Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 973/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 973/R-CM
Ședința publică din 19 Mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Corina Pincu Ifrim JUDECĂTOR 2: Ion Rebeca
JUDECĂTOR 3: Georgiana
Judecător -
Grefier
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de reclamantii, G, (), OG, împotriva sentinței nr.54/F-CM din 30 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic pentru intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației depusă la dosar, lipsind recurenții-reclamanți și intimații-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Vâlcea.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că prin serviciul registratură al instanței, recurenții-reclamanți au depus la dosar cerere prin care aduc la cunoștință faptul că împuternicesc pe să-i reprezinte în prezenta cauză. S-a mai depus întâmpinare din partea intimatului-pârât Ministerul Justiției și Libertăților.
Reprezentanta intimatului-pârât Ministerul Finanțelor Publice arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lui.
Reprezentanta intimatului-pârât Ministerul Finanțelor Publice, având cuvântul, solicită respingerea recursului pentru motivele invocate în întâmpinarea depusă la dosar și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțată de instanța de fond.
În situația în care se va admite recursul formulat de reclamanți, înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive a instituției pe care o reprezintă, solicitând admiterea acesteia pentru motivele invocate în întâmpinarea depusă la dosar.
Arată că între părțile în litigiu și Ministerul Finanțelor Publice nu există raporturi juridice de muncă, plata salariului și a altor drepturi salariale fiind în sarcina angajatorului, orice culpă putând fi reținută doar în sarcina acestuia.
CURTEA
Asupra recursului de față, constată că:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 29.04.2008, reclamanții, G, (), OG, au chemat în judecată Ministerul Justiției, Tribunalul Vâlcea, Curtea de APEL PITEȘTI, Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligați pârâții la plata diferențelor de salarii calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și coeficienților de multiplicare, corectate periodic în raport de evoluția prețurilor de consum.
În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanții îndeplinesc funcția de personal auxiliar de specialitate și personal auxiliar conex la Judecătoria Bălcești, astfel că pentru respectarea principiului echilibrului puterilor în stat trebuie să se stabilească drepturile salariale în raport de criteriile arătate în cererea de chemare în judecată.
Tribunalul Vâlcea prin încheierea pronunțată la 30.06.2008, în baza art.II din OUG nr.75/2008, a trimis cauza spre competentă soluționare acestei instanțe.
Prin sentința civilă nr.54/30.09.2008 a fost respinsă acțiunea ca nefondată cu motivarea că în modul de salarizare al reclamanților nu s-a creat un tratament discriminatoriu față de alte categorii profesionale.
Împotriva hotărârii au formulat recurs reclamanții, pentru motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea căruia s-a arătat că la pronunțarea hotărârii instanța de fond nu a ținut cont de respectarea principiului echilibrului puterilor în stat, recunoscând pe această cale reclamanților, dreptul la o salarizare ce se va stabili în raport de valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică.
Analizând recursul în limita motivului invocat se apreciază ca nefondat, pentru argumentele ce urmează:
Modul de salarizare și alte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate precum și aceluia conex este reglementat de Ordonanța Guvernului nr.8/2007, potrivit căreia salariile se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare, pe grade sau trepte profesionale în raport de funcția deținută, studii vechime în specialitate ori nivelul instanței din care face parte.
Indemnizația personalului care ocupă funcție de demnitate publică a suferit modificări în ceea ce privește criteriul de calcul este reglementată, de asemenea, prin lege, nemaicalculându-se în baza unei valori de referință sectorială.
Modul diferit de stabilire a indemnizațiilor celor două categorii de personal a fost apreciat de către reclamanții-recurenți ca având un caracter discriminatoriu, urmând să fie înlăturat prin plata drepturilor salariale potrivit valorii de referință a funcțiilor de demnitate publică.
Pentru a se reține existența unui tratament discriminatoriu între cele două categorii de personal ar trebui să se constate că normele legislative privitoare la stabilirea indemnizației personalului de specialitate și celui conex din cadrul instanțelor de judecată în raport de cei ce îndeplinesc funcții de demnitate publică din cadrul autorității executive și legislative le-a fost înrăutățită situația, creându-se un tratament discriminatoriu într-un mod nejustificat, contrar principiului egalității de echilibru dintre puterile statului.
Fiindcă personalul de specialitate și cel conex din cadrul instanțelor și parchetelor nu îndeplinesc funcția de demnitate publică, nu li se pot stabili salariile potrivit criteriilor prevăzute în favoarea acestora de pe urmă, neaflându-se într-o situație comparabilă, care să justifice aplicarea aceluiași tratament.
