Libera circulație a persoanelor în UE, străinătate. Decizia 125/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(187/2010)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.125
Ședința publică de la 18 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ilie MARI -
JUDECĂTOR 2: Mihai Negoescu Gândac
GREFIER - - -
***** *****
MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTIa fost reprezentat de procuror.
Pe rol se află soluționarea apelului ( după casare) declarat de apelanta-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE DIN MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE, împotriva sentinței civile nr.318 din 06.03.20098, pronunțată de Tribunalul București -Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-pârât G.
are ca obiect - limitarea exercitării dreptului la liberă circulație.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative și intimatul - pârât G.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că apelanta-reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentantul Ministerului Public declară că nu mai are alte cereri de formulat și probe de solicitat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul, solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței civile atacate și pe fond admiterea acțiunii, având în vedere că din probele administrate în cauză rezultă că intimatul a săvârșit o infracțiune pe teritoriul Franței și a adus o atingere ordinii publice în acel stat.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 02 februarie 2009, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a chemat în judecată pe pârâtul G solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulație pentru o perioadă de cel mult trei ani în Franța.
În motivarea cererii reclamanta a susținut că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 10 ianuarie 2009, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, aprobat prin HG nr. 278/2004 și că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005.
S-a mai arătat că România trebuie să își probeze capacitatea de a stopa imigrația ilegală, iar prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere, a pârâtei pe teritoriul unor state străine ar dovedi exact contrariul, cu repercusiunile negative de rigoare asupra tratamentului aplicat în materie de vize, cetățenilor români.
Prin sentința civilă nr. 318 din 6 martie 2009, Tribunalul București - Secția a III a Civilă a respins cererea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte în contradictoriu cu pârâtul G, ca neîntemeiată.
Instanța de fond a reținut că prezenta acțiune, formulată ulterior intrării României în Uniunea Europeană, la data de 01 ianuarie 2007, are ca obiect restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație pentru pârât având în vedre că acesta a fost returnat în baza acordului de readmisie încheiat de România.
În baza unui astfel de acord de readmisie fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau care nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitate, dacă s-a stabilit sau este prezumat că acesta este cetățean al părții contractante solicitante.
Prima instanță a mai reținut că reclamanta nu a arătat expres care cerințe nu au fost îndeplinite pentru șederea pârâtului pe teritoriul statului.
De asemenea, instanța de fond a apreciat că libertatea de circulație implică, sub rezerva limitărilor pe motiv de ordine publică, securitate publică ori sănătate publică, printre alte coordonate, deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre în scopul angajării, precum și șederea într-un stat membru pentru scop de angajare potrivit prevederilor ce cântăresc angajarea naționalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament ori acțiune administrativă. Or, în prezenta cauză nu s-au administrat probe din care să rezulte contrariul celor reținute mai sus, pârâtul fiind returnat în România pe motiv de ședere ilegală așa cum rezultă din talonul de returnare anexat la dosar.
Libera circulație a persoanelor poate fi îngrădită pentru motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică.
Simpla neîndeplinire de către un resortisant al unui stat membru a formalităților privind intrarea, circulația și șederea străinilor nu este de așa natură încât să constituie în sine o condiție care amenință ordinea publică și securitatea publică și nu poate deci, prin ea însăși să justifice o măsură ordonând expulzarea și detențiunea temporară în acest scop.
Tribunalul a constatat în prealabil că Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, este pe deplin aplicabilă în cauza de față, având în vedre incompatibilitatea normelor cuprinse în acesta cu cele prevăzute de art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005 care prevăd posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulație doar "dacă persoana a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat de România și acel stat" - fără a distinge dacă acea persoană prezintă sau nu un pericol pentru ordinea publică, siguranța publică sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat - și, respectiv, faptul că până la data de 01 ianuarie 2007 dispozițiile Directivei nu au fost transpuse în dreptul intern, legislația română relevantă nefiind modificată sub aspectul examinat.
În raport de efectul direct al directivei comunitare, din normele căreia rezultă fără echivoc că împrejurarea în care autoritățile unui alt stat au dispus expulzarea pârâtului nu este prin ea însăși suficientă pentru ca tribunalul să interzică dreptul la liberă circulație a unui cetățean român pe teritoriul acelui stat, libertatea de circulație sub acest aspect neputând fi îngrădită decât dacă situația invocată de reclamantă prin cererea sa poate fi încadrată într-unul dintre cele trei cazuri ce constituie excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor, Tribunalul a reținut din actele depuse de reclamantă în susținerea cererii sale că nu s-a dovedit în speță existența niciunuia dintre cazurile de excepție arătate.
