Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 1797/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
DECIZIA NR.1797
Ședința publică din data de 13 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Simona Petruța Buzoianu
JUDECĂTORI: Simona Petruța Buzoianu, Vera Andrea Popescu
- - -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de pârâta SC SA, cu sediul în B, Calea, nr.239, sector 1 și reclamanții, G, și, toți reprezentanți de cabinet avocatură -, nr.424, județ P, împotriva sentinței civile nr.226 din 27.01.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta-pârâtă SC SA, prin avocat din cadrul Baroului P și recurenții -reclamanți, prin avocat din cadrul Baroului
Procedura legal îndeplinită.
Recursuri scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Părțile, prin apărători, pe rând, având cuvântul, arată instanței că nu au alte cereri de formulat în cauză și solicită cuvântul în dezbateri.
Curtea ia act că nu se formulează alte cereri în cauză și, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat, pentru recurenții-reclamanți, având cuvântul, solicită admiterea recursului, în principal, casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare, cu efectuarea unei expertize de specialitate, iar, în subsidiar, reținerea cauzei spre soluționare, modificarea în parte a hotărârii recurate, iar pe fond, admiterea cererii așa cum a fost formulată, conform motivelor de recurs.Cu privire la recursul declarat de pârâta SC SA, solicită respingerea acestuia ca fiind nefondat. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Avocat, pentru recurenta -pârâtă SC SA, având cuvântul, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești pretins cuvenite pentru " aprovizionare toamnă-iarnă ". Solicită respingerea recursului declarat de reclamanți ca fiind nefondat. Fără cheltuieli de judecată, întrucât vor fi solicitate pe cale separată.
CURTEA:
Deliberând asupra recursurilor civile de față, în baza lucrărilor dosarului, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr- reclamanții, G, si au chemat în judecata pe pârâta SC SA, solicitând obligarea acesteia la plata drepturilor bănești neacordate conf.art.176 din CCM la nivel de ramură reprezentând aprovizionare toamnă-iarnă, în cuantum de un salariu minim pe ramura, pentru anii 2005-2006; obligarea pârâtei la plata cotei de participare la profitul anual în conf.cu art.139 din CCM; diferența indemnizației de concediere neacordate în conf. cu disp.art.50 din CCM; actualizarea acestor sume de la data scadenței până la data plății, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că au fost salariati ai paratei, cu contracte individuale de munca pe perioada nedeterminata in perioade diferite si ca raporturile de munca dintre parti au incetat.
Reclamanții au mai arătat că pârâta nu a respectat obligațiile asumate prin CCM la nivel de ramură pe anii 2005-2006 și nu le-a acordat suplimentările salariale pentru aprovizionarea toamnă-iarnă, în luna octombrie a fiecărui an, în cuantum de un salariu minim pe ramură, conform art.176 al.1 si 2 din CCM la nivelul ramurii energie electrică, termica,petrol si gaze.
Mai sustin reclamanții că după privatizarea, a intrat în vigoare CCM unic la nivel național care pentru anii 2005-2006, cât și în anii 2007-2010, introduce dispoziții obligatorii cu privire la veniturile salariaților, reglementând în art.41 pct.1 lit.a si art.42 pct.2 lit.a, dreptul acestora la cota parte din profit, care în cazul societăților comerciale, poate ajunge până la 10%.
În ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere, reclamanții au susținut că în conf.cu art.50 din CCM incheiat la nivel de SA, parata era obligata sa le acorde indemnizatii de concediere ce urmau sa fie stabilite in functie de vechimea salariatului cat si a Planului Social insusit de catre parti, obligatie pe care parata nu respectat-
Reclamanții si-au întemeiat acțiunea pe disp.art.50, art.139 din CCM, art.176 al.1 si 2 CCM la nivel de ramură.
