Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 890/2008. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA nr.890
Ședința publică din 7 octombrie 2008
PREȘEDINTE: Maria David
JUDECĂTORI: Maria David, Aurelia Popa Elena Staicu
- - -
Grefier - - -
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de reclamanții - domiciliată în P,-,.9,.76, județul P, Mira domiciliată în P, str.-.-. nr.51, județul P, domiciliată în P,-, județul P împotriva deciziei civile nr.34 din data de 22.01.2008 în contradictoriu cu pârâții G și, ambii domiciliați în P,-, județul
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns, recurenții reclamanți -, Mira, reprezentați de avocat, din cadrul Baroului P,conform împuternicirii avocațiale depusă la dosar, fila 21 și intimații pârâți G și personal și asistați de avocat, din cadrul Baroului P, conform împuternicirii avocațiale depusă la fila 26 dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință,după care,
Avocat pentru recurenții reclamanți, arată că în aprecierea sa recursul este scutit de la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
Avocat pentru intimații pârâți, arată că este de acord cu susținerile apărătorului recurenților,referitor la taxa de timbru.
Instanța constată că recursul declarat de reclamanți este scutit de la plata ataxei de timbru și a timbrului judiciar.
Avocat pentru recurenții reclamanți și avocat pentru intimații pârâți, arată că nu mai au alte cereri de formulat și solicită cuvântul în fond.
Instanța ia act de declarațiile părților în sensul că nu mai au alte cereri de formulat constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.
Avocat pentru recurenții reclamanți, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii apelului ca nefondat, menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțată de Judecătoria Ploiești.
Arată că instanța de apel și-a motivat soluția pe faptul că reclamantele nu au urmat procedura specială prevăzuită de Legea nr.10/2001, astfel încât nu se mai puteau exercita acțiunea în revendicare, pe calea dreptului comun.
Consideră că această interpretare este greșită, deoarece nu există nicio dispoziție legală care să interzică exercițiul acțiunii în revendicare, după data intrării în vigoare a Legii 10/2001, respectiv data de 14 februarie 2001.
Arată că, în realitate singurele dispoziții care reglementează admisibilitatea acțiunilor în revendicare sunt dispozițiile art.22 punctul 5 din Legea nr.10/2001, iar din interpretarea acestor dispoziții rezultă că legiuitorul a instituit o distincție, după cum imobilele preluate abuziv se află în patrimoniul unității care urmează să fie notificată sau în patrimoniul altor persoane juridice sau fizice.
Mai arată că acțiunea în revendicare este însă admisibilă, dacă este formulată contra terțului dobânditor, cu titlu particular al imobilului înstrăinat, înainte de intrarea în vigoare a Legii 10/2001.
Pe fondul cauzei, apreciază că în mod corect instanța de fond a procedat la compararea titlurilor de proprietate.Astfel, titlul de proprietate ale reclamanților au fost reprezentate de contractele de vânzare - cumpărare, în timp ce titlul pârâților este reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu SC. SA.
Arată că în baza Decretului 92/1952, imobilul a fost preluat de stat, iar ulterior acest decret a fost declarat abuziv și ilegal, prin Legea nr.247/2005.
Precizează că recurenții au primit despăgubiri, pe care însă le-au restituit și depune la dosar dovada în acest sens.
Solicită cheltuieli de judecată.
Avocat pentru intimații pârâți solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, menținerea hotărârii pronunțate de tribunalul Prahova ca legală și temeinică.
Susține că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun este inadmisibilă în condițiile în care nu au fost fructificate dispozițiile Legii nr.10/2001.
Astfel recurenții nu au urmat procedura specială a legii 10/2001, astfel încât nu mai pot promova acțiune în revendicare.Acțiunea în revendicare ar fi fost posibilă în condițiile în care imobilul nu ar fi fost cumpărat cu bună credință.
Depune concluzii scrise și practica judiciară.
Solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la nr. 7241/26.05.2006, reclamantele -, - și Mira au chemat în judecată pe pârâtul G, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate și posesie, spațiul ce formează domiciliul acestuia.
În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat ca apartamentul în litigiu a fost proprietatea autorilor lor și - și a fost preluat în mod abuziv de statul comunist prin Decretul nr.92/1950, iar ulterior, a fost înstrăinat către pârât, astfel încât asupra acestuia exista două titluri de proprietate viabile, motiv pentru care sunt îndreptățite la compararea celor două titluri, urmând a se acorda preferențialitate titlului lor.