Astfel, reclamanta a invocat doar nerespectarea condițiilor prevăzute de legea unui alt stat referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul acestuia a unui cetățean român, fără a administra nicio probă concludentă cu privire la conduita pârâtului din care să reiasă că încălcarea condițiilor impuse de legea străină ar constitui o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta solicitând schimbarea hotărârii apelate și pe fond admiterea cererii astfel cum a fost formulată.
Prin motivele de apel, apelanta a susținut că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație pe teritoriul Franței are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice în acel stat. Acest scop este circumscris unui scop mult mai important, manifestat la nivel național, și anume asigurarea unei imagini pentru România care să-i confere capacitatea de a se integra și raporta la normele Uniunii Europene. În acest sens, prevenirea migrației ilegale reprezintă o cerință asumată de statul nostru care se continuă și după momentul aderării.
În acest context, apelanta a susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere pentru a se dispune împotriva pârâtului măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate.
În raport cu aceste circumstanțe, prin acțiunea introdusă, Direcția Generală de Pașapoarte a respectat norma edictată de legiuitorul național, în apărarea unui interes general al statului român și în baza unei obligați asumate de țara noastră, prin acorduri internaționale, de a stopa migrația ilegală, dispozițiile art. 2 al Protocolului nr. 4 și nu a încălcat alte dispoziții comunitare în materie.
Măsura returnării este de natură să facă dovada deplină că acesta nu a respectat condițiile de intrare și de ședere în Franța în momentul verificărilor efectuate de către autoritățile franceze competente. Fiind în culpă pentru nerespectarea condițiilor de călătorie în străinătate, pârâtul trebuie să suporte consecințele faptelor sale. Măsura restrângerii apare astfel ca fiind pe deplin justificată, urmând ca, la stabilirea perioadei pentru care exercitarea dreptului fundamental al libera circulație va fi limitat, să fie avut în vedere faptul că această măsură trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și că, prin această măsură, nu se poate aduce atingere existenței dreptului.
La termenul de judecată din data de 14 mai 2009, Curtea a rămas în pronunțare asupra excepției netimbrării apelului.
Curtea a constatat că, deși legal citată pentru termenul din 14 mai 2009 cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru de 4 lei, datorată în baza art. 11 alin. 1 cu referire la art. 13 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, republicată și a timbrului judiciar de 0,15 lei, datorat în baza art. 3 alin. 1 din OG nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, apelanta - reclamantă nu și-a îndeplinit obligația legală de timbrare, dovada de citarea cu mențiunea cuantumului taxelor judiciare de timbru datorate regăsindu-se la fila 11 din dosarul de apel, aceasta îndeplinind toate condițiile de valabilitate prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 100 alin. 3 Cod de procedură civilă.
Curtea a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora neîndeplinirea obligației de timbrare până la termenul stabilit de instanță se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
În consecință, în baza dispozițiilor legale sus-menționate, având în vedere totodată că apelanta - reclamantă nu a justificat poziția adoptată de neplată a taxelor datorate prin motive obiective, mai presus de voința sa, Curtea a admis excepția netimbrării apelului și în consecință a dispus anularea apelului ca netimbrat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, arătând că taxa de timbru a fost achitată și transmisă instanței, cu adresa nr.-/13.05.2009, atât prin fax, în data de 13.05.2009, cât și prin poștă, la 14.05.2009.
Prin decizia civilă nr.10169/16.12.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Civilă a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.
Instanța de recurs a reținut că originalul ordinului de plată, depus ulterior pronunțării deciziei în apel, poartă data de 14.05.2009, care a corespuns termenului de judecată la care a fost adoptată soluția instanței, aplicarea sancțiunii anulării cererii fiind nejustificată.
Ca urmare, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr-, la data de 26.01.2010.
Nu s-au administrat alte probe în apel.
Examinând sentința apelată și actele dosarului în raport de motivele de apel formulate în cauză, Curtea constată că apelul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Tribunalul a apreciat corect că Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29.04.2004 privind dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, este pe deplin aplicabilă în cauza de față, având în vedere incompatibilitatea normelor cuprinse în aceasta cu cele prevăzute de art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005 care prevăd posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulație doar "dacă persoana a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat de România și acel stat" - fără a distinge dacă acea persoană prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța publică sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat - și, respectiv, faptul că până la această dată dispozițiile Directivei nu au fost transpuse în dreptul intern, legislația română relevantă nefiind modificată sub aspectul examinat.
În raport de efectul direct al directivei comunitare - în condițiile în care Legea nr. 248/2005 nu distinge dacă persoana în cauză prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța publică sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat, iar până la această dată dispozițiile Directivei nu au fost transpuse în dreptul intern - Curtea constată că se impunea ca tribunalul, sesizat cu cererea reclamantei, să aprecieze pe baza probatoriului administrat dacă situația invocată de aceasta poate fi încadrată în cazurile ce constituie excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor.