La data de 28.11.2008 pârâta a formulat întâmpinare (121) prin care a invocat excepțiile lipsei calitătii procesuale active a reclamanților, a prescripției dreptului la acțiune, în condițiile în care reclamanții nu sunt creditorii raportului juridic privind drepturile solicitate atat timp cat s-a stabilit acordarea acestor drepturi in functie de negocierile dintre patronat si sindicat precum și că dreptul la actiune este prescris in baza art.283 lit.e muncii, fiind implinit termenul de prescriptie de 6 luni, solicitand respingerea actiunii în principal prin admiterea excepțiilor iar pe fond, ca neîntemeiată cu motivarea că drepturile solicitate au fost incluse, incepand cu anul 1997 in salariul de bază al fiecărui salariat, inclusiv în cele ale reclamanților.
În ședință publică din 23.01.2009, instanta a pus în discutia partilor, exceptiile invocate pe care apoi, le-a unit cu fondul.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei la cota de participare la profit, pârâta a arătat că participarea la profit a salariatilor reprezintă o vocatie care poate deveni un drept exclusiv, numai in urma unei negocieri intre patronat si sindicat, care, in situatia analizata nu a avut loc.
La data de 26.09.2008, pârâta a formulat întâmpinare prin care solicitat respingerea capătului de cerere privind plata diferenței indemnizației de concediere, ca neîntemeiat arătând că dispozițiile art.50 din CCM au fost înlocuite în avantajul salariaților cu cele prevăzute la pct.4 din Planul Social ca urmare negocierilor purtate între si SC SA și aceste ultime dispoziții au devenit obligatorii pentru ambele părți semnatare.
La termenul din 23.01.2009, reclamanții și-au precizat acțiunea, arătând că pârâta a calculat, în mod greșit, impozitul asupra întregii sume acordate cu titlu de plăți compensatorii, întrucat, conf.art.56 al.4 lit.j din fiscal, sumele reprezentând plăți compensatorii calculate pe baza salariului mediu net pe unitate nu se impoziteaza, achitand reclamantilor cu titlu sa plati compensatorii sume mult mai mici, dupa cum rezulta din calculul anexat si deciziile de incetare a contractelor de munca.
In cauza s-a administrat proba cu acte.
Prin sentința civilă nr. 226 din 27.01.2009, Tribunalul Prahovaa respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune și a lipsei calității procesuale active, invocate de pârâtă, admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanți și a obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant, în funcție de perioada efectiv lucrată, drepturile salariale reprezentând aprovizionare toamnă-iarnă conform art.176 din CCM la nivel de ramură, calculate la nivelul salariului minim pe ramură din fiecare an, sume ce vor fi calculate și actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective, a respins capetele de cerere privind acordarea indemnizației de concediere si cota de participare la profit, ca neîntemeiate.
Totodată, a obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant câte 500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin dispozițiile art.176 alin.1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de energie electrică, termică, petrol și gaze pentru anul 2006 și anexa la Actul Adițional nr.397/2007 s-a prevăzut dreptul salariaților de a beneficia, între altele, în luna octombrie de o suplimentare salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă sub forma unui adaos în sumă fixă având cuantumul de un salariu minim pe ramură, iar potrivit art.137 din același contract, unele sporuri sau adaosuri pot fi incluse în salariul de bază.
Tribunalul a constatat că între persoana reclamanților și titularii dreptului dedus judecății există identitate, în condițiile în care salariații au dreptul de a pretinde angajatorului plata tuturor drepturilor derivând din raporturile lor de muncă, inclusiv cele solicitate prin acțiunea de față, astfel că excepția lipsei calității lor procesual active, așa cum a fost invocată de pârâtă, a fost respinsă.
Prima instanță a respins și cea de-a doua excepție, referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, reținând că acțiunea vizează un conflict de muncă, pentru care sunt incidente dispozițiile art.283 alin.1, lit.c din codul muncii, iar nu cele ale art.283 alin.1, lit. e din același cod, invocate de societatea pârâtă.
