Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 942/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie
DOSAR NR. 5773,-
DECIZIA NR. 942
Ședința publică din data de 20 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Constanța Ștefan C -
JUDECĂTORI: Constanța Ștefan, Gherghina Niculae Violeta Stanciu
- - -
Grefier - - -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanta, domiciliată în M,- jud. D și de pârâtele SC SRL M, cu sediul în M, str. 22 2. jud.D, SC D SA cu sediul în Târgoviște,-, jud.D, Ministerul Ecomomiei, cu sediul în B, sector 1, Calea, nr. 152, împotriva deciziei civile nr.107 din 25 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, cu sediul în B, sector 1, Calea, nr. 152, Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijloci, Comerțului și Mediului de, cu sediul în B, sector 1, Calea, nr. 152 și în B, sect.1, str.-.-. nr.50, Consiliul Local, jud.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din 13 noiembrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință care face parte integrantă din prezenta, când instanța având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, a amânat pronunțarea pentru azi data de mai sus, dându-se următoarea decizie:
CURTEA:
Examinând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Moreni, județul D, sub nr. 1928/2002, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtele SC SA Târgoviște, SC SRL M, Consiliul Local M și Ministerul Industriilor și Comerțului B, pentru ca prin hotărârea cer se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtei SC SRL să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din suprafața de 2000. teren construcții, împreună cu clădirile din zid aflate pe acesta, imobil situat în orașul M,-, județul D; constatarea nulității absolute a Ordinului 28804/1995 împreună cu anexa care o privește și prin care imobilul aflat atunci pe-, a fost naționalizat conform Decretului nr. 92/1950, în mod abuziv la data de 20.04.1950; constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între primele două pârâte și autentificat sub nr. 2399/06.07.1998 cât și Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria - nr. 0130/19.06.1997 emis de Ministerul Industriei și Comerțului, ambele acte fiind lovite de nulitate totală care operează pentru întreg imobilul pentru care statul comunist prin fostul și apoi pârâtele au exercitat o stăpânire cu rea credință, abuzivă; obligarea pârâtelor de a ridica de pe terenul în litigiu, toate construcțiile demontabile pe care acestea le-au edificat și care nu existau la data naționalizării (două barăci, o magazie, etc.).
In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este deplina proprietară a imobilului în baza Deciziei civile nr. 975/18.05.1998 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. 5311/1997, irevocabilă și deși a investit hotărârea cu formulă executorie, nu a putut intra în stăpânirea efectivă a imobilului deoarece este ocupat de pârâta SC SRL care l-a dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu pârâta SC D SA.
Contractul s-a încheiat abuziv, părțile contractului fiind de rea credință, întrucât reclamanta a notificat în mai multe rânduri deținătoarei anterioare SC D SA că pentru imobil, respectiv transformat de pârâtă în depozit comercial, există pe rolul instanțelor judecătorești dosar de restituire în natură având ca obiect soluționarea cererii reclamantei pentru acest imobil în conformitate cu Legea nr. 112/1995.
Este de remarcat că vânzătoarea a garantat cumpărătoarea că imobilul înstrăinat nu a fost naționalizat iar SC SRL a arătat că renunță la cercetarea registrelor de sarcini, înțelegând să dobândească imobilul pe riscul acesteia.
A mai arătat că în timp ce dosarul se afla pe rolul Tribunalului Dâmbovița, Procurorul General al României a emis Ordinul nr. 386/2.04.1998 prin care se constată că întocmirea unor acte de vânzare-cumpărare sau contracte de închiriere a imobilelor preluate de stat după 6.03.1945 și aflate în litigiu ori pentru care există notificări către cei în cauză, reprezintă infracțiune statuându-se posibilitatea ca cetățenii vătămați prin acte de acest gen, să se adreseze parchetelor competente.
Reclamanta a fost nevoită să promoveze acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr.393/2000 al Judecătoriei Moreni având ca obiect constatare nulitate, obligație de a face și evacuare, însă acțiunea a fost respinsă irevocabil deoarece nu a avut în vedere și certificatul de atestare mai sus arătat și nu a formulat acțiune în revendicare, care la acea vreme, sub imperiul Legii nr. 112/1995 era timbrabilă la valoare.
In acest dosar, pârâta SC D SA a recunoscut la interogatoriu că a fost informată de reclamantă de existența litigiului cu primăria M iar reclamanta a formulat plângere penală împotriva reprezentanților responsabili ai SC D SA pentru săvârșirea de către aceștia a infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, înșelăciune în convenții și fals în declarații, plângere înregistrată la Parchetul M sub nr. 490/P/2000, nefiind începută urmărirea penală, considerându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale respectivelor infracțiuni.
Din actele și lucrările dosarului anterior, rezultă reaua credință a părților contractante care au cunoscut de existența procesului întemeiat pe Legea nr. 112/1995.
Cu privire la admisibilitatea prezentei acțiuni în revendicare, reclamanta a arătat că este pe deplin admisibilă întrucât nu a mai formulat o cerere de revendicare și nici de constatare nulitate certificat de atestare proprietate iar în ceea ce privește nulitatea absolută totală a contractului de vânzare-cumpărare acum invocă cauza juridică ce ține de art. 46 din Legea nr. 10/2001, reaua credință a primelor două pârâte, fiind una din cauzele de nulitate absolută la care se raportează art. 46 alin. 1, toate actele juridice de înstrăinare fiind încheiate cu încălcarea legilor în vigoare la data înstrăinării, contractul fiind încheiat cu cauză ilicită, norma specială coroborându-se cu dispozițiile dreptului comun.
In drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe disp. art. 480 Cod civil, art. 46 și 47 din Legea nr.10/2991, art. 948, 968 și 1073 Cod civil.
Pârâta SC SRL M prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată pentru că această societate a dobândit imobilul cu bună-credință, imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil conform decretului nr. 92/1950, cumpărarea făcându-se în cadrul procedurii de privatizare prin vânzare de active și cum contractul a fost încheiat cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, reclamanta nu are la dispoziție decât obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a antecesorului său SC D SA, solicitând ca în situația în care va fi evinsă, urmează să se dispună ca garantul să o dezdăuneze.
Totodată, a formulat cerere reconvențională solicitând ca în ipoteza admiterii acțiunii, să fie obligată reclamanta să o dezdăuneze pentru sporul de valoare al fondului, realizat pe perioada exploatării acestuia de către pârâtă, cu o valoare estimată provizoriu la suma de 256.741.000 ROL stabilită de expertiza efectuată în dosarul nr. 393/2000 al Judecătoriei Moreni.
Pârâtul Ministerul Industriei și resurselor prin întâmpinare a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și introducerea în cauză a Ministerului pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație, care a fost înființat prin nr.HG 15/2001 în a cărei structură organizatorică a fost cuprinsă și Direcția Generală de Comerț Interior de la fostul Minister al Industriei și Comerțului care s-a desființat.
Ministerul pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație, prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, prin care solicită anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria M - -. 0130/19.06.1997 eliberat de fostul Minister al Industriilor și Comerțului în favoarea SC D SA Târgoviște ca nefondată, întrucât, la baza elaborării Certificatului au stat documente prezentate de SC D SA, dintre care, cele referitoare la litigiul în cauză corespundeau cadrului legislativ și defineau un drept real, cert și actual al SC D SA Târgoviște asupra terenului din patrimoniu necesar desfășurării activității, conform obiectului de activitate.