Lipsa tratamentului discriminatoriu între cele două categorii profesionale a fost argumentul pentru care în mod corect, instanța de fond a respins acțiunea, astfel că se va păstra sentința prin respingerea recursului în baza art.312 Cod procedură civilă.
PENTRU MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții, G, (), OG, împotriva sentinței nr.54/F-CM din 30 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Grefier,
Red.
/2 ex/10.06.2009
Jud.fond;.
OPINIE SEPARATĂ
de noi, judecător - ---, asupra recursului declarat de reclamanții, G, (), OG, împotriva sentinței nr.54/F-CM din 30 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, în sensul admiterii acțiunii și obligarea primilor trei pârâții, Ministerul Justiției, Tribunalul Vâlcea, Curtea de APEL PITEȘTI, la calcularea pentru reclamanți a drepturilor salariale calculate potrivit valorilor de referință sectoriale stabilite prin OUG123/2003, OG9/2005, OG3/2006, OG10/ 2007, începând cu data intrării lor în vigoare, respingând cererea de plată a diferențelor rezultate, până la data de 29 aprilie 2005, admițând-o pentru cele calculate în continuare, proporțional cu perioada efectivă de activitate, pentru fiecare în parte, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
În ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, rt.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care, pentru muncă egală sau de valoare egală, este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit.e punctul(i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 al aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit acestei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, redate mai sus, au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Aceasta înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoge sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Pe de altă parte, se reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
Instanța internațională a concluzionat că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, apreciem că acțiunea este admisibilă.
Asupra fondului acțiunii:
Salarizarea magistraților a fost reglementată prin dispozițiile art.11din Legea nr.50/1996.
În baza art.2 din 154/1998, dispozițiile acestei legi se aplica persoanelor care ocupa funcții de demnitate publica si celor angajate pe baza de contract individual de munca in sectorul bugetar.
Prin art.28 al aceleiași legi, au fost exceptate, de la aplicarea acesteia, persoanele salarizate potrivit legii ne.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu excepția funcțiilor de demnitate publică.
Potrivit art.1/1 din Legea nr.50/1996 modificată, indemnizațiile pentru magistrați si salariile de baza pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referința sectoriala prevăzuta de lege pentru funcții de demnitate publica alese si numite din cadrul autorităților legislativa si executiva, valoarea corectata periodic in raport cu evoluția preturilor de consum in condițiile stabilite de prevederile legale. Cum se poate observa, legea specială se raportează la legea generală, în ceea ce privește acest criteriu de formare a veniturilor cuvenite.
În același timp, prin art.1(1) al nr.OUG134 din 17 septembrie 1999, privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești, ulterioară legii nr.154/1998, începând cu luna sept.1999, valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală. Această valoare se corectează periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar.
Ordonanța a fost, fără modificări, aprobată prin Legea nr.714/3 decembrie 2001 în vigoare și în prezent.
Prin întâmpinarea sa, Ministerul Justiției invocă abrogarea disp.art.art.1/1 din Legea nr.50/1996, prin puterea art.50 din nr.OUG177/2002.
Fără a lua în discuție chestiunile legate de tehnica reglementării în materia legilor organice, avute, de altfel, în vedere, de către la pronunțarea deciziei sale nr. 21din 10 martie 2008, se ignoră faptul că, potrivit art.2 -(1) din aceeași ordonanță, indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă, iar această valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, se aplică de drept și magistraților în temeiul ordonanței de urgență.
Prin Legea nr.347 din 10 iulie 2003 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților publicată în Of.nr.525/22 iulie 2003 alineatul (1) al art.2 a fost modificat, în sensul că indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută în anexa nr.1 ordonanței.
Nivelul acesteia era de 1.833.754 lei pentru 31.12.2002 adică chiar valoarea de referință aplicabilă funcțiilor de demnitate publică, actul normativ respectând dispozițiile art. art.1, alin.1 al nr.OG134/1999, în vigoare.
Pentru anii 2003 și 2004 indexările salariale au fost acordate la fel, atât magistraților, cât și celor ce ocupau funcții de demnitate publică alese sau numite(art.48 din nr.OUG177/2002 și nr.OUG191/2002 pentru anul 2003 respectiv OUG123/2003 pentru anul 2004).
Pentru a se ajunge la situația necorelării corectărilor acestei valori cu cea aplicabilă în cadrul autorităților legislativa si executivă, s-a introdus, în cuprinsul nr.OUG24/30 martie 2000, distincția inaplicabilității acesteia în privința personalului din organele autorității judecătorești, salarizat potrivit Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin dispozițiile art.13 lit.a).