La termenul de judecată din data de 27 septembrie 2006 reclamantele au formulat cerere de chemare în judecată și a numitei - soția pârâtului G și și-au precizat acțiunea în sensul de a fi obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din mai multe încăperi și dependințe, precum și terenul în suprafata de 35,49. indiviz din suprafața totală de 633,52.
Pe parcursul soluționării cauzei, reclamanta - a decedat, fiind introdusă în cauză moștenitoarea acesteia -.
Pârâții au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă, arătând că aceasta a fost promovată fără a se respecta procedura specială prevazută de Legea 10/2001, iar în subsidiar, au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, motivând că au dobândit în proprietate imobilul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1669-N/30.09.1998, dreptul lor fiind ulterior înscris în Cartea Funciara, imobil ce a trecut în proprietatea statului în baza Decretului 92/1950 și cu privire la care reclamantele au formulat cereri de restituire în cursul anului 1996 în temeiul Legii nr.112/1995 fiind însă acordate numai despăgubiri, astfel că reclamantele nu dețin un titlu valabil care să fie comparat cu cel al pârâților, care este preferabil întrucât provine de la un proprietar, respectiv Statul.
Prin sentința civilă nr.4633/16 mai 2007 Judecătoria Ploieștia admis acțiunea precizată și a obligat pârâții să lase reclamantelor în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul situat în P,-, jud.P, compus din 2 camere de locuit, baie, culoar, WC, logie, precum și casa scării parter, casa scării etaj, împrejmuire, culoar parter și hol parter aflate în indiviziune în cota de 34,39% și terenul în suprafață de 35,49. astfel cum sunt descrise în contractul de vânzare-cumparăre nr.1669-N/30.09.1998.
Pentru a se pronunța o asemenea soluție s-a reținut că imobilul în litigiu a aparținut autorului reclamantelor, trecând în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, iar ulterior, o parte din acest imobil a fost înstrăinat de stat prin SC SA pârâtului, cu contract de vânzare-cumpărare, astfel încât, fiind vorba de o acțiune în revendicare, ambele părți invocând titluri scrise, se pune problema comparării acestora.
Mai arată instanța de fond că, în cauză, titlul reclamantelor este preferabil întrucât titlul statului asupra bunului nu a fost constituit în mod valabil și astfel nu putea transmite în mod valabil pârâtului acest imobil și ca atare, titlul pârâtului nu poate fi considerat încheiat cu bună-credință, cât timp cel puțin unul dintre cocontractanți și anume Statul, prin SC SA, a fost de rea-credință, întrucât știa că nu este titularul dreptului de proprietate asupra bunului și cu toate acestea, a procedat la înstrăinarea sa.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii acțiunii în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
În motivarea apelului, apelanții au arătat că acțiunea reclamantelor este inadmisibilă întrucât imobilul a cărui revendicare se solicită a trecut în proprietatea statului în baza decretului nr.92/1950, ceea ce conduce la concluzia că acesta face obiectul legii reparatorii care are prioritate față de reglementările generale, situație în care persoanele îndreptățiite la retrocedarea în natură sau prin echivalent a imobilelor ce fac obiectul acestei legi trebuie să se conformeze condițiilor, procedurilor și termenelor prevăzute de Legea nr.10/2001, lege care suprimă practic acțiunea în revendicare în baza dreptului comun, astfel încât acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă.
Un alt motiv de apel vizează netemeinicia acțiunii formulată de reclamante, apelanții arătând că au dobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu prin contract de vânzare-cumpărare, dreptul de proprietate fiind intabulat în Cartea Funciară, imobil ce a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950 autorii reclamantelor pierzând dreptul de proprietate ca urmare a acestei preluări, iar cererea de restituire în natură formulată de reclamante a fost respinsă prin Hotărârea nr.488/1997 a Comisiei Județene P de aplicare a Legii 112/1995, stabilindu-se dreptul acestora la despăgubiri. Contestația împotriva acestei hotărâri a fost respinsă prin sentința civilă nr.10650/1997 definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat valabilitatea acestei hotărâri, astfel că la compararea celor două titluri de proprietate ale părților, urmează a se avea în vedere faptul că, relevanță prezintă doar buna-credință a cumpăratorului, în acest sens pronunțându-se și Curtea Constituțională prin decizia nr.191/2002.