Primăria orașului prin întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, având în vedere faptul că imobilul nu a fost în proprietatea sau în administrarea Primăriei ci în proprietatea SC D SA care l-a vândut cu contract de vânzare-cumpărare către SC SRL.
Pârâta SC D SA prin întâmpinare a invocat excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește capătul de cerere pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2399/1998, deoarece părțile s-au mai judecat pentru această cerere care i-a fost respinsă reclamantei în mod irevocabil.
Pe fond, solicită respingerea acțiunii întrucât în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 46 și 47 din Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele preluate cu titlu valabile, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
A mai arătat că, în raport de dispozițiile art. 46 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, acțiunea reclamantei este prescrisă iar cât privește nulitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, competența aparține Curții de Apel ca instanță de fond și nu judecătoriei.
In ședința publică din 22.10.2002 instanța de fond a respins excepția de tardivitate a acțiunii constatând că termenul de prescripție prev. de art. 46 alin. ultim din Legea 10/2001 a fost prelungit până la 14.08.2002, acțiunea fiind introdusă cu respectarea acestui termen.
Din oficiu, instanța a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea capetelor de cerere prin care se cere anularea unor acte administrative dar s-a prorogat discutarea tuturor excepțiilor pentru termenul din 5.11.2002 când însă s-a acordat termen în continuare la data de 12.11.2002.
Judecătoria Moreni prin sentința civilă nr. 1077 din 12.11.2002 a admis excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea capătului de cerere privind anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurlor Seria M - -. 0130/19.06.1997 emis de Ministerul Industriei și Comerțului în favoarea Curții de Apel Ploiești.
Tribunalul Dâmbovița prin decizia civilă nr. 192/28 martie 2003 admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința civilă nr. 1077/12.11.2002 pronunțată de Judecătoria Moreni și a trimis cauza spre soluționare pe fond la aceeași instanță.
Cauza a fost reînregistrată la Judecătoria Moreni sub nr. 897/2003 iar prin sentința civilă nr. 571/16.07.2003, s-a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei în soluționarea capătului de cerere privind anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M - -. 0130/19.06.1997 emis de fostul Minister al Industriilor și Comerțului și s-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Ploiești.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Ploiești sub nr. 8034/2003 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 267/3 2003 prin care s-a respins ca tardivă acțiunea reclamantei pentru anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M - -. 0130/19.06.1997, urmând ca dosarul să fie restituit Judecătoriei Moreni pentru continuarea judecării cauzei.
Această hotărâre a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 2058/29 martie 2005 pronunțată de - Secția de contencios administrativ și fiscal prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
Reluarea soluționării cauzei de către Judecătoria Morenis -a făcut la data de 19.01.2006 iar pentru termenul din 9.02.2006 Ministerul Economiei și Comerțului, prin întâmpinare a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive arătând că prin art. 10 din OUG nr.2/4.01.2001 pentru stabilirea unor măsuri privind înființarea, organizarea, reorganizarea sau funcționarea, după caz, a unor ministere, organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituții publice, s-a prevăzut înființarea Ministerului pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică iar în art. 21 alin. (3) s-a prevăzut că în actele normative în vigoare care reglementează stimularea înființării și dezvoltării Intreprinderilor Mici și Mijlocii și Activitatea de Comerț Interior, denumirile Agenția Națională pentru Dezvoltare Regională și Ministerul Industriei și Comerțului se înlocuiesc în mod corespunzător cu denumirea Ministerul pentru Intreprinderile Mici și Mijlocii Cooperație.
Prin nr.HG 19/2001, Ministerul Industriei și Comerțului s-a desființat, reorganizându-se în cadrul a trei ministere.
Potrivit art. 1 lit. i din OUG nr. 64/2003,se înființează Agenția Națională pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, prin preluarea activității Ministerului pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație care se desființează.
Totodată, ptrivit art. 8 din OUG nr. 64/2003 se înființează Ministerul Economiei și Comerțului prin reorganizarea Ministerului Industriei și, precum și prin preluarea activității Departamentului de Politici Economice și a activității Departamentului de Comerț din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, departamente care se desființează.
Ministerul Economiei și Comerțului preia activitățile privind mediul de afaceri de la Ministerul Dezvoltării și, care își încetează activitatea.
Așadar, potrivit OUG nr. 64/2003, Ministerul Economiei și Comerțului are cuprinsă în structura organizatorică activitatea de comerț exterior iar Agenția Națională pentru Inteprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație are cuprinsă în structura organizatorică activitatea de comerț interior.
Intrucât acțiunea privește o societate comercială din aria de activitate a Agenției pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație, solicită admiterea excepției și scoaterea din cauză a Ministerului Economiei și Comerțului.
La data de 6.02.2006, se primește de instanța de fond, întâmpinarea formulată de Agenția Națională pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație, prin care invocă excepția lipsei calității sale procesuale pasive determinată de împrejurarea că sentința civilă nr. 267/3 2005 Curții de Apel Ploiești - Secția contencios administrativ și comercial prin care instanța a dispus respingerea ca tardivă a acțiunii reclamantei de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M - -. 0130/19 iunie 1997 este definitivă și irevocabilă, fiind astfel soluționat capătul de cerere în care era implicată Agenția Națională pentru Inteprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație.
La data de 23.02.2006, pârâtul Consiliul Local M, prin întâmpinare invocă excepția lipsei calității sale procesuale pasive întrucât nu deține sub nici o formă imobilul revendicat, solicitând scoaterea sa din cauză, excepția față de care, reclamanta prin nota de ședință depusă la 2.03.2006 precizează că chemat în judecată Consiliul Local M pentru opozabilitate în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a acțiunii de preluare abuzivă a imobilului de către stat.
Pârâta SC D SA formulează la data de 2.03.2006 precizări în completarea întâmpinării depuse în primul dosar de fond nr. 1928/2002 invocând excepția autorității lucrului judecat față de decizia Tribunalului Dâmbovița nr. 742 și decizia Curții de Apel Ploiești nr. 1509/15.07.2002,excepția inadmisibilității acțiunii pentru că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil.
A mai arătat că dacă acțiunea este întemeiată pe prevederile Legii 10/2001 art. 46 și 47 invocat excepția necompetenței materiale a instanței întrucât cererea de restituire în natură a imobilului pe Legea 10/2001 este de competența tribunalului, lipsa notificării conform Legii 10/2001 și excepția lipsei calității procesuale pasive pentru că pârâta este o societate cu capital integral privat iar actele de înstrăinare a imobilului revendicat au fost făcute înainte de privatizare.
Pe fond, solicită respingerea acțiunii întrucât prin decizia nr. 267/1.12.2003 a Curții de Apel Ploiești irevocabilă s-a respins ca tardivă cererea reclamantei privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M 08 -.0130/19.06.1997, deci acesta este legal.
Pârâta SC SRL prin întâmpinarea depusă la 7.03.2006 invocă excepția autorității lucrului judecat întrucât acțiunile pe care reclamanta le-a avut la dispoziție, pentru a obține restituirea imobilului, au fost respinse cu autoritate de lucru judecat iar prin prezenta acțiune se încearcă surmontarea soluțiilor respective, reclamanta nu făcut demersurile conform Legii nr. 10/2001 iar decizia nr. 975/1998 a Tribunalului Dâmbovița nu este opozabilă societății pârâte.
