Rezoluțiune contract. Jurisprudență. Decizia 73/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE CIVILA NR.73/
Ședința publică de la 16 Februarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Paulina Georgescu
JUDECĂTOR 2: Vanghelița Tase
JUDECĂTOR 3: Eleonora Spiridon
Grefier - -
S-a luat în examinare recursului civil declarat de recurentii-reclamanti
G, și - Constanta,Al.- nr.3.-...56 - împotriva sentintei civile nr.8758/22.05.2008 pronunțată de Judecătoria Constanta și împotriva deciziei civile nr.656/14.11.2008 pronunțată de Tribunalul Constanta în dosarul civil nr.3210/212/22.05.2008, în contradictoriu cu intimații-pârâți C, - Constanta,-.-.18.parter, MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANȚELOR B, sector 5,- și MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, Constanta,-, având ca obiect rezoluțiune contract.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru recurentii-reclamanți avocat conform împuternicirii avocatiale nr.-/12.02.2009 depusă la dosar,pentru intimata-pârâtă Constanta se prezintă avocat conform împuternicirii avocatiale nr.21/15.02.2009 depusă la dosar, lipsind celelalte părti.
Procedura legal îndeplinită conform art.87 și urm.Cod pr.civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul este declarat în termen,motivat și netimbrat.
După referatul grefierului de ședință;
Apărătorul recurentilor-reclamanti, depune la dosar taxa judiciară de timbru în valoare de 4, lei conform chitantei nr.- și timbru judiciar de 0,15 lei raportat la obiectul dedus judecății. Depune înscrisuri pe care le înmânează și apărătorului intimatului-pârât Constanta.
Instanta luând act că nu mai sunt alte cereri prealabile ori înscrisuri de depus la dosar, fiind lămurită asupra cauzei, în conformitate cu art.150 Cod pr.civilă declară dezbaterile închise, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul părtilor.
Apărătorul recurentilor-reclamanti, își întemeiază cererea de recurs pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Arată că instanta de apel a făcut o gresită aplicare a legii sub aspectul momentului începerii curgerii prescriptiei actiunii în rezolutiune. Împrejurarea că recurentii-cumpărători au aflat odată cu actiunea în revendicare care este adevăratul proprietar nu poate constitui momentul începerii curgerii prescriptiei pentru o actiune în raspundere contractuală, ci eventual pentru promovarea angajării unei raspunderi.Solicită să se constate că prin predarea bunului către recurenti, prescriptia dreptului la acțiune a recurentilor a fost întreruptă,ea reluându-și cursul după data de 16.11.2008,când din posesia lor a ieșit bunul
În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate în sensul respingerii exceptiei prescriptiei dreptului la actiune.
Apărătorul intimatei-pârâte Constanta, având cuvântul arată că în mod corect s-a constatat că dreptul la actiune a luat naștere la data la care în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească,reclamantii au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului. De la acel moment recurentii au cunoscut că nu se mai află în proprietatea imobilului pentru care s-a încheiat contracte vânzare-cumpărare cu Constanta; fiind vorba de o actiune cu caracter patrimonial,potrivit Decretului nr.167/1958, dreptul la actiune s-a stins la data de 16.10.2003.
În concluzie,solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Instanta rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Asupra recursului de față;
Reclamanții G și au chemat în judecată pârâta Exploatarea Domeniului Public și Privat C(denumita in continuare ) pentru a se dispune rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr.27180/30.09.1996 privind apartamentul nr. 56 situat în C,-, -. D si obligarea pârâtei la restituirea prețului actualizat și plata de daune-interese în cuantum egal cu valoarea de circulație a imobilului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a susținut că prin contractul menționat reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menționat în temeiul Legii nr. 112/1995. Ulterior acestui moment numiții și au redobândit proprietatea asupra bunului ca urmare a sentinței civile nr. 9443/03.06.1999 rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1368/16.10.2000 a Curții de APEL CONSTANȚA, prin care reclamanții au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.
S-a apreciat de către reclamanți că pârâta a procedat la vânzarea lucrului altuia astfel ca neexecutarea culpabilă a obligației vânzătorului de a transfera proprietatea bunului dă naștere dreptului de a solicita rezoluțiunea contractului.