Sub aspectul fondului dreptului, tribunalul a reținut în privința primului capăt de cerere că din probele dosarului nu rezultă includerea drepturilor suplimentare pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă sub forma unui adaos în sumă
fixă având un cuantum de un salariu minim pe ramură, în salariile reclamanților, pentru perioada anilor 2005-2006, apărarea opusă de pârâtă în acest sens nefiind dovedită, deși sarcina probei revine în conflictele de muncă angajatorului, iar lipsa negocierilor dintre patronat și sindicate nu o exonerează de obligația plății drepturilor reglementate de art.176 alin.1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de energie electrică, termică, petrol și gaze.
Instanța de fond a respins capătul de cerere privind obligarea paratei sa achite reclamanților cota de participare la profit pentru perioada 2005-2006, ca neîntemeiat, reținând că în urma modificărilor Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale prin Legea nr.161/2003, vocația salariaților de a primi o cotă parte din profitul unei societăți comerciale cu capital integral sau majoritar privat (cum este cazul pârâtei) a fost înlăturată întrucât se aduce atingere regimului juridic al proprietății private, singurul organ îndreptățit să dispună asupra profitului este Adunarea Generală a Acționarilor.
De asemenea, instanța de fond a apreciat că numai în situația în care exista o hotărâre a acționarilor prin care aceștia decid ca o anumită parte sau întregul profit să fie repartizat salariaților, s-ar putea lua în discuție eventuala aplicabilitate a dispozițiilor art.139 din CCM.
În ceea ce privește capătul de cerere, prin care reclamanții susțin că în conformitate cu art.50 din CCM încheiat la nivel de SA, au dreptul la diferențe de indemnizații de concediere neacordate, tribunalul a argumentat că indemnizația minimă de concediere este distinctă de plățile compensatorii prevăzute de art.4 din Planul social și nu poate fi avută în vedere întrucât prin Planul Social s-au creat condiții mai avantajoase pentru salariați decât cele prevăzute de art.50 din CCM, drepturile rezultate din aplicarea respectivelor clauze neputând fi cumulate.
Prin art.4 din Planul social se prevede plata unor indemnizații de concediere mai mari decât cele prevăzute în art.50 CCM și nicidecum cumularea lor deoarece, în caz contrar, ar însemna să se achite pentru concedierile ce nu țin de persoana salariatului, aceleași drepturi salariale, respectiv pachete financiare cu titlu de indemnizații de concediere de două ori, ceea ce este inadmisibil.
Împotriva acestei sentințe au declarat recursuri atât reclamanții (filele 4-7) cât și pârâta (filele 9-15) criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Reclamanții au susținut că în mod greșit instanța de fond a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind sumele rezultate din diferențele de plăți compensatorii și cele cuvenite din cota parte de profit a societății pârâte, criticând această soluție, cu următoarele argumente:
- chiar dacă disponibilizările colective s-au produs în anii 2005-2006, la acordarea indemnizațiilor de concediere pârâta nu a calculat procentele de majorare a salariilor cu 13% și respectiv 10% asupra salariului mediu brut din anul 2004, așa cum era prevăzut în Planul Social.
- pârâta a calculat greșit impozitul aplicându-l asupra întregii sume acordate cu titlu de plăți compensatorii pentru că potrivit art.56 alin.4 lit.j din codul fiscal, acestea nu se impozitează.
În aceste circumstanțe, reclamanții-recurenți au susținut că în mod eronat s-a respins acest capăt de cerere, în condițiile în care nelegal, plățile compensatorii au fost diminuate cu valoarea impozitului și cea a contribuției pentru asigurări sociale de sănătate, pe de o parte, iar pe de alta, proba cu efectuarea unei expertize contabile-salarizare solicitată a fost respinsă ca neconcludentă de tribunal.
O ultimă critică vizând respingerea capătului de cerere pentru acordarea cotei-părți din profitul societății privește greșita interpretare dată de instanța de fond art.139 din contractul colectiv de muncă la nivel de societate, pentru că lipsa negocierilor pentru stabilirea întinderii dreptului, a modalităților concrete și condițiilor de acordare nu înseamnă că dreptul ca atare nu există, așa cum eronat a hotărât prima instanță.
Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și în principal casarea cu trimitere la aceeași instanță pentru efectuarea unei expertize contabile-salarizare, iar în subsidiar, modificarea sentinței și admiterea celor două capete de cerere care au fost respinse, cu cheltuieli de judecată.
Invocând cazul de recurs prevăzut de art.304 alin.1, pct.9 cod pr.civ, recurenta-pârâtă SC SA Bar eiterat cele două excepții ridicate în fața primei instanțe și a susținut că acestea au fost greșit respinse iar în fondul cauzei, a arătat în esență că hotărârea a fost dată cu greșita aplicare a legii constând în faptul că suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă a fost inclusă în salariile de bază ale tuturor angajaților, începând cu anul 1997 așa cum rezultă din adresa nr.2412/1998 (telex) și art.168 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate - încheiat și semnat de Patronat și salariați reprezentați de.-înscrisuri depuse la instanța de fond și pe care aceasta nu le-a luat în seamă.
Recurenta-pârâtă a mai susținut că lipsa negocierilor dintre și societate cu privire la aceste drepturi corespunde situației introducerii lor în salariile de bază și explică renunțarea implicită a angajaților de a pretinde acordarea separată a venitului privind aprovizionarea toamnă-iarnă.
Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și respingerea acțiunii ca prescrise sau, după caz formulate de o persoană fără calitate procesuală iar în fond, ca neîntemeiate.
Examinând soluția prin prisma actelor și lucrărilor de la dosar, a criticilor formulate de recurenți, precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză, dar și sub toate aspectele conform art.3041cod.pr.civ.Curtea constată următoarele:
Recurenții-reclamanți au fost salariați ai societății pârâte, raporturile lor de muncă încetând prin concediere individuală, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, astfel cum rezultă din deciziile depuse în copie la dosar împreună cu carnetele lor de muncă în care sunt înscrise mențiunile privind măsura încetării contractului, în conformitate cu art.65 și 66 din codul muncii și numărul deciziei prin care s-a dispus (filele 6-103).
Din deciziile individuale de concediere al căror motiv îl constituie desființarea postului ocupat de fiecare dintre reclamanții-recurenți, mai rezultă că la data concedierii s-au stabilit și drepturile cuvenite fiecăruia ca urmare a măsurii disponibilizării, denumite indemnizație de concediere și sunt stabilite în valoare brută.
Textul cadru din codul muncii, respectiv art.66 reglementează dreptul salariaților concediați din motive ce nu țin de persoana lor, de a beneficia de măsuri active de combatere a șomajului și compensații în condițiile contractului colectiv de muncă.
Art.50(1) din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate (denumit în continuare ) stabilește dreptul salariaților concediați din motive ce nu țin de persoana lor, de a primi în funcție de vechimea în societate, o indemnizație minimă de concediere constând în unul sau mai multe salarii nete.
Recurenții-reclamanți au susținut că această clauză contractuală a fost greșit evocată și aplicată de instanța de fond fiindcă în realitate ei nu și-au întemeiat cererea pe aceste dispoziții ale contractului, ci pe cele ale pct.4 din Planul Social, în temeiul cărora au primit salarii compensatorii dar care nu au fost indexate anual, începând cu anul 2004, conform art.128 alin.6 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Această ultimă clauză contractuală (fila 25 dosar fond) prevede pentru anii 2005 și 2006, creșteri procentuale medii cu 13%, 10% ale salariilor de bază, aplicându-se fondului total de salarii pentru anul la care se referă.
Curtea constată că pentru a soluționa corect cererea precizată a reclamanților, este necesară stabilirea diferențelor de reglementare ale prevederii cuprinse în art.50 (1-4) din, astfel cum au fost negociate și acceptate de părțile contractante la semnarea contractului și în raport de care este sau nu incident Planul Social, de asemenea negociat și însușit de angajator și salariați prin reprezentanții lor și care stabilește în varianta finală din 21 aprilie 2005, așa cum a fost modificată apoi prin Amendamentul din 9 ianuarie 2006, dreptul angajaților la pachete financiare, în raport de vechime, de 8,12 și respectiv 15 salarii medii brute.
