Legea 112/1995. Decizia 612/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
Înregistrat la 15.05.2008
DECIZIA CIVILĂ Nr.612
Ședința publică din 19 iunie 2008
PREȘEDINTE: G -
JUDECĂTOR 1: Gheorghe Oberșterescu
JUDECĂTOR 2: Daniela Calai
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții și împotriva deciziei civile nr. 396/19.03.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș - Secția civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantele intimate și și pârâții intimați Consiliul Local al Municipiului T, T, având ca obiect Legea nr. 112/1995.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat în reprezentarea reclamantelor intimate, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, se constată că prin registratura instanței, la data de 18.06.2008 pârâții recurenți au depus practică judiciară, respectiv decizia civilă nr. 2008/23.10.2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-.
Din oficiu, instanța pune în discuție excepția inadmisibilității recursului la recurs.
Reprezentanta reclamantelor intimate pune concluzii de admitere a excepției, respingere a recursului ca inadmisibil, cu cheltuieli de judecată și depune delegație avocațială și chitanța privind onorariul de avocat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.11040/08.11.2007, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantele și, împotriva pârâților Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului T, și.
A fost admisă acțiunea ce formează obiectul dosarului nr- al Judecătoriei Timișoara, formulată de aceleași reclamante împotriva pârâților Consiliul local al Municipiului T, Primăria T și.
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare a apartamentului nr. 17 din imobilul situat în T-, înscris în nr. 14277 T și CF col. nr. 9356 T, încheiat între SC SA T și și, cu nr. 14947/13.03.1998.
S-a dispus rectificarea cărților funciare amintite prin radierea dreptului de proprietate al pârâților și al Statului Român și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantelor.
A fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC SA cu sediul în T, Calea, nr. 34, Jud. T,
Au fost obligați pârâții în solidar să plătească reclamantelor suma de 3516,37 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței au declarat recurs pârâții Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului T, și, înregistrate pe rolul Tribunalului Timiș sub nr.12504/325/24.01.2008.
Pârâtul recurent Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Tas olicitat schimbarea sentinței și respingerea acțiunii formulate de reclamante.
În motivare, a arătat că instanța trebuie că cenzureze condițiile de valabilitate a încheierii contractului de vânzare cumpărarea imobilului în litigiu raportat la dispozițiile legale evocate, și nu la cele intrate în vigoare ulterior încheierii contractului. Ca excepție de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis există prezumția de bună credință a subdobânditorilor care au avut certitudinea că dobândesc de la adevăratul proprietar ce își exercită dreptul de proprietate cu toate prerogativele sale. Prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 constituie aplicarea în această materie specială a unor principii de drept comun. B credință a cumpărătorului înlătură sancțiunea nulității absolute indiferent de cauzele ei, ea constând în convingerea chiriașului cumpărător că a contractat cu unverus dominusși există atunci când cumpărătorul a depus diligențe minime pentru cunoașterea situației juridice a imobilului, respectiv dacă în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare statul era titularul dreptului de proprietate prin cercetarea foii de carte funciare și dacă era notat sau nu în acel moment de referință de către fostul proprietar vreun proces cu privire la respectivul imobil. Din rațiuni de ordin pragmatic se concretizează principiul validității aparenței în drept.
De asemenea, Legea nr. 112/1995 s-a aplicat numai imobilelor preluate cu titlu valabil, așa cum este situația în speță. A admite o restituire în natură a imobilului, respectiv către persoane îndreptățite, ar fi echivalent cu exproprierea făcută cu încălcarea dispozițiilor legale în materie și nici una dintre condițiile de valabilitate potrivit dreptului comun nu a fost ignorată de părțile contractante. Decizia Curții Constituționale nr. 21 din 25.06.2002 arată că în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al imobilului a fost preferat cel din urmă, iar recunoașterea prevalenței subdobânditorului a fost impusă de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice. La data la care pârâții și au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995 acesta nu a fost revendicat nici pe cale administrativă, nici pe cale judecătorească, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru cumpărare așa cum rezultă din referatul privitor la numerotarea apartamentelor din str. - nr. 47 și legalitatea vânzării - fila 125 dosar fond.
