HG 498/2003, considerându-le contradictorii în raport cu înseși dispozițiile din 10/2001.
În aceste condiții, tribunalul a decis că nu se mai poate recunoaște dreptul reclamantului la acțiunea în revendicare de drept comun, fapt ce nu echivalează însă cu încălcarea dreptului de acces la justiție ori a dreptului de proprietate protejat de Art.1 al Primului Protocol Adițional la CEDO, pentru că reclamantul a avut deschisă calea la justiție însă nu a înțeles să o valorifice, astfel încât culpa nu poate reveni statului, în sensul încălcării dispozițiilor Art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Instanța de apel s-a referit și la cauza Canciovici împotriva României de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că reclamantul nu are recunoscut un bun, în sensul Convenției întrucât încălcarea dreptului său de proprietate s-a produs anterior ratificării tratatului de către România, astfel încât situația din speță este incompatibilă - rationae temporis - cu dispozițiile care ocrotesc proprietatea, astfel că nu există nici-o situație care să creeze o neconcordanță între dreptul intern și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul neavând o hotărâre prin care să se recunoască dreptul asupra bunului său.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamantul, motivat în drept cu disp.art.304 pct.7,8 și 9.pr.civ. care însă nu au fost susținute și dezvoltate în mod independent, însă din modul de formulare se poate încadra la motivele de casare prev. de art.304 pct.5 pr.civ. rap.la motivele de modificare prev. de art.304 pct.9 pr.civ.
În concret însă, reclamantul a criticat decizia tribunalului din perspectiva faptului că instanța de apel ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale naționale și internaționale precum și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, atât în materia protecției dreptului de proprietate, cât și al garantării accesului la justiție.
În argumentarea recursului, reclamantul a arătat că acțiunea sa nu poate fi catalogată drept inadmisibilă, câtă vreme art.6 alin.1 și 2 din 213/1998 au fost interpretate de instanța supremă că acțiunea în revendicare imobiliară a reclamantului, întemeiată pe normele dreptului comun nu este inadmisibilă în principiu, motiv pentru care trebuie procedat la judecarea cererii pe fond.
Totodată, recurentul, referindu-se și la dispozițiile HG 250/2007, care au înlocuit art.1.4 lit.b din HG 498/203 și care au fost asociate cu o serie de decizii ale Înaltei Curți de Casație pronunțate în interpretarea Art.1 din Primul Protocol CEDO, a susținut că potrivit noii abordări a Legii nr.10/2001,începând cu anul 2007, preluarea imobilelor în baza 223/1974, fie și cu plată, a fost abuzivă și că se impune acordarea reparațiilor necesare pentru foștii proprietari deposedați abuziv.
Această modificare a legii a intervenit după depunerea și soluționarea notificării, astfel că cei care aveau imobile preluat cu plată în baza 223/1974 și care nu au depus notificare în termenul legal, deoarece cf. 10/2001 și Normelor metodologice de aplicare, la apariția acestora, nici nu aveau dreptul să obțină o reparație în acest caz, categorie la care se adaugă și a acelora cărora le-a fost respinsă între timp notificarea, pe motivul că preluarea nu a fost abuzivă, asfel că aceștia s-au prezentat în postura de a nu mai putea beneficia de modificările aduse 10/2001 prin HG 250/2007, ceea ce a creat o situație discriminatorie.
Or, datorită apariției HG 250/2007, care modifică radical prev.art.1.4 lit.b alin.ultim din HG 498/2003, care fost în vigoare până în anul 2007 și datorită imposibilității de mai uza de noile modificări aduse legii speciale, în acest caz se deschide dreptul de a solicita în instanță restituirea imobilelor ori compensarea pierderii, pe calea dreptului comun.
Pârâții Primarul și Consiliul local Timișoara au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului reclamantului, însușindu-și integral argumentele instanței de apel, care au fost reiterate, iar asociat poziției procesuale a pârâților, s-a formulat și o cerere de intervenție accesorie, în interesul pârâților, de către instervenienții, alături de Ștefan și - proprietari ai apartamentelor nr.1 și 2 din imobilul în litigiu, dobândite în baza 112/195 și nerevendicate de către reclamantul-recurent, cerere de intervenție pentru susținerea apărărilor pârâților care a fost admisă în principiu, potrivit disp.art.51 rap.la art.49 alin.ultim pr.civ.
Curtea, analizând recursul reclamantului, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp.art.299 și urm. pr.civ. rap.la art.312 alin.5 pr.civ. va constata că acesta este întemeiat, fiind incidente disp.art.304 pct.9 pr.civ. coroborat cu art.304 pct.5 pr.civ. determinat de interpretarea și aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, cu consecința privării reclamantului de a avea dreptul la un proces echitabil într-o instanță de judecată, cu privire la recuperarea unor bunuri care i-au fost preluate abuziv.