Modalitatea de calcul a cuantumului indemnizațiilor de mai sus a constituit-o pentru anul 2005 salariul mediu brut pe anul anterior, iar pentru anul 2006, salariul mediu brut se va calcula aplicând procentul de creștere a salariilor din anul anterior.
Această modalitate de stabilire a indemnizațiilor de concediere fost în realitate contestată de recurenții-reclamanți, care au depus la instanța de fond propriul calcul, susținând că sumele primite nu cuprind și creșterile procentuale arătate mai sus, pe de o parte, iar pe de alta, au fost nelegal supuse impozitării, cu nerespectarea reglementărilor fiscale care exclud această categorie de plăți de la obligația de plată a impozitului de 16%.
Cu înscrisurile atașate la întâmpinare depusă la prima instanță, inclusiv modul de calcul al indemnizației de concediere pentru perioada 2005-2008 (filele 152-161) rezultă că indicele procentual de creștere anuală medie a salariului de bază, a fost aplicat începând cu anul 2005 și ulterior, astfel că mențiunea înscrisă în pct.4 din Planul social potrivit căreia" pentru 2005: salariul mediu brut din pe baza celui din 2004 ( majorat în anii următori direct proporțional, cu același procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă)" -fila 161 dosar fond-a fost pe deplin respectată, iar instanța de fond a interpretat și aplicat corect clauzele contractuale reținând că societatea pârâtă a indexat efectiv cu procentul anual de creștere, sumele plătite angajaților ce au fost concediați.
Astfel fiind, se constată că nici critica referitoare la greșita respingere a probei cu expertiză contabilă-salarizare de către instanța de fond (fila 194) nu se justifică, pentru că problema corectei dezlegări a acestei cauze este decisiv legată de interpretarea clauzelor contractului colectiv de muncă și ale Planului Social și este în atributul exclusiv de competență al instanțelor de judecată iar nu al expertului, care nu poate fi chemat să interpreteze și aplice legea în locul organelor judiciare.
Cât privește ultima critică referitoare la respingerea acestui capăt de cerere cu motivarea eronată a dispozițiilor codului fiscal privind scutirea de la plata impozitului a sumelor achitate cu titlu de plăți compensatorii, salariaților disponibilizați, Curtea constată că potrivit art.56 alin.4 lit.j din codul fiscal, în forma aflată în vigoare în perioada dedusă judecății, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit -sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective -. Această dispoziție legală invocată de reclamanți drept temei pentru justificarea cererii lor de acordare a diferenței între sumele încasate și cele pretinse, reprezentând impozitul de 16%, a fost corect interpretată de instanța de fond.
avută în vedere de legiuitor prin dispoziția sus-citată se referă exclusiv la sumele calculate pe baza salariilor medii nete, ceea ce semnifică împrejurarea, ignorată de reclamanți, că deducerile reprezentând contribuțiile legal datorate și impozitul de 16% au fost deja operate și achitate în numele și folosul, după caz, al salariatului, către bugetele de asigurări de sănătate și cel de stat.
În cazul reclamanților, astfel cum în mod explicit rezultă din deciziile de încetare a contractelor lor individuale de muncă, prin care li s-au acordat și drepturile cuvenite fiecăruia ca urmare a măsurii disponibilizării, denumite indemnizații de concediere, acestea au fost stabilite în valoare brută, respectându-se în acest fel pct.4 din Planul Social invocat de reclamanți.
Drept urmare, așa cum a reținut și instanța de fond, valoarea brută a sumei cuvenite salariatului concediat nu face parte din dispozițiile art.56 alin.4 lit.j din codul fiscal, urmând a fi diminuată cu cota de 16% reprezentând impozit legal datorat și pentru scutirea de la plata căruia, recurenții nu pot invoca nici un temei legal. Astfel fiind, cum niciuna dintre criticile aduse sentinței nu este justificată, Curtea va respinge ca nefondat recursul, în temeiul art.312 cod pr.civ. menținând în întregime ca fiind temeinică și legală hotărârea instanței de fond.