În drept, a invocat art. 282 și următoarele Cod procedură civilă, Legea nr. 10/2001.
Pârâții și au solicitat modificarea în tot a sentinței civile și respingerea acțiunii, arătând că sentința este nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, fiind dată cu aplicarea greșită a textelor de lege incidente în cauză.
Deși face referire la prevederile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 2 alin.2, dând eficiență juridică acestui text, nu mai aplică art. 45 alin.2 care reglementează buna credință a pârâților la încheierea contractului de vânzare cumpărare, constatând nulitatea absolută a acestuia. Din probatoriul administrat în cauză rezultă în mod evident că reclamantele au înțeles să uzeze de procedura prevăzută de legea specială, respectiv nr. 10/2001, dar nu au atacat Dispoziția nr. 2622/2006 emisă de Primarul Municipiului T prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului din litigiu cu propunere de despăgubiri. Din interpretarea art. 45 alin.2, 4, 46 alin.2, 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 rezultă că în situați în care imobilul preluat de stat a fost înstrăinat către chiriași, rezolvarea acțiunii formulate împotriva subdobânditorului se poate face numai în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, ceea ce implică și respectarea procedurii prevăzute de aceasta. Sentința civilă nr. 20114/30.11.1998 nu este opozabilă, iar motivarea instanței în sensul că sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin.2 din Legea nr. 7/1996 este lipsită de temei legal, întrucât prin sentința menționată reclamantele nu au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului. Nu corespunde realității faptul că apartamentul a fost vândut ulterior în cursul derulării acestui demers judiciar. De asemenea, proba relei credințe nu a fost făcută în condițiile art. 1169 și art. 1898 Cod civil.
În drept, au invocat art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, reclamantele intimate au solicitat respingerea recursurilor declarate și menținerea sentinței ca temeinică și legală.
Deși legal citat, pârâtul intimat T nu a depus întâmpinare.
Prin decizia civilă nr. 396/19.03.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș - Secția civilă în dosarul nr- au fost respinse recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului T, și împotriva sentinței civile nr.11040/8.11.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantele intimate și și pârâtul intimat
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut faptul că din cercetarea acțiunilor conexate și introduse în anul 1999, respectiv 2005, rezultă că obiectul cererilor formulate de reclamante constă în principal în nulitatea absolută sau anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 13.03.1998 între SC Domeniului Public SA și pârâții și cu privire la imobilul apartament nr. 17 din T, str. - nr. 47,.2, jud. T, urmată de restituirea imobilului ca efect al repunerii în situația anterioară vânzării. Temeiul juridic al acțiunii din anul 1999 fost inițial art. 12 lit. A din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, fiind completat cu art. 948 p. 3, 4 cod civil și art. 2 alin.2 din Legea nr. 10/2001 - fila 162. Acțiunea conexată din anul 2005 avut ca temei de drept Legea nr. 247/2005, jurisprudența și doctrina. Deși reclamantele au făcut unele referiri și la preferabilitatea titlului de proprietate, nu au formulat nici un moment o acțiune în revendicare, nesolicitând ca pârâții să fie obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, astfel că reținerea obiectului acțiunii dosarului nr- ca fiind revendicare este eronată. De altfel, nici în dispozitiv nu există mențiuni privind o acțiune în revendicare, deși s- admis acțiunea dosarului menționat. Nu se impune însă casarea cu trimitere spre rejudecare, întrucât instanța s-a pronunțat asupra obiectului acțiunii prin soluționarea cererii conexate.
Cu privire la situația de fapt, sunt necesare câteva precizări, în sensul că după ce la data de 13.03.1998 imobilul a fost vândut de către stat chiriașilor pârâți recurenți, prin acțiunea introdusă la data de 26.05.1998 reclamantele au cerut restituirea proprietății preluate fără titlu. Cererea a fost admisă la data de 30.11.1998, reținându-se în considerente că imobilul nu a figurat în lista anexă la Decretul nr. 92/1950. Prin cererea înregistrată la data de 19.07.1999 pârâtul Consiliul Local al Municipiului T și-a retras apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 20114/1998.