Această apreciere este o chestiune circumscrisă aplicării legii în cauza dedusă judecății, aplicare ce trebuie realizată de instanță, fără îndoială, și prin prisma art. 20 din Constituție, în concordanță cu normele internaționale, inclusiv cu cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, cum se susține și de către apelantă.
In acest context trebuie remarcat că în această materie s-a pronunțat hotărârea preliminară a Curții de Justiție a Comunității Europene în cauza C-33/2007, această instanță stabilind că "Articolul 18 CE și articolul 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membri familiilor acestora (. ) nu se opun unei reglementări naționale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru".
Prin această hotărâre s-a statuat însă și că nu pot fi acceptate "justificări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală", o măsură restrictiva trebuind să fie adoptată numai "in lumina unor considerații care țin de protecția ordinii publice sau a siguranței publice a statului membru care adopta măsura respectivă".
Prin urmare, "aceasta nu s-ar putea întemeia exclusiv pe motive invocate de un alt stat membru in scopul de a justifica o decizie de expulzare a unui resortisant comunitar de pe teritoriul acestui din urma stat", chiar dacă nu se exclude posibilitatea ca "astfel de motive sa fie luate in considerare in cadrul aprecierii efectuate de către autoritățile naționale competente sa adopte măsura de restrângere a liberei circulații".
Întrucât, potrivit aceleiași hotărâri, incidentă și în cauza dedusă judecății, se amintește că instanței naționale îi revine sarcina de a efectua verificările necesare, fiind deci necesar ca autoritățile naționale să aprecieze în concret conduita pârâtului, instanța urmând să stabilească existența în speță a unei amenințări pe care această conduită ar constitui-o pentru ordinea publică sau pentru siguranța publică - evident, din statul care este pe cale să ia această măsură restrictivă, măsură care pe de altă parte, trebuie "sa fie aptă sa garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește si sa nu depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia" (cum se reține în cadrul considerentelor aceleiași hotărâri).
Este adevărat că fiecare stat membru al Uniunii Europene este liber să stabilească cerințele de ordine publică și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot de la un stat membru la altul și de la o perioadă la alta, dar împrejurarea relevată de apelantă, respectiv că prin faptul returnării cetățeanului român, autoritățile franceze au considerat prezența acestuia pe teritoriul său ca fiind o amenințare la adresa ordinii publice, nu este prin ea însăși suficientă pentru ca instanțele române să interzică dreptul la liberă circulație a unui cetățean român pe teritoriul acelui stat, libertatea de circulație sub acest aspect neputând fi îngrădită decât dacă situația invocată de apelanta-reclamantă prin cererea sa poate fi încadrată într-una dintre cele trei cazuri ce constituie excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor.
Astfel cum a stabilit și prima instanță, existența acordului bilateral de readmisie încheiat cu statul român impune acestuia din urmă doar obligația de a readmite cetățenii săi care au fost expulzați de către celălalt stat parte la acord, dar nu poate justifica, față de cele reținute anterior, luarea unor măsuri de restrângere a libertății de circulație a persoanelor returnate din statul respectiv.
Curtea reține față de actele depuse de reclamantă în susținerea cererii sale că tribunalul a apreciat corect că nu s-a dovedit în speță existența niciuneia dintre cazurile de excepție arătate.
Apelanta-reclamantă a invocat doar nerespectarea condițiilor prevăzute de legea unui alt stat referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul acestuia a unui cetățean român, respectiv condamnarea pentru săvârșirea unei infracțiuni, aplicată de statul francez (hotărârea Tribunalului Corecțional din ), fără a administra nicio probă cu privire la conduita actuală a intimatului-pârât din care să reiasă că încălcarea condițiilor impuse de legea străină ar constitui și în prezent, după executarea pedepsei aplicate și returnarea sa, o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății în statul al cărei cetățean este și care va aprecia, de la caz la caz, asupra adoptării unei masuri restrictive conform propriei legislații.
Or, în această situație, tribunalul nu putea da curs solicitării formulate de reclamantă prin prezenta acțiune conform art. 38-39 din Legea nr. 248/2005, o soluție contrară putând aduce o atingere gravă unui drept fundamental al unei persoane, fără a se putea stabili că această ingerință este conformă prevederilor legale invocate și că este necesară într-o societate democratică, cum în mod corect a reținut și tribunalul prin sentința apelată.
In consecință, în baza art. 296.proc.civ. Curtea va respinge apelul declarat de reclamantă ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE DIN MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE, cu sediul în B,-, sectorul 1, împotriva sentinței civile nr.318/6.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-pârât G, domiciliat în B,-, sectorul 2.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 18 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
MARI - - ---
GREFIER,
- -
Red.NG.
Tehnored.
5 ex/10.03.2010
-------------------------------------------
- Secția a III-a -
Președinte:IlieJudecători:Ilie, Mihai Negoescu Gândac