Au precizat apelanții că reclamantele nu au notificat statul în scopul de a nu înstrăina imobilul și nici pe pârâți în vederea neprocurării imobilului în litigiu, deși această prerogativă îi fusese creată de legiuitorul român prin intermediul art.14 din Legea 112/1995 în baza căreia s-a efectuat înstrăinarea apartamentului, iar la data încheierii actului de înstrăinare, era în vigoare Hotărârea Guvernului nr.20/1996 care prevede la art.1 al.2 că imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului cu titlu valabil, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum ar fi printre altele Decretul 92/1950, caz în care reclamantele nu dețin un titlu valabil care să poata fi comparat cu al intimaților, deoarece autorii reclamantelor au pierdut proprietatea asupra imobilului odată cu trecerea sa în mod legal în proprietatea statului, ceea ce înseamnă că titlul de proprietate al intimaților, este preferabil întrucât provine de la un proprietar.
Primindu-se dosarul la tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată la nr-.
După examinarea sentinței apelate în raport de situația de fapt reținută și de criticile formulate, cu aplicarea textelor de lege aplicabile, tribunalul Prahova prin decizia civilă nr.34 din 22 ianuarie 2008 a admis apelul declarat de pârâți G și -, împotriva sentinței civile nr.4633 din 16 mai 2007 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimatii reclamanți -, Mira, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că, a respins acțiunea ca inadmisibilă și a obligat intimații reclamanți la 700 lei cheltuieli de judecată către apelanții pârâți, având în vedere următoarele considerente:
Art.1 din Legea 10/2001prevede că imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989 și nerestituite, se restituie în natură, în condițiile prezentei legi, textul de lege reglementând și măsurile reparatorii în cazurile în care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Art.2 din aceeași lege stabilește imobilele preluate în mod abuziv, printre care se încadrează și cele trecute în proprietatea statului în baza Decretului 92/1950, ceea ce înseamnă că imobilul în cauză, fiind naționalizat, cade sub incidența acestei legi speciale de reparație.
Astfel, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, dispozițiile dreptului comun rămân fără aplicare cu privire la imobilele ce fac obiectul legii speciale.
O asemenea concluzie se desprinde din dispozițiile art.51 din Legea 10/2001 care stipulează că prevederile acestei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoanele îndreptățite putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei, ceea ce înseamnă că persoana îndreptățită poate invoca dispozițiile Codului civil ce reglementează revendicarea, însă numai dacă acțiunile erau în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii.
a contrario, persoana îndreptățită nu se mai poate prevala de dispozițiile legii vechi după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, care suprimă practic acțiunea dreptului comun, legea specială fiind de imediată aplicare.
Mai mult chiar, prin Legea 10/2001 s-a recunoscut persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, calitatea de proprietari avută la data preluării, însă aceasta calitate poate fi exercitată numai după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire conform prevederilor acestei legi ori, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea obligatorie a procedurii prevăzute de Legea 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun, în acest fel legiuitorul stabilind cadrul juridic în scopul exercitării atributelor dreptului de proprietate, în vederea asigurării securității circuitului juridic conform art.44 al.1 teza a-II-a din Constituție, reglementare care este de imediată aplicare.
Față de reglementarea instituită prin Legea 10/2001, dispozițiile dreptului comun nu-și mai pot găsi aplicarea în cazul acțiunilor având ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate, introduse după intrarea în vigoare a Legii speciale.
Ca atare, atât timp cât Legea 10/2001 constituie o lege specială reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin naționalizare și este, totodată, de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar dispozițiile codului civil care reglementează instituția revendicării au un caracter general față de Legea 10/2001, înseamnă că aceste din urmă dispoziții nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobilele naționalizate și care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii 10/2001.
Astfel, cât timp intimații-reclamanți nu au urmat procedura specială prevazută de Legea 10/2001, ei nu mai pot exercita acțiunea în revendicarea imobilului, nefiind persoane exceptate de la Legea 10/2001 și nici nu au facut dovada că, din motive independente de voința lor, nu au putut utiliza această procedură în termenele legale, caz în care ar fi avut deschisă calea acțiunii în revendicare, cu condiția ca bunul să nu fi fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995 de către chiriași.
