Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 984/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROM ÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.984
Ședința publică din 21 octombrie 2008
PREȘEDINTE: Dr. - -
JUDECĂTOR 1: Adriana Corhan
JUDECĂTOR 2: Maria Lăpădat
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei civile nr.365/A/7.05.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Primarul municipiului T și Primăria municipiului T, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat în substituirea avocat pentru reclamanta recurentă și consilier juridic în reprezentarea pârâților intimați.
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, reprezentanta pârâților intimați depune întâmpinare.
Instanța pune în discuție conform art.306 al.2 și 312 al.5 Cod procedură civilă, împrejurarea că instanțele nu s-au pronunțat asupra fondului cauzei.
Apărătorul reclamantei recurente solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța nepronunțându-se asupra fondului cauzei, fiind soluționată pe excepție.
Reprezentanta pârâților intimați solicită respingerea recursului, arătând că acțiunea este inadmisibilă, reclamanta neprevalându-se de dispozițiile Legii 10/2001.
CURTEA
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
prin decizia civilă nr.365/07 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- Tribunalul Timișa respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr.12065/29 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Primarul municipiului T și Primăria municipiului
Tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr.12065/29 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-, s-a respins cererea formulată de reclamanta împotriva pârâtului Statul Român prin Primarul municipiului T și Primăria municipiului T, cerere având ca obiect restituirea în natură, în baza art.480 cod civil a apartamentului nr.16, situat în T, - - nr.1,. A, preluat de Statul Român la plecarea reclamantei din țară precum și revenirea la situația anterioară de carte funciară.
Instanța de fond a reținut că asupra apartamentului nr.16 din imobilul situat în T,-,.A, înscris în CF 48867 sub nr. cadastral 27087/XVI este proprietar Statul Român, prin T, în baza Decretului nr.223/1974, respectiv a Deciziei nr.4238/10 noiembrie 1987 Consiliului Popular la județului T, Comitetul Executiv, conform căreia apartamentul a trecut din proprietatea reclamantei în proprietatea Statului Român, în administrarea operativă directă a Întreprinderii Construcții, Reparații și Administrare Locativă T, fiind aprobată plata sumei de 68.809 lei, din care suma de 26.811 lei s-a dispus a se vira în contul CEC cu titlu de credit rămas nerambursat, iar diferența de 41.998 lei a se achita reclamantei cu titlu de contravaloare a construcției, care a trecut în proprietatea statului.
Instanța de fond a apreciat că în baza principiului conform căreia legea specială derogă de la legea generală, dispozițiile art.6 din Legea 213 /1998 sunt aplicabile numai dacă imobilele nu sunt supuse unor alte proceduri de restituire.
Imobilului în cauză îi sunt aplicabile dispozițiile Legii 10/2001, așa încât reclamanta nu are posibilitatea de a promova o acțiune de drept comun pentru revendicarea imobilului.
Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta a declarat recurs, cale de atac calificată a fi apel.
Reclamanta a arătat că nerespectarea termenului stabilit de legea specială nu poate avea decât semnificația pierderii beneficiului acordat prin această lege, iar nu paralizarea unei acțiuni în revendicare de drept comun.
În drept a invocat dispozițiile art.304 pct.7-9 Cod procedură civilă.
Analizând apelul tribunalul a apreciat că este neîntemeiat.
Astfel, a reținut că deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.480 Cod civil, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.1 al.1 și 2 al.1 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora aceasta trebuia să ceară restituirea imobilului în termenele și condițiile prevăzute de această lege, cu consecința că nedepunerea notificării în termenul legal atrage conform art.22 al.5 din această lege pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Tribunalul a apreciat că Legea 10/2001 este o lege specială derogatorie de la dispozițiile art.480 Cod civil, iar încălcarea art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale nu poate fi reținută în cauză, deoarece la data ratificări acestei convenții prin Legea nr.30/1994 reclamanta nu mai deținea imobilul, iar dispozițiile convenției nu pot retroactiva.