În privința capătului de cerere prin care reclamanții au solicitat și plata cotei de participare la profitul anual al societății pentru perioada 2005, 2006 Curtea constată că prima instanță, interpretând corect dispozițiile art.139 din a
respins acest capăt de cerere.
În formularea din, art.139 stabilește că atât cota de participare la profitul anual cât și modalitatea concretă de acordare precum și condițiile de diferențiere între salariații SA vor fi stabilite prin negociere cu.
Această clauză contractuală nu generează prin ea însăși dreptul la acordarea cotei de participare la profitul societății, existența acestui drept fiind într-adevăr dublu condiționată, așa cum în mod corect a susținut recurenta, de:
-înregistrarea de profit la finele fiecărui an din perioada de referință ce face obiectul litigiului (anii 2005, 2006)
-negocierea modalităților concrete de acordare și a criteriilor de diferențiere între salariați, cu.
Cum în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de însăși clauza contractuală pentru valabila existență a dreptului la cota de participare la profit, pe de o parte, iar pe de alta, cum în legislația română actuală nu este reglementată obligația adunării generale a acționarilor unei societăți pe acțiuni (societatea recurentă SC SA fiind constituită ca societate pe acțiuni sub regimul instituit de Legea nr.31/1990 modif. prin Legea nr.161/2003) să acorde salariaților săi dreptul de participare la beneficii-conform art.178 și art.183 din aceste acte normative - rezultă că art.139 din conferă salariaților doar premisele negocierii unui eventual drept de a participa la beneficiul (profitul) net al societății, cu respectarea cerințelor impuse de actul constitutiv al societății angajatoare și a condițiilor prealabile stabilite prin această clauză contractuală, astfel cum au fost enumerate mai sus și numai dacă nu s-a decis reinvestirea profitului societății iar nu distribuirea lui.
Pentru considerentele care preced, Curtea constatând că niciuna dintre criticile aduse sentinței prin recursul reclamanților nu se justifică, în temeiul art.312 cod pr.civ. se va respinge recursul exercitat de aceștia ca nefondat.
În privința recursului exercitat de recurenta-pârâtă, Curtea constată că instanța de fond a respins în mod corect excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât potrivit art. 283 alin.1 lit.c codul muncii în situația în care obiectul litigiului constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat termenul de prescripție este de 3 ani indiferent de izvorul acestor drepturi salariale, fiind de neconceput ca pentru aceleași drepturi să existe termene de prescripție diferite în funcție de izvorul acestora și în plus dispozițiile art. 283 alin.1 lit.c codul muncii au caracter de normă specială în raport cu disp. art. 283.1 lit.e codul muncii care se referă la toate drepturile, respectiv obligațiile prevăzute într-un contract colectiv de muncă între care și drepturile salariale.
Referitor la cea de a doua excepție, respinsă de asemenea ca neîntemeiată de prima instanță, Curtea reține următoarele:
Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care ar fi titular al dreptului afirmat (calitate procesuală activă) și între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).
Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea sa procesuală cât și pe cea a pârâtului chemat în judecată, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa.
În cauză de față, reclamanții au indicat cu claritate în cererea introductivă de instanță atât obiectul pretențiilor lor cât și motivele de fapt și de drept pentru care au chemat în judecată societatea pârâtă, astfel că aceștia au calitatea procesuală de a sta în judecată în raportul juridic cu pârâta pentru drepturile bănești pe care le-au cerut în nume propriu, afirmând că acestea decurg din relațiile lor de muncă cu unitatea angajatoare, astfel că excepția a fost corect respinsă de instanța de fond.
În ceea ce privește criticile aduse fondului dreptului dezlegat de prima instanță, Curtea stabilește următoarele:
Reclamanții au fost salariați al societății pârâte SC SA B, Sucursala -astfel cum rezultă din copiile carnetelor lor de muncă anexate acțiunii.
