Obligație de a face. Decizia 844/2008. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 844
Ședința publică de la 20 Octombrie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Stela Popa
JUDECĂTOR 2: Paraschiva Belulescu
JUDECĂTOR 3: Sorin Drăguț
Grefier - -
Pe rol, judecarea recursului formulat de pârâta și intervenientul G împotriva deciziei civile nr. 136 din 17 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr-, în contradic-toriu cu intimata reclamantă și intimatul intervenient, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns recurenta pârâtă personal, recurentul intervenient G personal, avocat pentru intimata reclamantă prezentă personal și pentru intimatul intervenient, lipsă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că intimații au depus întâmpinare, după care:
S-a comunicat întâmpinarea recurentei pârâte și recurentului intervenient. Constatând că nu mai sunt formulate alte cereri sau invocate excepții, s-a acordat cuvântul asupra recursului.
Recurenta pârâtă și recurentul intervenient G, având pe rând cuvântul, au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.
Avocat, pentru intimata reclamantă și intimatul intervenient, a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel este legală și temeinică, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra cauzei de față;
La data de 25.04.2005 s-a înregistrat, sub nr.5488/2005, acțiunea în revendicare, obligație de a face și pretenții promovată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta.
În motivarea acțiunii reclamanta arată că a moștenit 2800. teren intravilan de la mama sa, teren pe care în mod abuziv l-a ocupat pârâta și soțul acesteia. De asemene, pârâta a tăiat și folosit arborii existenți pe teren și a ridicat un fânar, reclamanta fiind astfel împiedicată să se folosească de teren, respectiv să-l cultive și să culeagă producția.
Pentru aceste motive a solicitat ca pârâta să fie obligată să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul de 2800. să-și ridice construcțiile edificate fără autorizație, precum și la plata producției, pe care ar fi putut-o obține prin cultivarea terenului, și a cheltuielilor de judecată.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii iar în apărare a invocat atât excepția puterii lucrului judecat, dar și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, arătându-se că reclamanta nu este unica moștenitoare a mamei sale.
S-a mai susținut de asemenea că pentru terenul în litigiu există o dublă reconstituire a dreptului de proprietate întrucât și autoarei i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 2800.
La data de 30 august 2005 intervenientul a formulat cerere de intervenție în nume propriu emițând aceleași pretenții ca și reclamanta împotriva pârâtei.
Intervenientul Gas olicitat prin cererea de intervenție să se constate că este proprietarul suprafeței de 2800. ca efect al uzucapiunii de 30 de ani. Pârâta și intervenientul G au mai solicitat recunoașterea unui drept de superficie pentru terenul aferent fânarului.
Prin sentința civilă nr. 457/22 ianuarie 2008, fost admisă în parte acțiunea promovată și cererea de intervenție principală promovată de reclamantă și intervenientul iar pârâta obligată să-și ridice fânarul construit pe terenul în suprafață de 2800.
A fost admisă excepția puterii lucrului judecat, în privința capătului de cerere având ca obiect revendicare imobiliară și pe cale de consecință respinsă cererea în revendicarea terenului de 2800. pentru autoritate de lucru judecat
A fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul G și s-a luat act de renunțarea reclamantei și a intervenientului la capătul de cerere în pretenții.
S-a reținut de instanță faptul că prin sentința civilă nr. 3467/26 mai 1993, definitivă și irevocabilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta; a fost admisă cererea de intervenție formulată de intervenienta în interes propriu și a fost obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie intervenientei terenul intravilan în suprafață de 2800.
S-a arătat că reclamanta și intervenientul în interes propriu sunt descendenții intervenientei căreia i-a fost eliberat titlul de proprietate cu privire la suprafața de 2800. teren, revendicată și individualizată în sentința civilă nr. 3467/26 mai 1993.
Sentința civilă nr. 3467/26 mai 1993 fost pusă în executare silită, ce s-a încheiat cu punerea în posesie a intervenientei, întocmindu-se în acest sens procesul verbal de executare silită nr. 2107/94/11.04.1995.
Întrucât pârâta nu a respectat obligația impusă prin sentința civilă nr. 3467/26 mai 1993 fost condamnată cu amendă penală, dispunându-se și repunerea părților în situația anterioară.
S-a apreciat de prima instanță că în raport de dispozițiile art. 1201 cod civil operează puterea de lucru judecat ce face ca orice reexaminare ulterioară a acelorași pretenții să ducă în mod nelegal la o răsturnare a prezumției de adevăr de care se bucură o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
Prin sentința civilă pusă în executare silită s-a dat o dezlegare definitivă litigiului iar reclamanta și intervenientul, preluând patrimoniul defunctei, au posibilitatea de a continua executarea silită. S-a considerat, de asemenea, că este îndeplinită condiția triplei identități, de obiect, cauză și părți. Prin urmare excepția puterii lucrului judecat a fost admisă iar capătul de cerere privind revendicarea a fost respins apreciindu-se că se opune judecării acestei cereri sentința irevocabilă nr. 3467/1993.