In ședința publică din 9.03.2006, instanța din oficiu invocă existența conflictului negativ de competență, având în vedere sentința civilă nr. 571/2003 a Judecătoriei Moreni irevocabilă prin nerecurare, și sentința civilă nr. 267/3.12. 2003 Curții de Apel Ploiești și necesitatea regulatorului de competență pe care o pune în discuția părților iar prin încheierea din 16.03.2006 se constată existența conflictului negativ de competență, cu privire la soluționarea prezentei cauze între Judecătoria Moreni și Curtea de Apel Ploiești, dosarul fiind înaintat care va da regulatorul de competență.
prin decizia nr. 4057/19 aprilie 2006 constatat inexistența conflictului negativ de competență și a trimis cauza Judecătoriei Moreni pentru continuarea judecății.
Dosarul a fost înregistrat la Judecătoria Moreni la data de 15.11.2006 iar prin sentința civilă nr. 1336/21.12.2006 pronunțată de această instanță (hotărâre care însă nu se află în dosarul de fond ci în dosarul de apel nr. 5773,- - filele 70-77) s-au respins excepțiile invocate de către pârâtele Agenția Națională pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii, Consiliul Local M, Ministerul Industriei și resurselor și SC SA privind lipsa calității procesuale pasive.
S-au respins excepțiile autorității de lucru judecat invocate de pârâtele SC SRL și SC SA.
S-a admis în parte acțiunea reclamantei fiind obligată pârâta SC SRL M să delase în proprietate și posesie suprafața de 1816. teren împreună cu clădirile de zid, teren situat în M,-, județul
S-a dispus constatarea nulității absolute a Ordinului nr. 28804/1955 (împreună cu anexa) a contractului de vânzare-cumpărare nr.2399/1998 și a Certificatului de atestare Seria M 08 -.0130/19.06.1997 și au fost obligate pârâtele să ridice de pe teren construcțiile demontabile.
S-a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC SRL M și a fost obligată reclamanta să dezdăuneze pe SC SRL pentru sporul de valoare fondului, în sumă de 256.741.000 lei.
S-a admis și cererea de chemare în garanție formulată de SC SRL, împotriva SC S Târgoviște și a fost obligată chemata în garanție SC SA la plata sumei de 737.395.000 lei către SC SRL.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâte, următoarele:
Ministerul Economiei și Comerțului are calitate procesuală pasivă întrucât reclamanta a solicitat și constatarea nulității absolute a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria - -. 0130/19.06.1997 emis de Ministerul Industriei și Comerțului, această pârâtă fiind cea care a emis actul a cărui nulitate absolută se solicită.
Nici excepția lipsei calității procesuale invocată de pârâta Agenția Națională pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație nu a fost primită întrucât motivul invocat în susținerea excepției în sensul că s-ar fi soluționat capătul de cerere privind anularea Certificatului de atestare ar fi putut constitui un motiv de a invoca excepția autorității de lucru judecat, și nu a lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte.
De asemenea, nici excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Consiliul Local M nu a fost primită, deoarece, așa cum a învederat reclamanta, aceasta a chemat în judecată Consiliul Local M pentru opozabilitate, dat fiind că prin acțiunea formulată s-a solicitat și constatarea nulității absolute a actului de preluare abuzivă de către stat- Ordinul nr. 28804/1955 (împreună cu anexa).
In ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC SA s-a reținut că este neîntemeiată deoarece aceasta deține,titlu de proprietate, - Certificatul de Atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care îl poate opune reclamantei în prezenta acțiune în revendicare.
Instanța de fond analizând și excepția autorității lucrului judecat invocată de pârâtele SC SA și SC SRL M a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1201 Cod civil.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că imobilul din litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului -lege nr. 92/1950 care era contrar Constituției din 1948 și Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948, astfel că este întemeiată cererea reclamantei prin care solicită constatarea nulității Ordinului nr. 28804/1955 (împreună cu anexa) prin care i-a fost naționalizat imobilul abuziv la data de 20.04.1950 impunându-se constatarea nulității absolute a acestui ordin și a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis la 19.06.1997 de Ministerul Industriilor și Comerțului către SC SA statului fiindu-i atestat, de asemenea, abuziv dreptul de proprietate asupra unor bunuri care erau ale altui proprietar (în speță reclamanta).
S-a constatat că pe parcursul derulării dosarului nr. 16/1997 al Judecătoriei Moreni (care a pronunțat sentința civilă nr. 419/24.03.1997) și chiar după exercitarea căii de atac a apelului la Tribunalul Dâmbovița - în dosarul nr. 5311/1997, după ce s-a pronunțat decizia civilă nr. 975/18.05.1998, la data de 6.07.1998 s-a înstrăinat de către pârâta SC SA, către pârâta SC SRL, suprafața de teren și imobilele supuse judecății, realizându-se practic o vânzare a lucrului altuia ( a reclamantei).
S-a reținut că acel contract de vânzare-cumpărare nu are forță obligatorie decât în ce privește părțile din contract și nu în ceea ce-l privește pe adevăratul proprietar, bunul nu iese din patrimoniul adevăratului proprietar, care continuă să fie liber să dispună cu privire la bun.
Soarta contractului depinde de buna sau reaua credință a părților din contract.
Părțile au fost de rea-credință în speța dedusă judecății, deoarece la data încheierii contractului, reclamantei îi era recunoscut prin hotărâre definitivă a Tribunalului Dâmbovița dreptul la restituirea imobilelor respective, fiindu-i recunoscut dreptul de proprietate, tot reclamanta fiind cea care înștiințat pe pârâta SC SA, că se află în litigiu pentru imobilele recunoscute (așa cum a recunoscut la interogatoriu).
Fiind dovedită în speță reaua credință, trebuie considerat că această vânzare, este speculativă, are o cauză ilicită și este lovită de nulitate absolută (fraus omnia corrumpit).
Pentru aceleași considerente s-a dispus constatarea nulității Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2399/6.07.1998.
S-a reținut că este întemeiată și cererea reclamantei privind obligarea pârâtelor la ridicarea construcțiilor demontabile, pentru ca proprietara să-și poată exercita prerogativele dispoziției și posesiei.
Cu privire la cererile formulate de pârâta SC SRL prin cererea reconvențională, privind obligarea reclamantei la plata sporului de valoare al fondului, în sumă de 256.741.000 lei (cheltuieli pe care pârâta este îndreptățită să le primească și care au fost evaluate prin raportul de expertiză) acestea au fost admise avându-se în vedere și dispozițiile art. 119 Cod pr.civilă.
Si cererea de chemare în garanție a pârâtei SC SA a fost admisă, deoarece aceasta încheiat contractul cu SC SRL garantând pentru evicțiune, și avându-se în vedere disp. art. 1337 Cod civil, urmând ca SC SA să fie obligată la plata sumei de 737.395.000 lei (vechi).
Impotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta pe motiv că suma reprezentând sporul de valoare adus fondului este prea mare, dispozițiile legale arătând, că se au în vedere doar îmbunătățirile necesare și utile făcute pentru conservarea bunului și calcului expertului vizează îmbunătățiri ce nu intră în această categorie; Agenția Națională pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație care critică hotărârea sub aspectul încălcării de către instanță a principiului autorității de lucru judecat statuat în raport de sentința civilă nr. 267/3.12. 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești și nici nu a dispus în condițiile anulării Certificatului de atestare a dreptului de proprietate cu privire la diferența de teren rămasă, ignorând dreptul de proprietate al SC SA.
Apelanta a arătat că instanța, în cel ai bun caz, trebuia să constate nulitatea absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al SC SA, restul de teren fiind proprietatea acestei societăți.