Tribunalul a apreciat că reclamanta nu a pierdut numai beneficiul de a obține măsuri reparatorii potrivi legii speciale, ci și orice drept de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
A concluzionat astfel că soluția instanței de fond este legală și temeinică și se impune respingerea apelului declarat de reclamantă.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs în termen, solicitând modificarea ambelor hotărâri și în fond admiterea acțiunii în temeiul art.304 pct.7,8 și 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului arată că imobilul a fost preluat de Statul Român în baza decretului 223/1974 în anul 1987, când ea s-a stabilit în Suedia, iar în prezent se află tot în proprietatea statului, întrucât nu a fost înstrăinat.
Arată că Decretul 223/1974 a fost abrogat și nu mai poate constitui un temei legitim pentru păstrarea de către Statul Român a dreptului de proprietate.
Reclamanta mai arată că imobilul a fost preluat fără titlu de Statul Român, așa încât, în temeiul art.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instanțele erau datoare să-i protejeze dreptul de proprietate.
Prin întâmpinare, pârâții au solicitat respingerea recursului, invocând faptul că reclamanta nu a uzat de dispozițiile Legii 10/2001, așa încât acțiunea este inadmisibilă.
La termenul de azi, instanța a pus în discuție conform art.306 al.2 și 312 al.5 Cod procedură civilă împrejurarea că instanțele nu s-au pronunțat asupra fondului cauzei.
Analizând recursul declarat de reclamantă în raport de criticile formulate de aceasta, dar și în raport de motivul de casare pus în discuție din oficiu, Curtea apreciază că în temeiul art.312 al.5 Cod procedură civilă se impune admiterea recursului și casarea celor două hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, Judecătoria Timișoara.
Curtea reține că reclamanta în contradictoriu cu Statul Româna a solicitat restituirea în natură a apartamentului pe care l-a deținut în proprietate și care i-a fost preluat de Statul Român odată cu părăsirea țării în anul 1987 în temeiul Decretului 223/1974, invocând art.480 Cod civil, față de împrejurarea că potrivit extrasului de carte funciară imobilul constituie și în prezent proprietatea Statului Român.
Conform art. 112 pct. 4. pr. civ. reclamanta a arătat atât motivele de fapt, cât și pe cele de drept pe care își întemeiază acțiunea.
În acest sens a arătat că solicită restituirea imobilului deoarece Statul Român nu are un titlu care să-l legitimeze să mai dețină imobilul, câtă vreme Decretul nr. 223/1974 a fost un act normativ abuziv, iar imobilul nu a fost vândut până în prezent.
Instanța de fond apreciat greșit că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială, ce derogă de la dreptul comun civil, și a cărei procedură trebuia urmată de reclamantă.
În acest mod instanța de fond a schimbat nepermis temeiul de drept al acțiunii, înfrângând astfel atât dreptul procesual al reclamantei de a dispune în ce privește cererea adresată instanței, cât și însuși dreptul acesteia de acces la justiție.
Mai precis, judecătorul nu era îndreptățit să refuze judecarea cererii, apreciind-o ca inadmisibilă, ci trebuia să examineze temeinicia acesteia în raport de situația imobilului și de temeiul de drept invocat de reclamantă.
Astfel, atâta timp cât reclamanta a invocat dispozițiile art. 480. civ. este evident că aceasta a formulat o acțiune în revendicare, solicitând restituirea imobilului, pe care Statul Român îl deține, în aprecierea acesteia, fără temei, deoarece nu a avut niciodată calitatea de proprietar legitim, din moment ce Decretul nr. 223/1974 nu poate constitui un temei pentru preluarea legitimă a imobilului.
Curtea apreciază că prima instanță nu s- conformat dispozițiilor art. 129 alin. ultim pr. civ. în sensul că nu s-a pronunțat asupra obiectului cererii formulată de reclamantă.