Prin sentința menționată, dar și prin Dispoziția emisă de Primarul Municipiului T nr. 2622/2006 s-a recunoscut că reclamantele au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Raportat la obiectul acțiunilor conexate și temeiul juridic, instanța constată că cererea de nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare a fost corect admisă. Astfel, reclamantele au solicitat nulitatea unui contract pentru cauză falsă și ilicită, in condițiile în care statul neproprietar a vândut bunul acestora, iar pârâții și nu beneficiază de prezumția bunei credințe instituite de art. 45 alin.2 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, conform art. 12 lit. A din Normele Metodologice de aplicare a legii nr. 112/1995 imobilul în litigiu era sustras de la înstrăinare, conform procedurii speciale.
Pentru a ajunge la concluzia amintită, trebuie avut în vedere faptul că noțiunea de titlu pentru a determina caracterul preluării unui imobil de către stat a suferit modificări numeroase. Astfel, la data încheierii contractului, era în vigoare HG nr. 11/1997- din 04.02.1997, care a modificat HG nr. 20/1996, și a stabilit prin art. 1 alin.3-6 că dacă imobilul a fost trecut prin încălcarea dispozițiilor legale în vigoare, în cazul Decretului nr. 92/1950, dacă cerințele legale prevăzute de art. I paragrafele 1-5 și de art. II din decret nu au fost respectate, preluarea se consideră fără titlu, iar imobilul poate face obiectul cererii de restituire în natură.
Prin aceeași hotărâre de guvern s-a introdus și textul invocat de reclamante, art. 91, devenit 12 lit. A din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, care statuează că contractelor de vânzare cumpărare le sunt aplicabile dispozițiile legale privind nulitatea actelor juridice, dacă au ca obiect imobilele menționate la art. 1 alin.4 din Norme. Mai exact, contractul poate fi constatat nul absolut sau anulat în cazul în care are ca obiect o locuință care a fost preluată cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă.
În speța de față, imobilul a fost preluat de stat cu încălcarea Decretului nr. 92/1950, nefiind trecut în lista anexă, astfel că statul nu poate fi considerat un proprietar la data înstrăinării locuinței către pârâții chiriași.
Se pune problema dacă pârâții recurenți și pot invoca buna credință, care mai poate atrage păstrarea contractului în ființă, conform regulilor de drept comun, art. 45 alin.2 din Legea nr. 10/2001, dar și principiuluierror communis facit jus, sau validitatea aparenței în drept.
Deși a existat la dosar un referat al reprezentantului statului vânzător din care reieșea faptul că imobilul poate fi vândut, deci contrar situației de fapt din speța soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și invocată de reclamante, Hotărârea Străin împotriva României, instanța constată că pârâții recurenți nu pot invoca buna credință, pentru că ar însemna să poată invoca necunoașterea legii, ceea ce nu este permis. Așa cum am arătat, noțiunea de titlu al statului a fost reglementată anterior încheierii contractului - 1 an de zile, astfel că atât statul vânzător prin reprezentantul său, cât și pârâții cumpărători au cunoscut că vând, respectiv cumpără un bun proprietatea altuia. Faptul că la data de 13.03.1998 imobilul nu era revendicat nu este de natură a modifica concluzia de mai sus, întrucât Legea nr. 112/1995 exclude în mod clar vânzarea imobilelor preluate fără titlu. A interpreta altfel, ar însemna să înlăturăm dispozițiile legale imperative, care dacă ar fi fost respectate și interpretate corespunzător la data edictării lor ar fi determinat evitarea situațiilor litigioase ce se derulează în prezent, prin care au fost prejudiciați foștii proprietari, dar și chiriașii cumpărători.
În același sens, nu se poate afirma că pârâții recurenți au depus diligențe minime pentru cunoașterea situației juridice a imobilului, cercetarea cărții funciare în contextul mediatizării deosebite a problemei imobilelor preluate în perioada comunistă nefiind suficientă și mai puțin importantă decât cunoașterea dispozițiilor legale aplicabile.
Împotriva acestei decizii irevocabile au declarat recurs pârâții și solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la Tribunalul Timiș pentru judecarea apelului.