A mai declarat apel, pârâta SC SRL pe motiv că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat, statuată prin sentința civilă nr. 1397/2000 și 267/2003 a Curții de Apel Ploiești, acțiunea de față fiind practic o repetiție a acțiunilor anterioare A mai arătat că în mod greșit s-a reținut reaua-credință a acestei societăți, deoarece vânzarea a operat în baza unui titlu valabil anume Certificatul de atestare a dreptului de proprietate, iar decizia civilă nr. 975/1998 a Tribunalului Dâmbovița nu este opozabilă acestei societăți întrucât nu a fost parte în proces și nici nu a cunoscut de existența acestuia la data vânzării-cumpărării.
De asemenea, a declarat apel și pârâta SC SA care a arătat că instanța de fond nu a obligat reclamanta să-și argumenteze în drept acțiunea și nu s-a preocupat să afle dacă temeiul de drept al acțiunii se bazează pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, caz în care acțiunea este inadmisibilă.
A mai susținut că, instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesual pasive a acestei societăți, fără a ține cont că este o societate cu capital privat, iar la data privatizării aceste imobile nu se mai aflau în patrimoniul acestora. Acest activ (teren și construcție) a fost vândut de către autoarea pârâtei cu cum înainte de privatizare, iar cererea de restituire trebuia adresată către AVAS care a făcut privatizarea.
A mai criticat hotărârea și pe considerentul că reclamanta nu a dovedit că imobilele revendicate sunt cele ce au făcut obiectul dosarului nr. 393/2000, ele nefiind individualizate. Pe de altă parte, între adresa emisă de Consiliul Local M și cele stabilite de expert, sunt diferențe găsindu-se pe teren mai multe construcții demontabile, precum și un surplus de teren pentru care reclamanta nu a prezentat nici un titlu de proprietate.
S-a mai susținut că, în mod greșit certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost considerat nul, în condițiile în care emiterea acestuia s-a făcut în mod legal în baza unei documentații întocmită de organele de specialitate, imobilele fiind primite de apelantă încă din anul 1977 de la Mărfuri Alimentare
A mai declarat apel și Ministerul Economiei și Comerțului susținând că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive și că instanța a încălcat competența acestei instanțe cu privire la cererea în anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, care este un act administrativ, cererea fiind rezolvată irevocabil prin hotărâri judecătorești.
Tribunalul Dâmbovița, prin decizia civilă nr. 38/28 ianuarie 2008 respins apelul declarat de reclamantă, împotriva sentinței civile nr. 1336/21.12.2007 pronunțată de Judecătoria Moreni, a admis apelurile declarate de apelanții prți- Ministerul pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, SC SRL, SC SA și Ministerul Economiei și Comerțului, a schimbat în tot sentința în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că în mod greșit instanța de fond a dispus anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, neobservând că anularea acestui act a mai făcut obiectul unei judecăți pe rolul Curții de Apel Ploiești și cum titlul de proprietate al pârâtelor SC SA și SC SRL este valabil și anterior titlului reclamantei, cererea reclamantei este nefondată, urmând a fi respinsă.
Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 936 din 21 octombrie 2008, admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 38/28 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal, reținând că este afectată de motivele de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 5, pct. 7 Cod pr.civilă, decizia fiind practic nemotivată și pct. 9 Cod pr.civilă prin aceea că în mod greșit s-a făcut trimitere la Legea nr. 29/1990 care este abrogată.
In rejudecare, Tribunalul Dâmbovița, prin decizia civilă nr. 107/25.03.2009 a admis apelul declarat de Ministerul Intreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de, a schimbat în parte sentința civilă nr. 1336/21.12.2006 pronunțată de Judecătoria Moreni și a constatat nulitatea absolută parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M 08 -.0130/19.06.1997 numai cu privire la suprafața de 1861. situată în M,-, județul D, păstrând restul dispozițiilor sentinței și a respins apelurile declarate de reclamantă și de pârâtele SC SRL, SC SA și Ministerul Economiei și Comerțului, ca nefondate.
Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul reținut cu privire la apelul declarat de reclamantă prin care se arată că în mod greșit a fost obligată la plata sporului de valoare a fondului față de îmbunătățirile aduse de SC SRL, că este nefundat deoarece potrivit art. 48 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligația de despăgubire pentru sporul de valoare persoanei îndreptățite la restituire.
Astfel, cum imobilul a fost preluat în baza decretului -Lege nr. 92/1950 se constată că preluarea s-a efectuat cu titlu valabil astfel că reclamanta trebuie să suporte plata sporului de valoare.
Cu privire la apelul declarat de SC SRL, prin care s-a invocat greșita respingere a excepției autorității de lucru judecat, instanța a constatat că apelanta a făcut referire la dosarul nr. 393/2000 al Tribunalului Dâmbovița, prin care s-a respins cererea reclamantei de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare întemeiată pe dispozițiile Legii 112/1995 și la dosarul nr. 897/2003 al Tribunalului Dâmbovița, prin care s-a respins acțiunea în revendicare și de constatare a nulității absolute a aceluiași contract de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 10/2001, aspect nereal deoarece cauza cu nr. 897/2003 a fost soluționată de Judecătoria Moreni, prin sentința civilă nr. 571 din 16.07.2003, prin care s-a declinat competența de soluționare cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești.
De altfel, obiectul cauzei îl constituie chiar acțiunea dedusă judecății care a fost înregistrată inițial sub nr. 1928/2002, iar ulterior sub nr. 897/2003.
In ceea ce privește cauza cu nr. 393/2000, aceasta a avut ca părți pe reclamanta și pârâtele SC SA și SC SRL iar ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare 2399/1998 evacuarea pârâtei SC SRL, din imobil și obligarea pârâtelor de a ridica de pe terenul în litigiu construcțiile demontabile, cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995.
Instanța de apel a constatat că între cauza de față și cea care a făcut obiectul dosarului nr. 393/2000 al judecătoriei Moreni, nu există identitate de obiect, cauză și părți cerută de art. 1201 Cod civil.
S-a mai reținut că aceeași excepție a fost invocată și de Agenția Națională pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii și Comerț în prezent Ministerul pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț și Mediu de, însă față de dosarul nr. 8034/2003 al Curții de Apel Ploiești, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 267/2003 care a respins ca tardivă cererea de constatare a nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cauză soluționată în baza Legii nr. 29/1990 și ca atare nici în această situație nu sunt întrunite cele trei condiții prevăzute de art. 1201 Cod civil, astfel că în mod corect a fost respinsă și această excepție.
Instanța de apel a reținut însă ca fiind întemeiată critica acestui apelant privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru toată suprafața de teren înscrisă în acest act, având în vedere că reclamanta a revendicat doar suprafața de 1816., sens în care a dispus constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare, numai cu privire la această suprafață.
Apelul declarat de Ministerul Economiei, s-a reținut a fi nefundat cu motivarea că instanța de fond a respins în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului cât timp este cel care a emis certificatul care a fost anulat.
S-a reținut a fi neîntemeiată și susținerea că Judecătoria Moreni era necompetentă a soluționa capătul de cerere privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate potrivit dispozițiilor Legii nr. 29/1990 în vigoare la data formulării cererii, deoarece acest certificat nu a fost anulat în temeiul dispozițiilor legii de contencios administrativ nr. 554/2004 ci în baza principiului anulării actelor subsecvente, ca urmare a anulării actului principal, respectiv Ordinul nr. 28804/1955 prin care s-a naționalizat în mod abuziv terenul reclamantei, astfel încât, terenul nefiind deținut legal de către stat, acesta nu putea dispune de el prin acte juridice.
Impotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta și pârâții Ministerul Economiei, SC SA și SC SRL.
Recurenta-reclamantă critică decizia pe motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 Cod pr.civilă, susținând că instanța de apel a aplicat greșit legea în speță disp. art. 48 din Legea nr. 10/2001, care se aplică numai imobilelor cu destinația de locuință, deținute de chiriași care au dreptul la despăgubiri pentru cheltuielile necesare și utile, ori pârâtele au utilizat imobilul cu altă destinație, decât aceea de locuință, în calitatea lor de persoane juridice iar pârâta SC SRL nu a avut calitatea de chiriaș al imobilului ci de proprietar rezultat dintr-o vânzare-cumpărare.
Recurenta a mai susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că Decretul -lege nr. 92/1950 în baza căruia a fost preluat imobilul este un titlu valabil, dimpotrivă acest act normativ a fost contrar legii fundamentale respectiv Constituția din 1948, motiv pentru care acestor imobile li se aplică dispozițiile art. 48 alin. 3 din Legea nr. 10/2001. Mai menționează că instanța de fond prin sentința civilă nr. 1336/2006 pronunțată în dosarul nr.897/2003, a constatat nulitatea absolută a Ordinului nr. 28804/1955 împreună cu anexa, ordin prin care a fost preluat efectiv imobilul din proprietatea recurentei reclamante și în nicio cale de atac promovată în prezenta cauză, nu s-a criticat soluția primei instanțe cu privire la acest capăt de cerere.
In atare situație, în speță sunt incidente disp. art. 48 alin. (3) din legea nr. 10/2001 potrivit cărora, în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare.
In concluzie, tribunalul în mod greșit a reținut în cauză incidența disp. art. 48 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pronunțând o hotărâre nelegală, motiv pentru care solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei, în sensul admiterii apelului reclamantei și respingerii cererii formulată de SC SRL de obligare a recurentei la plata sporului de valoare adus imobilului în litigiu.
Recurentul-pârât Ministerul Economiei invocând disp. art. 304 pct. 8 Cod pr.civilă, susține că în mod greșit instanța de apel a respins apelul reținând că Ministerul Economiei are calitate procesuală pasivă cu motivarea că,atâta timp cât a emis certificatul care a fost anulat, Ministerul Economiei are calitate procesuală pasivă.
Or, așa cum s-a arătat prin întâmpinare și prin cererea de apel, Ministerul Economiei a eliberat certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru operatorii economici, cu seria M 03 și nu cu seria M 08 așa cum în mod greșit reține instanța.
Pârâta SC SA invocând disp. art. 304 pct. 8 și 9 Cod pr.civilă, critică decizia pentru următoarele motive:
1.In mod greșit instanța de apel a menținut soluția instanței de fond prin care pârâta SC SRL a fost obligată să lase în proprietate și posesie imobilul compus din teren în suprafață de 1816. împreună cu clădirile din zid, imobil situat în M,- (fost nr.8), dat fiind că decizia nr.975 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. 5311/1997 rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 2185/15.09.1998 a Curții de Apel Ploiești invocată de reclamantă drept titlu asupra imobilului revendicat este un titlu nul întrucât instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, adică a dispus restituirea în natură a imobilului pentru care reclamanta solicitase despăgubiri.
Mai mult, acesta este un titlu de proprietate inform, pentru că imobilele restituite sunt individualizate doar după o adresă poștală, nu sunt identificate sub aspectul vecinătăților, nu sunt identificate sub aspectul structurii în cazul clădirilor, nu sunt identificate sub aspectul suprafețelor.
Așa se face că cererea reclamantei este vădit confuză privind mărimea suprafeței terenului revendicat, aceasta solicitând instanței o suprafață de,cca 2000. împreună cu clădirile din zid aflate pe acesta, mărimea suprafeței fiind apreciată după îngrădirea terenului pe care o posedă SC SRL.
Față de adresa nr. 3605/13.06.1995 eliberată de Consiliul Local reclamantei prin care i se comunică faptul că la 1 iulie 1950 se aflau în administrarea M un număr de trei imobile pentru care și imobilul de la poziția 3, în-, un imobil în suprafață de 1000. compus din 3 camere și o dependință respectiv 900. teren aferent clădirii, ce ar fi fost naționalizate prin Decretul-Lege nr.92/1950, și considerând că totuși titlul său nu este nul, reclamanta poate ar fi fost îndreptățită să revendice doar imobilul în suprafață de 1000. compus din 3 camere și o dependință, respectiv 900. teren aferent clădirii și nu întreaga suprafață pe care o deține pârâta SC SRL de 1861.
Cu toate acestea, reclamantei i se acordă un excedent de imobil pe care nu l-a deținut niciodată, îmbogățindu-se fără just temei.
2. În mod greșit instanța de apel a menținut soluția instanței de fond prin care recurenta a fost obligată să plătească despăgubiri către SC SRL în sumă de 737.395.000 lei (ROL) cu titlu de garanție pentru evicțiune.
Suma la care a fost obligată recurenta s-a stabilit în mod arbitrar de către instanță acordând pârâtei strict ceea ce a cerut prin cererea reconvențională.
Prin constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2399/6.06.1998, efectul acestei nulități este acela că părțile sunt repuse în situația anterioară închirierii acestuia și într-o asemenea situație, instanța ar fi trebuit să oblige recurenta la restituirea prețului primit ( cu o eventuală reactualizare) și pentru evicțiune cu o sumă determinată printr- eventuală expertiză tehnică judiciară ale cărei obiective ar trebui să răspundă dispozițiilor art. 1348 Cod civil.
Mai mult, obligând recurenta la plata sumai de 737.395.000 lei (ROL) din punct de vedere tehnic, instanța de apel menține confuzia pe care a făcut-o instanța de fond în ceea ce privește noțiunile de spor de valoare, preț de circulație și despăgubiri.
Prin folosirea ca probă în prezenta cauză a expertizei judiciare întocmită într-o altă cauză (dosar nr. 393/2000) este de natură a denatura judecarea fondului cererii.
Ambele instanțe au greșit în momentul în care au dispus plata către pârâta SC SRL a unor despăgubiri egale cu un preț de circulație stabilit de expertiză, concluzionează că în mod greșit instanța de apel a menținut dispozițiile instanței de fond cu privire la cuantumul despăgubirilor, întrucât nu s-au aplicat în mod corect dispozițiile art. 1337 și urm. Cod civil.
3. Privitor la dispoziția instanței ca pârâtele să ridice de pe teren construcțiile demontabile, în mod corect ar fi trebuit ca instanța să dispună care sunt construcțiile ce vor fi demolate de către fiecare pârâtă în parte.
Dispoziția instanței este confuză și pune probleme deosebite cu privire la aplicarea ei în practică.
Pârâta recurentă SC SRL prin recursul declarat critică decizia pe motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 5 Cod pr.civilă prin aceea că:
1- a fost încălcată forma de procedură instituită de art. 329 (3) Cod pr.civilă potrivit căreia dezlegarea dată problemelor de drept judecate într-o decizie care rezolvă un recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe respectiv, prin Decizia nr. 33/0 iunie 2008 - Secțiile Unite s- stabilit că este inadmisibilă o acțiune în revendicarea imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi.