Ori, în cauză, acțiunea reclamanților intimați reprezintă în realitate o încercare de a eluda dispozițiile legii speciale de reparație, o încercare de a obține, pe cale ocolită, invocând dispozițiile legale inaplicabile unor asemenea imobile, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu deoarece, atât timp cât a fost adoptată Legea 10/2001 cu caracter special de reparație, reglementând toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor preluate abuziv, înseamna că dispozițiile dreptului comun devin inaplicabile în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, introduse după apariția Legii 10/2001.
Pretenția reclamanților de a le fi lăsat imobilul în deplină proprietate și pașnică posesie de către persoanele care l-au cumparat în baza Legii 112/1995, prin compararea titlurilor de proprietate, față de considerentele sus expuse, este inadmisibilă.
Apărarea reclamanților în sensul că urmând procedura specială, nu mai puteau obține vreodata bunul în natură, ci doar măsuri reparatorii prin echivalent deoarece bunul nu se mai afla la stat sau la altă unitatea deținătoare, nu poate fi avută în vedere deoarece legiuitorul, prin Legea 10/2001 a stabilit cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate însă, a instituit limitări rezonabile pentru exercitarea acestui drept în vederea asigurării securității circuitului juridic conf.art.44 al.1 teza a II-a din Constituție, una din aceste limitări vizând inadmisibilitatea aplicării dispozițiilor dreptului comun cu privire la imobilele ce fac obiectul legii speciale, în condițiile în care reclamanții nu au făcut dovada că sunt persoane exceptate de la procedura acestei legi, sau că din motive independente de voința lor, nu au putut urma această procedură în termenele legale.
Faptul că imobilul nu se mai afla la stat sau la altă unitate deținătoare, nu dă dreptul reclamanților în mod automat de a formula acțiune în revendicare împotriva recurenților pârâți care au cumpărat imobilele în baza Legii 112/1995 deoarece, a adopta o asemenea soluție, ar însemna să se încalce principiul securității juridice și al circuitului juridic al imobilelor, ceea ce este inadmisibil, cu atât mai mult cu cât Legea 10/2001 nu face distincție, în raport de persoana care deține imobilul la data apariției sale, acțiunea în revendicarea unor imobile ce face obiectul acestei legi fiind inadmisibilă, indiferent că acesta se afla în proprietatea statului sau în proprietatea unor persoane fizice, revendicarea fiind admisibilă numai în anumite condiții, cazuri în care nu se încadrează și reclamanții.
Prin urmare, tribunalul, în raport de aceste considerente, a constatat că acțiunea formulată de reclamanți având ca obiect revendicarea unui imobil ce face obiectul Legii 10/2001 este inadmisibilă, hotărârea instanței de fond fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, a admis apelul în baza art.296 cod procedură civilă și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea ca inadmisibilă, caz în care nu s-a mai impus a fi analizat motivul de apel vizând netemeinicia acțiunii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții -, Mira, pentru următoarele motive:
O primă critică este aceea că, instanța de apel și-a motivat soluția pe împrejurarea că reclamantele nu au urmat procedura specială prevăzută de Legea 10/2001, astfel că nu mai pot exercita acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, însă aceste considerente sunt greșite, deoarece nu există nicio dispoziție legală care să interzică exercitarea acțiunii în revendicare.
Susțin recurenții că, singurele dispoziții care reglementează admisibilitatea acțiunilor în revendicare sunt dispozițiile art.22 alin 5 din Legea 10/2001 în conformitate cu care, nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivelemnt, și dispozițiile art.10 din Legea 213/1998 în conformitate cu care bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații.
În dezvoltarea motivului de recurs, recurenții precizează că din interpretarea dispozițiilor legale, rezultă că legiuitorul a instituit o distincție după cum imobilele preluate abuziv se află în patrimoniul unității care urmează să fie notificată sau în patrimoniul altei persoane juridice sau fizice.
Precizează recurenții că, după data de 14.02.2001 acțiunea în revendicare este inadmisibilă în cazul imobilelor deținute de persoanele care trebuiau notificate, respectiv unitățile detinătoare, revendicarea bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989 este admisibilă în măsura în care aceste bunuri nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
De asemenea, recurenții arată că acțiunea în revendicare este admisibilă dacă este formulată contra terțului dobânditor cu titlu particular al imobilului înstrăinat, înainte de intrarea în vigoare Legii 10/2001.