Totodată, a fost adoptată lege separată, de stabilire a unor noi creșteri ale acestei valori, respectiv, nr.OUG23/2005, aprobată prin Legea nr.100/2005 și, apoi, tot astfel diferențiat, prin acte ale guvernului, inclusiv la nivelul anului 2008, când a fost formulată acțiunea de față.
Ceea ce este, însă, relevant, pentru soluționarea pricinii, o constituie scopul declarat al acestor indexări ale criteriului în funcție de care se formează veniturile salariale la nivelul bugetului de stat: potrivit art.1, alin.1 al nr.OG134/1999, acest scop este cel al echilibrării veniturilor realizate de angajații bugetari, în raport de evoluția prețurilor de consum.
Scopul declarat al acestei indexări este, potrivit art.1 alin.1 al nr.OG134/1989, al echilibrului veniturilor realizate de angajații bugetari în raport de evoluția prețurilor, de consum.
Or, prin actele sale, Guvernul României nu a făcut altceva decât să stabilească indicii cu care, această actualizare, în funcție de evoluția prețurilor de consum, avea a se face.
Ca atare, reglementarea referitoare la modul în care se constituie aceste venituri, respectiv faptul că ele suportă diferite sporuri menite să protejeze anumite drepturi ale personalului (securitate fizică, neuropsihică, obligația de confidențialitate etc.), unele dintre ele protejate inclusiv prin acte normative ale comunității internaționale (Directiva Consiliului 89/391 din 19 iunie 1989 cu privire la punerea în aplicare de măsuri vizând promovarea ameliorării securității și sănătății în muncă) sau la compensarea unor limitări legale ale unora dintre acestea, tind la diferențierea acestor categorii de personal, în funcții de conducere distincte în care ele activează.
, însă a valorii de referință sectorială în raport de evoluția prețurilor de consum, reprezintă o măsură de protecție socială împotriva unui fenomen economic care atinge deopotrivă pe toți beneficiarii veniturilor bugetare.
Or, a considera că anumite categorii nu ar necesita o egală protecție raportat la toate celelalte cărora ea le este oferită, fără a exista un temei pentru o asemenea distincție, constituie o flagrantă discriminare.
De aceea, măsura prin care puterea executivă a stabilit, ulterior anului 2005, valori distincte ale acestei măsuri de protecție a indexării valorii de referință sectorială numai în ceea ce privește categoria de titulari ai funcției publice a puterii jurisdicționale tinde a discrimina negativ pe reclamanți față de toți ceilalți cetățeni plătiți de la bugetul statului în aceleași condiții economice ale evoluției prețurilor.
Totodată, discriminatorie este și dispoziția potrivit căreia, la stabilirea drepturilor salariale ale magistraților ce nu activează în cadrul instanței supreme se are în vedere o valoare de referință sectorială distinctă de cea avută în vedere pentru aceștia, câtă vreme, atât magistrații ICCJ, cât și cei ai celorlalte instanțe din țară desfășoară aceeași muncă, respectiv activitatea judiciară, desfășurată în scopul înfăptuirii justiției și apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor potrivit art.1 din legea nr.33/2004 și art.1 din Legea nr.304/2004: puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.
Cum se poate observa, deopotrivă, magistrații, indiferent de nivelul la care ei activează, desfășoară aceeași muncă, în sensul importanței sale sociale, neexistând vreo justificare legitimă a stabili, în privința unora dintre aceștia, o valoare de bază sectorială distinctă, diferențierea făcându-se numai între instanțele cu competențe diferite, prin indicii diferiți.
Pe cale de consecință, constatându-se fondată acțiunea, urmează ca această să fie admisă și obligați pârâții, fiecare față de reclamanții cărora le datorează sume cu titlu de drepturi bănești pentru activitatea desfășurată, la plata diferențelor salariale rezultată din aplicarea acelorași indexări stabilite pentru întregul personal bugetar, aplicabile începând cu data de 26 mai 2005, așa cum au fost ele stabilite prin nr.OG9/2005, nr.OG3/2006, și nr.OG10/2007. Admiterea, însă va fi în parte, în sensul recunoașterii valorii de referință sectorială pentru stabilirea indemnizațiilor cuvenite reclamanților, potrivit cererii, însă numai începând din data de29 aprilie 2005, constatând prescrisă cererea, pentru perioada anterioară.
În măsura în care se consideră că sumele au rămas în posesia pârâților, ele au suferit o devalorizare identică cu indicele de inflație, motiv pentru care, se impune ca sumele să fie acordate, în forma actualizată în funcție de acest criteriu, spre a se respectat proporția valorii muncii pe care ele o recompensează.
Judecător,
- ---
Red.CPI/19 iunie 2009
Președinte:Corina Pincu IfrimJudecători:Corina Pincu Ifrim, Ion Rebeca, Georgiana