Cât privește cererea în interes propriu formulată de intervenientul G aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată. S-a reținut că pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este insuficientă împlinirea duratei de 30 de ani prevăzută de lege, fiind necesar să fie îndeplinită alături de această condiție și condiția utilității posesiei, respectiv posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.
S-a constatat că nu este îndeplinită condiția duratei de 30 de ani, căci momentul de la care se face dovada posesiei este cel al emiterii adeverinței de proprietate și a procesului verbal de punere în posesie al mamei reclamantei ca adevărat proprietar. Un eventual curs al prescripției a fost întrerupt prin sentința civilă nr. 3467/1993.
A fost admis capătul de cerere privind ridicarea fânarului reținându-se faptul că autoarea a construit imobilul pe un teren despre care știa că nu-i aparține, singurul act ce i-a fost eliberat cu privire la acest teren fiind ulterior construirii fânarului.
Prin urmare se impune ca această construcție să fie ridicată de pe teren ca fiind ridicată de un constructor de rea-credință.
S-a constatat că cererea formulată de pârâtă și intervenientul G referitoare la recunoașterea unui drept de superficie nu a respectat condițiile art. 112 Cod procedură civilă și a fost formulată în cadrul concluziilor pe fondul cauzei.
A fost obligată pârâta la plata către intervenient și reclamantă a cheltuielilor de judecată în conformitate cu dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă.
Împotriva sentinței au declarat apel atât reclamanta și intervenientul cât și pârâta și intervenientul
În motivarea apelului reclamanta și intervenientul invocă faptul că sentința este nelegală și netemeinică întrucât capătul de cerere cu privire la revendicarea terenului era susceptibil de a fi soluționat fără a i se putea opune excepția puterii lucrului judecat.
Prin apelul promovat de pârâta și G se invocă nelegalitatea și netemeinicia sentinței referitoare la cererea de instituire a unui drept de superficie atâta vreme cât dispozițiile art.132 Cod procedură civilă permit judecarea unor astfel de cereri, în condițiile în care partea adversă nu se opune.
De asemenea apreciază intervenientul că sunt îndeplinite toate condițiile prescripției achizitive, terenul fiind deținut în calitate de posesor și nu de detentor precar. Cât privește obligarea pârâtei la ridicarea fânarului sentința este nelegală întrucât fânarul nu este proprietatea pârâtei și a fost ridicat cu bună credință și nu cu rea credință.
Pentru aceste motive solicită admiterea apelului și desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin decizia nr.136 din 7 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr-, a fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă . S-a schimbat în parte sentința în sensul că s-a admis petitul acțiunii principale privind revendicarea terenului în suprafață de 2800. situat pe raza comunei, sat, județul O, individualizat în TP nr-, în 170 51 și 52 la categoria intravilan, precum și prin raportul de expertiză întocmit de expert.
A fost obligată pârâta și intervenientul G să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei și intervenientului terenul de 2800 mp.
S-a respins ca nefondat apelul pârâtei și intervenientului S-au menținut restul dispozițiilor sentinței.
Instanța a reținut că Judecătoria Slatinaa fost sesizată cu acțiune în revendicare, obligația de a face și pretenții prin care reclamanta și intervenientul invocă dispozițiile art.480 Cod civil în protejarea dreptului lor de proprietate pentru un teren în suprafață de 2800. dobândit prin moștenire de la mama lor.
Probatoriile administrate în cauză confirmă faptul că această suprafață de teren se află în posesia pârâtei iar pe acest teren a fost amplasat un grajd cu fânar.
În privința capătului de cerere în revendicare tribunalul a reținut că fundamentul lucrului judecat constă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase.
Puterea de lucru judecat este destinată să asigure stabilitatea raporturilor juridice și să dea eficiență întregii activități judiciare prin impunerea ideii de adevăr judiciar în câmpul relațiilor juridice, respectiv a acelui adevăr stabilit în cursul și prin finalizarea judecății.
În cauză nu există, însă, nici o rațiune pentru a menține ilicitul situației de fapt rezultată din probatorii, respectiv posesia ilicită exercitată de pârâta. Astfel fiind, s-a apreciat că în mod greșit prima instanță a dat curs puterii lucrului judecat în detrimentul celor cărora ar fi trebuit să opereze această excepție.