În acest sens, curtea va constata că tribunalul s-a referit în decizia sa la art.6 din Legea nr.213/1998, dar și la decizia nr.86/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din care a reținut că rezultă că foștii proprietari sau moștenitorii acestora trebuie să se adresez, conform legii speciale, pentru restituirea bunurilor preluate în perioada comunistă și doar în cazul în care imobilul nu intră în sfera de aplicare a legilor de restituire, au la îndemână calea dreptului comun, prin acțiunea în revendicare, însă a ignorat cu desăvârșire decizia nr.33/2009, dată în interesul legii, prin care Înalta Curte clarifică regimul acțiunilor în revendicare imobiliară de drept comun, din perspectiva coexistenței acesteia cu normele dreptului special în materie, reprezentat de 10/2001.
Astfel, Înalta Curtea statuat că o acțiune în revendicare pe drept comun a unor imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu poate nu poate fi respinsă ca inadmisibilăde plano, în particular în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială - 10/2001 și CEDO, atunci Convenția având prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice civile.
Această decizie în interesul legii a avut în vedere atât jurisprudența internă privind aplicarea lipsită de unitate a 10/2001, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a ignora cauzele Canciovici și împotriva României ș a îndrumat instanțele ordinare să procedeze la soluționarea pe fond a unor astfel de cauze, mai ales atunci când nu sunt puse în discuție drepturi similare și comparabile de proprietate, dobândite de către foștii chiriași, în baza 112/1995.
Or, în cauza dedusă acum judecății, adăugat la toate inadvertențele privind modul în care autoritățile administrative au procedat la soluționarea notificării reclaantului, prin prisma aplicării dispozițiilor din HG 498/2003, s-a ignorat și faptul că reclamantul cere judecarea cauzei sale în fond doar pentru apartamentele nr.5,6,7 și 8 precum și cota de 64% de teren ce intră în componența imobilului situat în Timișoara,-, înscris în CF 55000 Timișoara, nr.top.10080-10881, preluare în temeiul 223/1974 și a 59/1974, care sunt încă în proprietatea Statului Român, și nu și pentru apartamentele nr.1 și 2, care au fost vândute foștilor chiriași în baza 112/1995 și la care reclamantul a renunțat, fie și prin prisma fpatului că nu a apelat sentința dată la fond de Judecătoria Timișoara.
În aceste circumstanțe, curtea va constata că decizia nr.33/2009 a ÎCCJ este în consonanță cu întreaga jurisprudență a CEDO privind interpretarea art.6 și a art.1 din primul protocol adițional al CEDO - (, ș.d împotriva României) și îngloebeayă de asemenea argumentele reținute de CEDO în cauze și Canciovici, astfel că reclamantul are dreptul la proces echitabil, pe fondul cauzei, cu privire la recuperarea bunurilor sale, naționalizate în timpul fostului regim comunist, iar instanța de apel, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, în urma rejudecării cauzei în apel, la exclus de la exercitarea acestui drept, vătămându-i astfel și drepturile procesuale, prin aceea că nu a examinat pe fond apelul declarat de pârâți împotriva sentinței judecătoriei, în condițiile în care prima instanță a analizat cererea precizată a reclamantului tocmai din perspectiva deciziei nr.33/2009, dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pe baza acestor considerente, curtea, în temeiul prev. art.312 alin.5 pr.civ. rap.la art.304 pct.5 și 9.pr.civ. va admite recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr.640/07.07.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, pe care o va casa în întregime și va trimite cauza la aceeași instanță, respectiv Tribunalului Timiș, în vederea rejudecării pe fond a apelului declarat de pârâții Consiliul Local și Primarul mun. Timișoara împotriva sentinței civile nr.2317/2009 a Judecătoriei Timișoara.
Totodată, în baza art.55 rap.la art.49 alin.ultim pr.civ. va respinge cererea de intervenție accesorie, în interesul pârâților, formulată de către intervenienții, alături de Ștefan și.
Va constata că în această etapă procesuală nu sunt aplicabile disp.art.274 și urm. pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr. 640 din 7.07.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Casează decizia recurată și trimite cauza la aceiași instanță, respectiv Tribunalul Timiș în vederea rejudecării apelului pe fond.
Respinge cererea de intervenție accesorie,
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 15 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red. CP/ 21.10.2009
Dact NF/21.10.2009
Ex.
Trib. T. Președinte
Judecător.
Președinte:Lucian LăpădatJudecători:Lucian Lăpădat, Cristian Pup, Trandafir Purcărița