In baza acestei decizii, susține că prezenta acțiune în revendicare pe dreptul comun este inadmisibilă.
2- Au fost încălcate dispozițiile art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. 2 combinate cu cele ale art. 1201 Cod civil, în sensul că nu s-a dat satisfacție lucrui judecat, excepția corespunzătoare fiind analizată numai în raport cu una dintre hotărârile invocate că au produs lucru judecat.
2.1- Acțiunea pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare fondată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 care a format obiectul dosarului nr. 393/2000 a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1397/2000 devenită irevocabilă în urma respingerii apelului prin Decizia nr. 742/2001 a Tribunalului Dâmbovița și a recursului prin decizia nr. 1509/2002 a Curții de Apel Ploiești.
2.2- Acțiunea pentru revendicare și constatare a nulității absolute contractului de vânzare - cumpărare; în care s-a pronunțat sentința nr. 267/2003 a Curții de Apel Ploiești prin care s-a respins ca tardivă cererea privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis pentru vânzătorul SC SA, hotărâre irevocabilă ca urmare a respingerii recursului reclamantei prin decizia nr. 2058/29.03.2005 a Secția de contencios administrativ.
3- Au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 10/2001 relativ la posibilitatea anulării unui contract de vânzare-cumpărare privind un bun naționalizat numai motivat de reaua credință a dobânditorului și numai dacă bunul nu a fost dobândit într-o procedură de privatizare.
Susține că, în mod greșit s-a reținut reaua-credință a recurentei pârâte la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, fără ca instanța să sesizeze că recurenta a dobândit imobilul prin procedura legală de privatizare, anume aceea a vânzării de active, având la bază certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis la 19 iunie 1997 în beneficiul vânzătorului pârât SC SA.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, decizia criticată prin recursurile declarate, constată că este afectată legalitatea acesteia prin prisma criticilor formulate de recurentele pârâte, recursurile acestora urmând a fi admise iar recursul declarat de reclamantă urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Cu privire la recursul declarat de reclamantă.
Invocând disp. art. 304 pct. 9 Cod pr.civilă, recurenta susține că tribunalul în mod greșit a reținut în cauză incidența disp. art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 întrucât în speță sunt incidente disp. art. 48 alin.(3) din Legea 10/2001 potrivit cărora, în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare, motiv pentru care solicită respingerea cererii formulată de SC SRL, de obligare a reclamantei la plata sporului de valoare adus imobilului din litigiu.
Instanța constată că este neîntemeiată această critică întrucât prin admiterea acțiunii în revendicare, ne aflăm în situația unei îmbogățiri fără justă cauză a adevăratului proprietar, care naște în sarcina sa obligația de restituire către posesor a cheltuielilor efectuate.
Așa se explică de ce obligația de restituire există în cazul posesorului de bună-credință, dar și a celui de rea-credință, pentru că dispozițiile art. 484 Cod civil, nu-l exclud pe posesorul de rea-credință.
In legătură cu aceste cheltuieli, se disting trei categorii: cheltuielile necesare, cheltuieli utile și cheltuieli voluptorii.
Cheltuielile necesare sunt cheltuieli care au trebuit să fie făcute neapărat, pentru conservarea bunului însuși.
, fie de bună credință, fie de rea-credință, are dreptul să ceară proprietarului restituirea lor integrală, deoarece și acesta trebuia să le facă dacă se afla în posesia bunului, pentru că numai în acest fel ar fi putut să- conserve.
Cheltuielile utile sau ameliorările sunt acelea care, fără să fi fost necesare, aduc totuși un folos prin faptul că sporesc valoarea bunului.
In privința lor, posesorul, fără nicio distincție, are dreptul la restituire în măsura sporului de valoare pe care aceste cheltuieli le-au adus imobilului, spor socotit la momentul restituirii.
Cheltuieli voluptorii sau de simplă plăcere sunt acelea care nu aduc nici un folos obiectiv, pe care posesorul le-a făcut pentru plăcerea lui personală, care nu măresc valoarea lucrului și pentru care posesorul nu are nici un drept de a cere restituirea contravalorii lor.
In speță, soluția instanței de obligarea reclamantei-recurente la plata sporului de valoare adus imobilului în litigiu de către pârâta SC SRL respectă aceste condiții pentru a nu fi încălcat principiul îmbogățirii fără justă cauză.
Pe de altă parte, se mai rețin că în concordanță cu acest principiu sunt și prevederile Legii nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea legii nr. 10/2001 care prin art. I pct. 14 și 15 dispus că,la articolul 48, alin.(2) se modifică și va avea următorul cuprins:,indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin.(1) revine persoanei îndreptățite, iar la art. 48 alin. (3) se abrogă.
Ca atare, recurenta reclamantă își motivează recursul pe disp. art. 48 alin.(2) și (3) din Legea nr.10/2001 care au fost modificate sau abrogate și de aceea, nu poate fi primită solicitarea acesteia de a fi respinsă cererea pârâtei SC SRL de obligare a reclamantei la plata sporului de valoare adus imobilului în litigiu, recursul fiind nefundat iar în baza disp. art. 312 alin.(1) Cod pr.civilă, urmează a fi respins.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei.
Este întemeiată critica privind soluția instanțelor de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, întrucât în soluționarea capătului de cerere în anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria - nr.0130/19.06.1997, calitatea procesuală pasivă aparține Ministerului Intreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de, soluția legală fiind de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și respingerea acțiunii reclamantei în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Certificatul de atestare dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria - nr.0130/19.06.1997 a fost emis în 1997 de Ministerul Industriei și Comerțului, dar în perioada scursă până în prezent, au existat reorganizări care au atras extinderi sau diminuări de atribuții.
Astfel,prin OUG nr.2/4 ianuarie 2001 pentru stabilirea unor măsuri privind înființarea organizarea, reorganizarea sau funcționarea, după caz, a unor ministere, organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituții publice s-a dispus prin art. 10 că,se înființează Ministerul pentru Intreprinderile Mici și Mijlocii și Cooperație ca organ de specialitate al administrației centrale, cu personalitate juridică iar prin art. 21 alin. (3) că, în actele normative în vigoare care reglementează stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii și activitatea de comerț interior denumirile,Agenția Națională pentru Dezvoltare Regională și Ministerul Industriei și Comerțului se înlocuiesc în mod corespunzător cu denumirea Ministerul pentru Intreprinderile Mici și Mijlocii și Cooperație.
Prin nr.HG 19/2001, Ministerul Industriei și Comerțului s-a desființat, reorganizându-se în cadrul a două ministere, iar în baza prevederilor nr.HG1720/2008 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei, acesta este minister de resort doar pentru operatorii economici, preluând doar drepturi și obligații aferente activității de economie potrivit art. 7 din OUG nr. 221/2008.
SC D SA în favoarea căreia s-a emis Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor este o societate comercială din aria de activitate a Ministerului Intreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de, astfel încât acesta are calitatea de minister de resort.
Însuți emitentul Certificatului de atestare - Ministerul Industriei și precizează prin întâmpinare că prin nr.HG 15/2001 a fost înființat Ministerul pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație în a cărui structură organizatorică a fost cuprinsă și Direcția Generală de Comerț Interior de la fostul Minister al Industriei și Comerțului care s-a desființat și cum SC D SA a fost înființată, funcționează în domeniul de activitate de comerț interior, calitatea de minister de resort în condițiile nr.HG834/1991 o are în prezent - fila 45 dosar fond 1928/2002 al Judecătoriei Moreni.