Dreptul salariaților de a beneficia, între altele, în luna octombrie de o suplimentare salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă sub forma unui adaos în sumă fixă având un cuantum minim de un salariu minim pe ramură este stabilit prin dispozițiile art.168 alin.1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de unitate (denumit în continuare ) pe anul 1997(filele 154-157 dosar fond).
Potrivit art.168 al.2 din același contract, începând cu 1.06.1997 suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă iarnă va fi introdusă în salariul de bază după un mod de calcul ce va face obiectul unui act adițional la prezentul contract.
Așadar voința părților contractante a fost aceea ca, suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă să fie inclusă în salariul de bază, stipulându-se expres despre aceasta în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, așa cum s-a arătat.
În acești termeni, cum reclamanții au susținut că suplimentarea salarială privind aprovizionarea de toamnă nu a fost inclusă în salariile lor, iar pârâta s-a apărat susținând contrariul, iar în recurs a reiterat această susținere, Curtea va verifica dacă instanța de fond a stabilit în mod legal și temeinic dreptul reclamanților la plata sumei revendicate cu acest titlu pentru anii 2005-2006.
Curtea reține că recurenta-pârâtă a susținut și dovedit cu înscrisurile depuse la dosar atât la instanța de fond cât și în recurs că suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă a fost inclusă în salariile de bază ale angajaților, inclusiv al reclamanților, astfel cum se va arăta în continuare:
Prin art.168 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate pe anul 1997 (denumit în continuare ) încheiat de fosta Regie Autonomă a RA, pe de o parte și salariați, reprezentați de pe de alta, s-a prevăzut dreptul la suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă în cuantum minim de un salariu minim pe RA, valoarea concretă a acestui drept urmând a fi introdusă în salariul de bază începând cu data de 1 iunie 1997.
Apoi, pentru anul 1998, art.168 alin.2 prevede expres (filele 156-157) că suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă a fost efectiv inclusă în salariul de bază - conform telexului nr.2412/1998 (fila 158 dosar fond).
Acest înscris depus la instanța fondului, emis și semnat de SN SA pe de o parte și pe de alta, stabilește ca prima anuală de aprovizionare pentru toamnă să fie inclusă în salariu sub forma unei cote procentuale începând cu data de 1 martie 1998, astfel: salarii brute de bază până la 1.000.000 lei-10%; salarii brute de bază între 1.000.000-2.000.000 lei-7% și salarii peste 2.000.000 lei-5%, salariile brute de bază fiind astfel majorate de la această dată, și constituind baza la care au fost calculate și acordate creșteri salariale rezultate din indexările periodice stabilite prin hotărâri ale Guvernului României (nr.860/1996, nr.466/1997, nr.208/1998).
Și în continuare, în contractele colective de muncă la nivel de unitate aferente anilor 1999-2002 dreptul salarial suplimentar pentru aprovizionarea de toamnă este prevăzut în aceiași termeni de mai sus (filele 159-160) iar ulterior anului 2002, deși reglementarea nu mai este stipulată, nu s-a susținut și nici nu s-a probat că nu ar mai fi fost plătit, fiindcă salariile angajaților nu au fost diminuate cu sumele sau cotele procentuale arătate expres în adresa semnată și însușită de părțile contractante, așa cum a fost analizată în cele ce preced.
Curtea mai reține că această adresă a cărei natură juridică este aceea a unui veritabil act adițional la, nu a vizat Sucursala -unde au fost salariați reclamanții, fiindcă în anul 1997, această sucursală nu făcea parte din subunitățile Regiei Autonome a - RA, dar pentru considerentele care urmează a fi expuse, clauzele negociate în conținutul lor le sunt opozabile în sensul includerii efective a suplimentării salariale pentru aprovizionarea de toamnă în salariul de bază.
Prin OUG nr.49/15 septembrie 1997, aprobată prin Legea 70/1998, s-a înființat Societatea Națională a SA B, societate pe acțiuni, prin reorganizarea fostei Regii Autonome a -care a fost desființată- astfel că pentru anul 1998, a fost încheiat și semnat de SNP SA și .