Această soluție greșită a fost păstrată de tribunal prin respingerea apelului reclamantei. În același mod, tribunalul consideră greșit că reclamanta nu putea să formuleze o astfel de acțiune, singura cale de urmat pentru restituirea imobilului fiind cea prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Aprecierea tribunalului, în sensul că reclamanta nu poate pretinde restituirea imobilului câtă vreme nu a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 este contrară nu numai art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ce garantează dreptul oricărei persoane de acces la un tribunal care să analizeze temeinicia pretențiilor ei, drept garantat și de art. 21 din Constituția României, ci și dreptul la respectul bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
În acest sens, este, de asemenea, greșită aprecierea tribunalului, în sensul că reclamanta nu poate pretinde încălcarea dreptului său de proprietate câtă vreme Convenția a fost ratificată de România numai prin Legea nr. 30/1994, dată la care reclamanta nu mai avea calitatea de proprietară, iar legea nu retroactivează.
Curtea apreciază că nu se pune problema retroactivității legii, din moment ce situația juridică a reclamantei este încă în curs de executare, în sensul că, deși dreptul său de proprietate nu s-a stins niciodată, Statul Român deține nelegitim imobilul.
Pe de altă parte, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, consacrată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantei îi este garantată cel puțin legitimă în a obține o reparație echitabilă din partea statului pentru lipsirea sa de proprietate în condițiile injuste impuse la vremea plecării din țară, iar, potrivit susținerilor acesteia, reparația poate avea loc în natură, dat fiind că imobilul nu a fost vândut.
Curtea apreciază că cele două instanțe nu au soluționat acțiunea pe fond, în mod greșit, iar prin aceasta au blocat reclamantei accesul la justiție, în condițiile în care aceasta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.480 Cod civil.
Curtea apreciază, așa cum susține reclamanta, că dispozițiile art.22 al.5 din Legea 10/2001 nu pot fi invocate decât în procedura specială reglementată de această lege, iar nu într-o acțiune de drept comun, tocmai în considerarea principiului potrivit căruia alegerea unei proceduri nu mai îngăduie recurgerea la o altă procedură. De altfel, de principiu nu se poate susține că o dispoziție dintr-o lege poate înfrânge un drept fundamental. Este vorba de dreptul de acces la justiție, considerat a fi, în același timp un principiu constituțional, deoarece el face posibilă exercitarea celorlalte drepturi și libertăți fundamentale.
Cu alte cuvinte, reclamanta nu mai poate cere restituirea în natură sau alte măsuri reparatorii potrivit procedurii speciale, având în vedere că Legea 10/2001 impunea respectarea unui termen.
Însă, potrivit art.480 Cod civil, dreptul de proprietate al reclamantei, drept pe care aceasta susține că nu l-a pierdut datorită faptului că titlu statului este unul nevalabil, conferă acesteia cele trei prerogative, posesia, folosința și dispoziția.
Reclamanta susține astfel că nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate însă este în fapt lipsită de prerogativele ce alcătuiesc conținutul dreptului său, motiv pentru care cere concursul justiției.
În acest cadru procesual, stabilit de reclamantă, potrivit principiului disponibilității, instanțele erau datoare să se pronunțe asupra temeiniciei sau netemeiniciei acțiunii.
Ca urmare, Curtea apreciază că în temeiul art. 312 alin. 5. pr. civ. se impune admiterea recursului declarat de reclamantă și casarea celor două hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, Judecătoria Timișoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei civile nr.365/A/7.05.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Casează decizia recurată și sentința civilă nt.12065/29.11.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr- și trimite cauza spre rejudecare la rima instanță, Judecătoria Timișoara.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 21 octombrie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR Dr.- - - - - -
GREFIER
- -
Red.AC/5.11.2008
Dact./5.11.2008
Judecătoria Timișoara -JUDECĂTOR 3: Ion Graur
Tribunalul Timiș -judecători,
2 ex.
Președinte:Adriana CorhanJudecători:Adriana Corhan, Maria Lăpădat, Ion Graur