Ministerul pentru Intreprinderile Mici și Mijlocii și Cooperație, prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii reclamantei prin care a solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria M 08 -. 0130/19.06.1997, ca nefondată, susținând că actul a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale, pe baza documentației tehnice, dintre care cea referitoare la imobilul din litigiu corespundea cadrului legislativ și defineau un drept real, cert și actual al SC D SA Târgoviște asupra terenului din patrimoniu, necesar desfășurării activității conform obiectului de activitate - filele 82 - 84 dosar fond.
Față de considerentele ce privesc fondul cauzei și de faptul că acest pârât nu a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, se reține că acesta are calitate procesuală pasivă în soluționarea capătului de cerere al reclamantei, de anulare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate și nu Ministerul Economiei.
Cu privire la recursul declarat de pârâta SC D SA Târgoviște.
1.- Este întemeiată critica recurentei ce vizează soluția de admiterea capătului de acțiune în revendicare, prin care pârâta a fost obligată să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din suprafața de 1816. teren împreună cu clădirile din zid, imobil situat în M,- (fost nr.8 ) județul D, întrucât există neconcordanțe în ceea ce privește componența imobilului, între titlul reclamantei și ceea ce s-a dispus de instanțe a i se restitui acesteia.
Astfel, prin adresa nr. 3605/13.06.1995 emisă de Consiliul Local M - județul D către reclamantă, se fac cunoscute acesteia date privitoare la imobilele deținute de tatăl reclamantei decedat în anul 1947 în sensul că în anexa model la Ordinul 28804/1955 întocmit de către fostul S Popular al orașului M, figurează la data de 1 iulie 1955, în administrarea M, următoarele imobile: în-, un imobil în suprafață de 214. compus din 7 camere, 7 dependințe și 5000. teren aferent clădiri; în str. -, nr. 15 un imobil în suprafață de 113. compus din 3 camere și o dependință și 1320. teren aferent clădiri și în- ( imobilul din litigiu ) o clădire în suprafață de 100. compusă din 3 camere și o dependință și 900. teren aferent clădiri - fila 20 dosar fond nr.1928/2002 și fila 74 dosar apel nr-.
In promovarea prezentei acțiuni în revendicare reclamanta a invocat drept titlu, Decizia civilă nr. 975/18 mai 1998 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. 5311/1997, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2185/15.09.1998 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 4311/1998 prin care s-a admis apelul declarat de reclamantă, s-a schimbat în parte sentința civilă nr. 419/24.03.1997 pronunțată de Judecătoria Moreni în dosarul nr. 16/1997 în sensul că s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în M,- (fost nr.8), s-au acordat despăgubiri pentru imobilul situat în M, str.-, nr. 2 (fost nr. 16) în sumă de 430.262.336 lei și s-au menținut restul dispozițiilor sentinței cu privire la imobilul din- (fost mr. 15).
Față de împrejurarea că prin această hotărâre judecătorească nu a fost identificat printr-un raport de expertiză tehnică imobilul din- (fost nr.8) a cărui restituire în natură s-a dispus, că prin adresa nr. 3605/13.06.1995 însoțită de,situația imobilelor administrate de M la data de 1 iulie 1955, emise de Consiliul Local M se precizează componența imobilului la data de 20.04.1950 când a fost preluat de stat și dat în administrarea M ca fiind un imobil construcție compus din 3 camere și o dependință și un teren în suprafață de 900. și că prin prezenta acțiune în revendicare, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC SRL M să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 2000. împreună cu clădirile din zid aflate pe acesta, imobil situat în M,-, se impunea efectuarea unui raport de expertiză constructor și topo pentru identificarea imobilului preluat de stat în anul 1950 de la autorul reclamantei, pentru ea numai cu referire la acesta se putea dispune asupra capetelor de cerere formulate de către reclamantă.
-se imobilul preluat de stat, s-a ajuns la pronunțarea unei soluții nelegale de restituire în natură către reclamantă și a altor construcții și teren din M,- (fost nr. 8), care nu a aparținut autorului acesteia.
In cuprinsul sentinței civile nr. 1336 din 21.12.2006 pronunțată de Judecătoria Moreni (filele 70-77 dosar apel) se face trimitere la un raport de expertiză care însă a fost efectuat într-o altă cauză purtată între părți, respectiv în dosarul nr. 393/2000 al Judecătoriei Moreni și nu în prezenta cauză ( filele 169-181 dosar atașat nr.393/2000).
De aceea, se impune completarea probelor în sensul ca reclamanta să depună la dosar și alte acte din care să rezulte componența imobilului din litigiu la data preluării de către stat, iar în situația în care singurele acte existente sunt cele depuse la dosar respectiv adresa nr. 3605/13.06.1995 eliberată de Consiliul local M și,situația imobilelor administrate de M la data de 1 iulie 1995, - filele 20-23 dosar fond nr.1928/2002, urmează a se dispune efectuarea unui raport de expertiză constructor prin care să se identifice construcția în suprafață de 100. compusă din 3 camere și dependințe și a unui raport de expertiză topo care să identifice terenul în suprafață de 900. din M,- (fost nr. 8) aferent clădirii, pentru ca soluția instanței asupra capetelor de cerere formulate de reclamantă să se raporteze numai la acest imobil.
2. Este întemeiată și critica referitoare la plata de despăgubiri către pârâta SC SRL cu titlu de garanție pentru evicțiune numai asupra modalității de stabilire și a cuantumului acestora.
Răspunderea pentru evicțiune în sarcina recurentei pârâte, solicitată de pârâta SC SRL în calitate de cumpărător prin cererea de chemare în garanție a SC D SA Târgoviște, în calitate de vânzător, pentru situația admiterii capătului de cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului din litigiu, este reglementată de disp. art. 1337 și 1341 Cod civil, în baza cărora pârâta recurentă în calitate de vânzătoare trebuie să acopere prejudiciul creat pârâtei SC SRL M în calitate de cumpărător ca urmare a micșorării patrimoniului său, corespunzător cu valoarea de circulație a imobilului și nu cu prețul primit, actualizat cum susține recurenta.
Așa cum s-a arătat mai sus, instanța de fond a omologat un raport de expertiză efectuat într-o altă cauză, ceea ce este nelegal întrucât nu a existat posibilitatea cenzurării obiectivelor și concluziilor acelui raport de expertiză, și s-a dispus la data de 21.12.2006 - data pronunțării sentinței, obligarea la plata unor despăgubiri calculate la data de 30.08.2000.
Ca urmare, și sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor cu titlu de garanție pentru evicțiune se impune completarea probelor în sensul de a se dispune ca expertul constructor să stabilească valoarea actuală de circulație a imobilului în componența existentă la data preluării de către stat, așa cum rezultă din adresa nr. 3605/13.06.1995 și, situația imobilelor administrate de M la data de iulie 1955, aflate la filele 20-23 dosar fond nr. 1928/2002, precum și sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor reprezentând sporul de valoare al fondului, adus de SC SRL.
3. Este întemeiată și critica privitoare la dispoziția instanței ca pârâtele să ridice de pe teren construcțiile demontabile.
In primul rând, în mod greșit s-a dispus și obligarea pârâtei recurente să ridice de pe teren acele construcții atâta timp cât ele nu mai sunt proprietatea acesteia, și nu mai sunt în posesia sa, cu a cumpărătorului SC SRL și în al doilea rând soluția este greșită pentru că aceste construcții nu sunt individualizate cu atât mai cu cât, la data preluării, în componența imobilului intră numai o dependință.