Prisma apărării dreptului de proprietate și a liberului acces la justiție s-a considerat ca nefiind relevant dacă reclamanta și intervenientul au sau nu posibilitatea continuării executării silite a sentinței pronunțată în favoarea autoarei lor, căci titularul unui drept nu poate fi condiționat în alegerea căii procesuale pe care o apreciază ca fiind cea mai utilă și eficientă în protejarea dreptului său.
În ce privește capătul de cerere în obligație de a face, s-a reținut că în mod corect prima instanță a statuat că pârâta a acționat cu rea credință atunci când a ridicat construcția grajd-fânar pe un teren în privința căruia nici măcar nu fusese declanșată procedura de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate în conformitate cu Legea nr.18/1991. Anul ridicării construcției este confirmat prin cererea de intervenție formulată de intervenientul G unde se arată că anul construirii este 1991, respectiv anterior obținerii de pârâtă a adeverinței de proprietate emisă de Comisia Locală de Fond Funciar, obținută la data de 20.12.1999. Depozițiile martorilor audiați în cauza nr. 29/R/311/2004, confirmă faptul că fânarul a fost construit de pârâta după anul 1991.
Prin urmare s-a apreciat că în mod just prima instanță a dat eficiență probatoriilor administrate și a dispus obligarea pârâtei la ridicarea fânarului, cu atât mai mult cu cât chiar în fața instanței penale a refuzat să dea curs obligației de a respecta hotărârea judecătorească prin care a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul de 2800. revendicat de autoarea reclamantei și a intervenientului.
Cât privește apelul promovat de pârâta și intervenientul G s-au reținut următoarele:
Prin cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul G la data de 11.09.2007 s-a solicitat atât respingerea acțiunii în revendicare dar și să se constate că este proprietarul terenului în litigiu ca efect al uzucapiunii de peste 30 de ani, cursul acesteia fiind început în anul 1956.
Cererea în constatarea uzucapiunii a fost apreciată nefondată. Pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei dar și a depoziției martorei s-a constatat că terenul de 2800. a fost atribuit autorilor intervenientului ca lot ajutător. Această atribuire nu este compatibilă cu o posesie utilă ci doar cu o simplă detenție precară. Nu s-a putut constata o posesie exercitată sub nume de proprietar câtă vreme cel ce a deținut bunul a avut doar folosința lui.
Prin urmare susținerile intervenientului referitoare la dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii nu au fost reținute și în mod corect nu au primit eficiență în cursul judecății în fața primei instanțe.
În termenul legal reglementat de art. 301 Cod pr.civilă au declarat recurs în cauză pârâta și intervenientul
Au solicitat casarea deciziei pronunțată în apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr. civilă.
În motivarea recursului recurenții au susținut că le-a fost încălcat dreptul la apărare respectiv instanța de apel nu a analizat critica prin care s-a arătat că instanța de fond nu a soluționat cererea referitoare la instituirea unui drept de superficie cu privire la terenul în litigiu; excepția puterii de lucru judecat a fost soluționată greșit întrucât intimații moștenitori trebuiau să continue cu punerea în executare a sentinței inițiale. În condițiile în care intimații au un titlu nu se mai justifică obținerea unui nou titlu executoriu. Modul în care a fost soluționată cererea în constatarea dreptului de proprietate asupra terenului, întemeiată pe uzucapiunea de 30 ani, este de asemenea eronată. Instanța a reținut că posesia nu a fost utilă și sub nume de proprietar ci s-ar fi posedat pentru altul deși nu există la dosar înscrisuri din care să rezulte că autorii au fost membri cooperatori, că au înscris terenul în CAP și că a existat o decizie de atribuire în folosință. În realitate terenul a fost proprietatea autorilor, nefiind preluat de CAP și a constituit, împreună cu casa de locuit și anexele gospodărești, o gospodărie țărănească. Au fost tulburați pentru prima dată în anul 1992 de către intimați. Greșit s-a dispus ridicarea grajdului cu fânar fără a se avea în vedere buna-credință a recurenților la edificarea acestui bun.
Recursul este nefondat.
Nu există autoritate de lucru judecat atunci când după rămânerea definitivă și irevocabilă a unei hotărâri prin care a fost admisă o acțiune în revendicare și după punerea în executare a titlului executoriu astfel obținut, pârâții din acel litigiu procedează la o nouă deposedare a reclamanților de bunul ce a făcut obiectul litigiului. Reclamanții au dreptul de a promova o nouă acțiune în revendicare, fără a le putea fi opusă excepția autorității de lucru judecat.