Prin același act normativ-Anexa 2, Sucursala a fuzionat prin absorbție cu Societatea Națională a SA B, noul proprietar preluând prin transfer în interesul serviciului atât personalul fostei Regii Autonome cât și personalul din societățile nominalizate în Anexa 2 ordonanței, adică și salariații Sucursalei, cu toate drepturile și obligațiile de la data transferului, decurgând din: contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, contractul individual de muncă și orice alte dispoziții privind condițiile de muncă și salarizare, conform art.13 din OUG.nr.49/1997).
Sindicatul liber al salariaților Sucursalei aparținea, înaintea fuziunii, de Federația Sindicală din -" - " iar la data de 28 februarie 1998 s-a afiliat la, urmare absorbției stabilite prin actul normativ sus-citat, astfel că toate contractele colective de muncă încheiate și semnate în numele salariaților de această federație sindicală le sunt opozabile, inclusiv actele prin care s-a negociat și aplicat efectiv modalitatea de acordare a
suplimentării pentru aprovizionarea de toamnă, aflată în disputa juridică a părților în cauza de față.
În plus, din copiile carnetelor de muncă ale reclamanților rezultă că la data de 1 iunie 1999 au fost majorate și reașezate salariile acestora conform adresei nr.3552/1999 prin egalizarea grilelor de salarizare și a claselor de salarizare cu
cele ale personalului SNP SA, salariații beneficiind de toate drepturile salariale și indexările acordate până la această dată și incluse în salariul de bază începând cu data de 1 martie 1998, în conformitate cu adresa (telex) nr.2412/1998.
În egală măsură, din aceleași înscrisuri mai rezultă că atunci când angajatorul a procedat la indexarea periodică a salariilor, iar nu la majorarea ori reașezarea lor ca efect al transferului la noua societate, mențiunea a fost operată ca atare în carnetele de muncă, inclusiv actul normativ care a generat-o, respectiv. nr.684/1993, nr.443/1994, nr.466/1997 sau nr.208/1998, iar împrejurarea de netăgăduit a încasării efective a suplimentării salariale pentru aprovizionarea de toamnă, prin includerea sumei cuvenite cu acest titlu în salariul de bază încă din anul 1998, explică de ce reclamanții nu au înțeles să revendice acest drept timp de aproximativ 10 ani, fără vreo justificare verosimilă.
În concluzie, Curtea constată că recursul formulat de pârâtă este fondat deoarece aceasta a făcut dovada introducerii acestui drept în salariile brute de bază ale angajaților prin efectul includerii și menținerii lui în salariul brut de bază începând cu anul 1998 și până în prezent, astfel că acțiunea prin care același drept salarial este revendicat din nou pentru anii 2005-2006, fost în mod greșit admisă.
Drept urmare, Curtea va admite acest recurs, în temeiul art.312 cod pr.civ. va modifica în parte sentința în sensul că va respinge și capătul de cerere privind contravaloarea aprovizionării pentru toamnă-iarnă ca neîntemeiat, înlăturând obligația pârâtei de la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanții, G, și,toți reprezentanți de cabinet avocatură -, nr.424, județ P, împotriva sentinței civile nr.226 din 27.01.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova.
Admite recursul declarat de pârâtaSC SA, cu sediul în B, Calea, nr.239, sector 1, împotriva sentinței civile nr.226 din 27.01.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova.
Modifică în parte sentința, în sensul că respinge și capătul de cerere privind aprovizionarea toamnă-iarnă, ca neîntemeiat.
Înlătură obligația pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13. 10.2009
Președinte, JUDECĂTORI: Simona Petruța Buzoianu, Vera Andrea Popescu
- - - - - - - -
Grefier,
Red.
Tehnored./
5 ex/11.11.2009
f- Tribunal
, R
Președinte:Simona Petruța BuzoianuJudecători:Simona Petruța Buzoianu, Vera Andrea Popescu