Se critică decizia pentru că interpretarea dată de instanța de apel este de natură a îngrădi dreptul de acces liber la justiție consacrat de art.21 din constituția României și dreptul la un proces echitabil consacrat de art.6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.
Recurentele arată că, din materialul administrat în cauză rezultă că imobilul în litigiu a fost proprietatea defunctului, autorul lor, astfel cum rezultă din cele două contracte de vânzare cumpărare din 1935 și 1937 coroborate cu cele trei permisiuni de construire, imobil care a fost preluat de stat în baza Decretului 92/1950 situație care nu a fost contestată de către pârâți.
În dezvoltarea motivului de recurs se arată că dispozițiile decretului sus menționat contraveneau în mod flagrant dispozițiilor art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, care constituie o normă juridică imperativă a dreptului internațional public și mai mult, acest decret a fost declarat abuziv și ilegal, chiar prin dispozițiile art.2 lit.a din Legea 247/2005.
Cu privire la modalitatea de preluare a imobilului, recurenții arată că această preluare a fost fără titlu, deoarece au depus la dosar acte din care să rezulte că autorii lor nu făceau parte din categoria persoanelor expres prevăzute de acest decret, dat fiind faptul că, era referent tehnic, iar soția acestuia casnică.
Se arată, că acest imobil a fost înstrăinat către pârâți în calitate de chiriași în baza dispozițiilor Legii nr.112/1995 conform contractului de vânzare cumpărare nr.1669/N/30.09.1998.
Referitor la acțiunea în revendicare se susține că în mod legal prima instanță a comparat titlurile de proprietate ale părților, respectiv titlurile lor de proprietate sunt reprezentate de contracte de vânzare cumpărare din 1935, 1937 care sunt înregistrate în Registrul de transcripțiuni fiind opozabileerga omnes, nefiind desființate niciodată de o instanță judecătorească, în timp ce titlul pârâtului este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC SA P, în baza Legii 112/1995.
De asemenea, recurenții arată că, în motivele de apel formulate pârâții susțin că au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, însă acțiunea în revendicare nu este condiționată de constatarea prealabilă a nulității absolute sau relative a titlului pârâtului și depinde în mod esențial de compararea titlurilor invocate de fiecare parte.
Despre contractul de vânzare cumpărare al pârâților, se arată că acesta provine de la un vânzător al cărui titlu nu este valabil și anume statul prin comisionarul său SC SA, care a fost de rea credință, deoarece știa că nu este titluarul dreptului de proprietate asupra bunului și totuși a procedat la înstrăinarea acestui imobil, astfel că dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litgiu subzistă și în prezent și se află în patrimoniul lor.
Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei în sensul respingerii apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțată de Judecătoria Ploiești.
Intimații, deși au fost citați cu mențiunea de a formula întâmpinare aceștia nu au depus-o conform art.115 cod pr.civilă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, a dispozițiilor legale ce au incidență în soluționarea recursului, Curtea va reține că acesta este fondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Este fondată prima critică care se referă la faptul că instanța de apel și-a motivat soluția pe împrejurarea că reclamantele nu au urmat procedura specială prevăzută de Legea 10/2001, întrucât dispozițiile legii sus menționate se referă la imobilele preluate în mod abuziv de stat, oraganizațiile cooperatiste, sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În cauza de față, recurenții reclamanți nu mai puteau să formuleze notificarea către persoana juridică deținătoare, astfel cum prevede dispoz. art.22 din Legea 10/2001, întrucât imobilul în litigiu a fost vândut către intimații pârâți încă din data de 30 septembrie 1998, conform contractului de vânzarea-cumpărare nr.1669, dată când încă nu era intrată în vigoare Legea 10/2001.
Potrivit art.6 alin.2 din Legea 213/1998 bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Este fără putință de tăgadă că imobilul preluat de stat în baza Decretului 92/1950 este o preluare abuzivă, fără titlu legal întrucât, pe de o parte autorii recurenților nu se încadra în dispozițiile art.2 din Decretul 92/1950 potrivit căruia nu pot fi naționalizate imobilele clădite, proprietarea muncitorilor și a pensionarilor proveniți din muncitori, precum și a funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și a celorlalți pensionari, provenite din muncă.