În speță, în mod corect nu a fost reținută de instanța de apel excepția autorității de lucru judecat, însă argumentele pentru care excepția trebuie respinsă nu sunt cele avute în vedere de tribunal. Astfel cum susțin ambele părți acestea s-au mai judecat anterior, respectiv în anul 1993. Obiectul litigiului l-a constituit acțiunea în revendicarea aceleiași suprafețe de 0,28 ha teren, acțiune promovată de numita împotriva pârâtei. Cererea acesteia a fost admisă, fiind obligată să-i lase numitei terenul în deplină proprietate și liniștită posesie. Sentința civilă nr. 3467/1993 a Judecătoriei Slatinaa rămas definitivă și irevocabilă.
Numita a decedat fiind moștenită de și.
Sentința menționată a fost pusă în executare în anul 1995, așa cum rezultă din procesul-verbal de executare silită depus în copie la dosar. Numita nu a înțeles, însă, să respecte această hotărâre, astfel cum s-a stabilit prin sentința penală nr. 1559/1996 pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. 5857/1995, fiind sancționată cu amendă penală pentru nerespectarea hotărârii judecătorești. Rezultă, deci, că după executarea hotărârii judecătorești obținută de autoarea reclamantei în anul 1993, starea de fapt stabilită prin punerea în executare a acestei hotărâri a fost din nou încălcată de recurenți, care refuză să elibereze terenul. Noua stare de fapt i-a obligat pe intimați să promoveze o nouă acțiune în revendicare pentru a putea intra în posesia bunului. Nu mai este posibilă o nouă punere în executare a sentinței civile nr. 3467/1993, întrucât pe baza acestei hotărâri judecătorești nu pot fi rezolvate situații conflictuale care au apărut după pronunțarea și punerea în executare a respectivei sentințe.
Faptul că după executarea sentinței civile nr. 3467/1993 a Judecătoriei Slatina recurenții au tulburat din nou posesia pe care autoarea reclamantei a redobândit-o asupra bunului în litigiu a impus promovarea unei noi acțiuni în revendicare, situație în care recurenții nu pot opune excepția autorității de lucru judecat, deoarece în litigiul anterior s-a avut în vedere posesia exercitată de recurenta până la promovarea acelui litigiu, în timp ce în litigiul de față se are în vedere deposedarea realizată de recurenți după executarea sentinței civile nr. 3467/1993.
Problema uzucapiunii, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, a fost în mod corect rezolvată de instanță. Eventuala posesie utilă exercitată de recurenți cu privire la bunul în litigiu nu ar putea fi reținută, în litigiul de față, decât începând cu anul 1995 (când recurenții au reintrat în posesia bunului). Orice altă eventuală posesie utilă exercitată asupra aceluiași bun de recurenți a fost întreruptă prin promovarea și admiterea, în anul 1993, cererii în revendicare formulată de numita, autoarea reclamantei, și ulterior, prin punerea în executare a hotărârii.
Potrivit art. 1865 Cod civil întreruperea cursului prescripției achizitive operează ca urmare a cererii de investire a instanței de judecată.
După întreruperea menționată, mai exact după reintrarea recurenților în posesia bunului, a început să curgă un nou termen de prescripție achizitivă, întrucât unul din efectele întreruperii cursului prescripției este acela că șterge cu totul orice prescripție începută anterior, care nu mai poate fi continuată (conform art. 1867 Cod civil).
Astfel fiind Curtea constată că nu sunt îndeplinite cerințele pentru a opera prescripția achizitivă de lungă durată. Din anul 1995 (anul reintrării în posesie) și până la data declanșării litigiului de față, 25 aprilie 2005, nu s-a scurs o perioadă de 30 ani, cât este necesar pentru a putea dobândi un bun imobil pe calea posesiei utile exercitată vreme îndelungată. Nefiind îndeplinită condiția duratei, nu prezintă interes a se mai analiza dacă în această perioadă posesia exercitată a fost sau nu una utilă.
Stabilirea bunei sau relei-credințe cu care părțile au acționat la un moment dat reprezintă o chestiune de fapt. Modul în care instanțele au apreciat probatoriul administrat, atunci când au reținut reaua-credință la edificarea grajdului fânar, nu poate fi repus în discuție în calea de atac a recursului, întrucât o asemenea critică nu se încadrează în cerințele art. 304 Cod pr. civilă.
Cererea de a se institui un drept de superficie nu putea fi primită de instanță întrucât acest drept nu poate fi instituit decât pe cale convențională. Nu s-a susținut și dovedit faptul că părțile au ajuns la o convenție în sensul păstrării de către recurenți a dreptului de folosință asupra terenului aferent grajdului cu fânar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta și intervenientul G împotriva deciziei civile nr.136 din 17 mai 2008 pronunțată de Tribunalul O l t, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata reclamantă și intimatul intervenient .
Obligă recurenta la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către intimați.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 20 Octombrie 2008
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.
Tehn./3 ex
5.11.2008
Președinte:Stela PopaJudecători:Stela Popa, Paraschiva Belulescu, Sorin Drăguț