Și sub acest aspect se impune completarea probatoriilor prin stabilirea unui obiectiv al expertizei constructor, acela de a identifica construcțiile demontabile existente pe terenul de 900. ce a aparținut autorului reclamantei, cine este proprietarul și dacă au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între cele două pârâte.
Cu privire la recursul declarat de pârâta SC SRL
1.Este neîntemeiat motivul de recurs raportat la prevederile art.304 pct. 5 Cod pr.civilă susținut de recurentă, prin care se invocă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, față de Decizia nr. 33/9 iunie 2008 a - Secțiile Unite, pronunțată în recursul în interesul legii.
Constituția României prin art. 21 garantează oricărei persoane accesul liber la justiție pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, drept care nu poate fi îngrădit prin nicio lege.
Dreptul fundamental al accesului liber la justiție este reglementat și prin art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.
Prin decizia nr. 33/9 iunie 2008 - secțiile Unite nu s-a stabilit în mod neechivoc în sensul că acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 2. formulate după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, ar fi inadmisibile.
Dimpotrivă, s-a reținut că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură Legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar duce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
In speță, reclamanta se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional respectiv de Decizia civilă nr. 975/18 mai 1997 rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2185/15.09.1998 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului din litigiu, situat în M,- ( fost nr. 8), motiv pentru care trebuie să i se asigure accesul la justiție. Nu este mai puțin adevărat să și pârâta recurentă la rândul său,are un bun în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare - cumpărare prin care a dobândit imobilul și tocmai de aceea trebuie să se verifice pe fond dacă este un terț dobânditor de bună credință și dacă acțiunea în revendicare poate fi admisă cu despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a imobilului.
2. Este în parte întemeiată critica privind încălcarea dispozițiilor art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. 2 combinate cu cele ale art. 1201 Cod civil, în sensul că nu s-a dat satisfacție lucrului judecat, relativ numai la anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M 08 nr. 0130/19.06.1997.
Așa cum s-a arătat mai sus, Judecătoria Moreni, prin sentința civilă nr. 571/16.07.2003 a admis excepția de necompetență materială în soluționarea capătului de cerere privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor și s-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Ploiești.
Prin sentința civilă nr. 267/3 2003, Curtea de Apel Ploieștia respins ca tardivă acțiunea reclamantei pentru anularea acestui act, hotărâre devenită irevocabilă prin decizia nr. 2058/29.03.2005 pronunțată de - Secția de Contencios administrativ și fiscal prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
Așadar, fiind soluționat irevocabil acest capăt de cerere prin hotărârile menționate, nu mai putea fi reluată judecarea acestuia de către cele două instanțe, fără a nu fi încălcat principiul autorității lucrului judecat.
Este adevărat că pentru invocarea acestui principiu este necesar ca prima hotărâre rămasă definitivă să fi rezolvat în fond procesul dintre părți, dar, în speță operează acest principiu pe de o parte pentru că respingerea acțiunii pe prescripție afectează exercițiul dreptului la acțiune fiind o excepție de fond, iar pe de altă parte, prin reluarea judecății acestui capăt de cerere s-a încălcat competența materială exclusivă a instanței de contencios administrativ în favoarea căreia s-a declinat competența prin sentința civilă nr. 571/16.07.2003.
In baza sentinței civile nr. 267/3 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 2058/29.03.2005 a, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M 08 nr. 0130/19.06.1997 este valabil și de aceea, soluția instanțelor de anulare parțială a acestui act este nelegală.
In ceea ce privește soluționarea capătului de cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2399/6.07.1998, nu operează autoritatea de lucru judecat întrucât nu este întrunită identitatea de cauză, acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 393/2000 fiind întemeiată pe dispozițiile Legii 112/1995 iar prezenta acțiune, pe dispozițiile art. 46 și 47 din Legea nr. 10/2001.
3. Este întemeiată critica privind nerespectarea prevederilor Legii 10/2001 în soluționarea capătului de cerere de constatarea nulității absolute a contractului de vânzare -cumpărare autentificat sub nr. 2399/6.07.1998.
Prin acțiunea introductivă, reclamanta și-a întemeiat acest capăt de cerere pe prevederile art. 46 alin. 1 din Legea 10/2001, invocând reaua credință a ambelor pârâte care sunt părți contractante asupra imobilului din litigiu.
Potrivit art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată (fostul art. 46 alin. 2), actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință. Textul cuprinde o reglementare generală, fără a preciza ce se înțelege prin bună credință și dacă ea trebuia să fie comună, adică bilaterală ( ambele părți să fie în eroare) ori, dimpotrivă, unilaterală.
Pornind de la faptul că Legea nu distinge, iar, pe de altă parte, rațiunea textului este chiar ocrotirea bunei-credințe și de la faptul că valoarea actului, îl interesează în primul rând pe achizitor, opinia majoritară a doctrinei și practicii judecătorești este că buna-credință este suficient să existe în persoana acestuia din urmă, căci el este singurul interesat să paralizeze efectele unei acțiuni în revendicare sau în anulare.
Deși buna-credință se prezumă, atitudinea celui care o invocă, nu este total pasivă, el trebuind să arate că a dat dovadă în atitudinea față de bunul cu privire la care se crede proprietar-de diligențe minime ale unui bun gospodar, impuse de rigoarea înstrăinării și a dobândirii.
Din analiza probelor administrate în cauză rezultă insuficiența dar și răsturnarea prezumției de bună-credință a cumpărătoarei-recurente, sens în care este necesară completarea probelor, prin care reclamanta să facă dovada relei-credințe a cumpărătoarei recurente, iar aceasta din urmă, să facă dovada unor diligențe minime cu privire la regimul juridic al bunului înstrăinat.
De aceea, urmează ca în baza disp. art. 312 alin. 1 și 5 Cod pr.civilă, coroborat cu art. 315 Cod pr.civilă să fie admise recursurile declarate de pârâte, casată decizia cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Dâmbovița, iar potrivit art. 312 alin. 1 Cod pr.civilă, va fi respins recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta, domiciliată în M,- jud. D,împotriva deciziei civile nr.107 din 25 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în contradictoriu cu Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, cu sediul în B, sector 1, Calea, nr. 152, Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijloci, Comerțului și Mediului de, cu sediul în B, sector 1, Calea, nr. 152 și în B, sect.1, str.-.-. nr.50, Consiliul Local, jud. și pârâtele-recurente SC SRL M, cu sediul în M, str. 22 2. jud.D, SC D SA cu sediul în Târgoviște,-, jud.D, Ministerul Ecomomiei, cu sediul în B, sector 1, Calea, nr. 152.
Admite recursurile declarate de pârâtele SC SRL M, cu sediul în M, str. 22 2. jud.D, SC D SA cu sediul în Târgoviște,-, jud.D și Ministerul Ecomomiei, cu sediul în B, sector 1, Calea, nr. 152 și în consecință:
Casează sus-menționata decizie și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Dâmbovița, potrivit considerentelor prezentei decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Constanța Ștefan, Gherghina Niculae Violeta Stanciu
C - - - - -
GREFIER,
- -
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr. 3120
Tehnored. Gh./OC
9 ex./9.12.2009
897/2003Judec.
5773, - Trib.
-
Președinte:Constanța ȘtefanJudecători:Constanța Ștefan, Gherghina Niculae Violeta Stanciu