Din decizia nr.4784/1957 emisă de Ministerul Prevederilor Sociale - Direcția, fila 77 dosar fond, reiese că autorul recurenților era referent tehnic, astfel că imobilul proprietatea sa nu putea fi naționalizat, întucât făcea parte din categoria intelectualilor profesioniști.
Pe de altă parte, preluarea imobilului de către stat în baza Decretului 92/1950 încalcă prevederile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului potrivit căruia "rice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Atâta timp cât preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor prevederile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, preluarea este abuzivă, fiind incidente astfel dispozitiile art.6 alin.2 din Legea 213/1998.
Este corectă susținerea recurenților că în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii 10/2001 ci dispozițiile dreptului comun, situație în care devin aplicabile principiile care cârmuiesc dovada acțiunii în revendicare.
În cauza de față, se compară titlul de proprietate al recurenților reclamanți, care sunt contractele de vânzare cumpărare din anul 1935 și 1937 aflate la filele 4 și 5 dosar fond, contracte care au fost transcrise în Registrul Tribunalului Județean P sub nr.9086/20.10.1937 și contractul de vânzare cumpărare al pârâților intimați care este contractul nr.1669/N/30.09.1998.
În conformitate cu principiile care cârmuiesc dovada acțiunii în revendicare, în situația în care se compară titlurile de proprietate care provin de la autori diferiți, are câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, fiind aplicația principiului " nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet"adică nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși.
Curtea apreciază că recurenții reclamanți au un drept preferabil față de al pârâților, întrucât imobilul în litigiu a fost obținut de autorii lor prin acte de vânzare cumpărare, transcrise în Registrul Tribunalului Județean P, pe când titlul pârâților este un contract de vânzare cumpărare care provine de la un neproprietar, ținând cont de faptul că bunul a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel că imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor recurenților.
Este fondată susținerea recurenților că acțiunea în revendicare nu este condiționată de constatarea prealabilă a nulității contractului de vânzare cumpărare a titlului pârâtului, deoarece prin hotărârea în cauza Păduraru împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în legislația românească există o definiție fluctuantă a noțiunii de titlu al statului foarte importantă pentru a stabili dacă cumpărătorii aveau cum să-și dea seama că statul nu era proprietarul bunului la momentul vânzării, precum și lipsa de precizie în ceea ce privește cunoașterea celui care trebuia să îndeplinească diligențele rezonabile pentru a clarifica situația juridică a unui imobil pus în vânzare de către stat.
De asemenea, Curtea a opinat că în momentul respingerii acțiunii în anularea contractelor, dreptul intern oferea reclamantului posibilitatea de a i se restitui imobilele în natură prin introducerea unei acțiuni în revendicare împotriva cumpărătorilor.
Din decizia sus menționată rezultă că și în situația în care s-ar fi introdus o acțiune în anularea contractului de vânzare cumpărare, recurenții reclamanți au posibilitatea, independent de această acțiune, să introducă o acțiune în revendicarea imobilului.
Față de toate aceste considerente, Curtea în baza dispozițiilor art.312 alin.3 coroborat cu dispozițiile art.304 pct.9 cod pr.civilă, va admite recursul, va modifica în tot decizia tribunalului și pe fond va menține sentința instanței de fond.
În baza dispozițiilor art.274 cod pr.civilă vor fi obligați intimații către recurenți la plata sumei de 2000 cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții - domiciliată în P,-,.9,.76, județul P, Mira domiciliată în P, str.-.-. nr.51, județul P, domiciliată în P,-, județul P împotriva deciziei civile nr.34 din data de 22.01.2008 în contradictoriu cu pârâții G și, ambii domiciliați în P,-, județul
Modifică în tot decizia Tribunalului Prahova și pe fond menține sentința primei instanțe.
Obligă intimații pârâți G și la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către recurenții reclamanții -, Mira și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,azi 7 octombrie 2008.
Președinte, JUDECĂTORI: Maria David, Aurelia Popa Elena Staicu
Grefier,
red.ES
tehnored.CC
2ex./13.10.2008
f- Jud.
apel - Trib.
apel
Operator de date cu caracter personal,
Nr.notificare 3120
Președinte:Maria DavidJudecători:Maria David, Aurelia Popa Elena Staicu