Au invocat faptul că deși în hotărârea primei instanțe se menționează calea de atac a recursului, Tribunalul Timiș, investit cu soluționarea recursului nu a recalificat în raport de dispozițiile art.2821Cod procedură civilă calea de atac ca fiind apel, în raport de obiectul acțiunii - constatare nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare (și deci neevaluabilă în bani), ambele instanțe procedând astfel.
Recursul a fost motivat în drept pe dispozițiile art.304 pct.1, 5 și 9 Cod procedură civilă raportat la art.2821alin.1 Cod procedură civilă.
Înainte de a proceda la analiza motivelor de recurs expuse de pârâții și, Curtea, în virtutea rolului activ conferit de art.129 Cod procedură civilă, a pus în discuție, din oficiu, conform art.137 Cod procedură civilă, excepția inadmisibilității recursului.
În mod corect au reținut instanțele că au fost sesizate cu soluționarea unei acțiuni în revendicare ce formează obiectul dosarului nr- și cu o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare a imobilului revendicat, contract încheiat de stat cu foștii chiriași, acțiune ce formează obiectul dosarului nr- al Judecătoriei Timișoara.
Că este vorba de o acțiune în revendicare, rezultă din scopul urmărit de reclamante prin solicitarea restituirii, anume acela de a intra în stăpânirea imobilului asupra căruia li s-a recunoscut dreptul de proprietate, drept pe care de altfel nu l-au pierdut niciodată, având în vedere că, deși începând cu anul 1956 acestea au fost deposedate de bun, în mod abuziv, prin greșita aplicare a Decretului nr. 92/1950, potrivit art. 2 alin.2 din Legea nr. 10/2001,persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabilîși păstrează calitatea de proprietaravută la data preluării.
Prin urmare, solicitarea reclamanților de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare urmărește reîntoarcerea imobilului în patrimoniul lor, motiv pentru care acțiunea lor vizează, în mod neechivoc, un drept subiectiv cu caracter patrimonial a cărui valoare sub limita de un miliard lei vechi (calculată în raport de prețul de vânzare a apartamentului actualizat cu indicele de inflație aferent perioadei 1996-2007) a determinat în mod corect calea de atac împotriva sentinței Judecătoriei Timișoara ca fiind recursul și nu apelul.
Faptul că prin legea taxelor de timbru simpla solicitare de constatare a nulității (sau de anulare) a unui act juridic se timbrează cu o taxă fixă nu înseamnă că acest gen de acțiune este neevaluabil în bani (și deci nesupus criteriilor de stabilire a competențelor instanțelor și a căilor de atac după valoare, conform art.2 pct.1 lit.b și art.2821Cod procedură civilă) ci doar faptul că ea face parte dintr-o categorie de acțiuni pentru care legiuitorul a stabilit o măsură specială de protecție în acest fel.
Având în vedere faptul că decizia civilă nr.396/19.03.2008 a fost pronunțată de Tribunalul Timiș într-o cauză de recurs, caracterul ei irevocabil exclude posibilitatea formulării unui alt recurs împotriva acesteia, aspect decurgând din conținutul art.299 alin.1 Cod procedură civilă care enumeră în mod clar hotărârile care pot fi supuse acestei căi de atac, printre care nu se regăsesc cele de genul celei pronunțate de Tribunalul Timiș.
Pentru aceste considerente, Curtea va respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâții și împotriva deciziei civile nr. 396/19.03.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș - Secția civilă.
În baza art.274 Cod procedură civilă, va obliga recurenții la plata către intimata a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâții și împotriva deciziei civile nr. 396/19.03.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș - Secția civilă.
Obligă recurenții să plătească intimatei suma de 1500 lei cheltuieli de judecată.
lrevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 19 iunie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR 3: Florin Șuiu
G - - - - -
GREFIER,
- -
Red./30.06.2008
Tehnored. /2 ex./7.07.2008
Prima instanță:
Instanța de recurs:,
Președinte:Gheorghe OberșterescuJudecători:Gheorghe Oberșterescu, Daniela Calai, Florin Șuiu