Reclamanții au mai susținut că au fost de bună credință dar prin invocarea de către terțe persoane a dreptului de proprietate asupra bunului ce a format obiectul vânzării-cumpărării, au dreptul de a fi despăgubiți, urmare a evingerii suferite din culpa pârâtei-vânzătoare.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 1020-1021 Cod civil.
Pârâta Caf ormulat întâmpinare prin intermediul căreia a arătat că se impune respingerea acțiunii și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice prin C pentru restituirea prețului plătit întrucât sumele obținute din vânzarea către chiriași a imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr.112/1995 au generat un fond extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului Finanțelor, din care doar un procent de 1% revine unităților de administrare teritoriale.
Reclamanții au formulat, pe parcursul judecății, precizări cu privire la obiectul acțiunii. S-a arătat ca instanța a fost investita cu o acțiune în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 27180/30.09.1996, în condițiile în care vânzătorul, în mod culpabil, nu și-a executat obligația de a dobândi în mod valabil proprietatea asupra bunului transmis.
Pentru aceste considerente, s-a apreciat că devin incidente dispozițiile art. 1336 al. 1 și art. 1337 cod civil privind obligația vânzătorului de a răspunde pentru prejudiciul creat ca urmare a evicțiunii.
În ce privește capătul de cerere privind acordarea de daune interese, reclamanții au susținut că temeiul îl constituie răspunderea contractuală. Astfel, au fost invocate dispozițiile art. 1085 Cod civil care prevăd că debitorul răspunde pentru daunele previzibile sau prevăzute, afară de cazul neexecutării dolosive, când răspunde și pentru daune imprevizibile.
Prin întâmpinarea formulată de către Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, citat în calitate de persoană chemată în garanție, a fost invocată, pe cale de excepție, lipsa calității procesuale pasive având în vedere că nu a fost parte in contractul de vânzare-cumpărare a cărui rezoluțiune se solicită. În aceste condiții, s-a apreciat că unității administrativ-teritoriale, care a mandatat P C să vândă bunurile aparținând domeniului privat, îi revine obligația de a restitui contravaloarea sumei achitate de către reclamanți cu titlu de preț.
Instanța a dispus și citarea Municipiului C în calitatea de titular al dreptului de proprietate, pârâta inițial chemată în judecată având calitate de mandatar al acestuia.
A fost invocata excepția prescrierii dreptului material la acțiune, raportat la prevederile art. 1 din Decretul 167/1958. S-a susținut că termenul de prescripție se impune a fi calculat de la data la care pârâții au pierdut proprietatea imobilului în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1368/16.10.2000 a Curții de APEL CONSTANȚA.
Prin sentința civilă nr.8758/22.05.2008 Judecătoria Constanțaa admis excepția prescrierii dreptului la acțiune și pe cale de consecință a respins acțiunea principală cât și cererea de chemare în garanție.
A motivat instanța de fond că actul de vânzare-cumpărare al reclamanților a fost încheiat la data de 30.09.1996. Prin sentința civilă nr. 9443/03.06.1999 a Judecătoriei Constanța rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1368/16.10.2000 a Curții de APEL CONSTANȚA, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari ai imobilului, și, și au fost obligați reclamanții din prezenta cauză să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 27180/1996.
Reclamanții au investit instanța cu o acțiune în rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare ca urmare a neexecutării obligației vânzătorului de a dobândi în mod valabil proprietatea asupra lucrului vândut. Acțiunea este una personală care însoțește un drept de creanță, prescriptibilă in termen de 3 ani potrivit art. 3 al. 1 din Decretul nr. 167/1958 și care curge conform art. 7 al. 1 de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, respectiv data la care in mod irevocabil, prin hotărâre judecătorească, au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, și anume la 16.10.2000, când a fost pronunțată decizia civilă a Curții de APEL CONSTANȚA cu nr. 1368.
Nu a fost însușită argumentația reclamanților potrivit cu care dreptul la acțiune s-a născut în momentul pierderii detenției imobilului apreciindu-se că simplul fapt al tolerării în apartament nu poate echivala drept o cauză de întrerupere a termenului de prescripție, în sensul dispus de art. 16 din Decretul 167/1958.
A mai apreciat instanța de fond că, dat fiind obiectul secundar al acțiunii principale, ce a vizat acordarea de daune interese în echivalentul valorii de circulație actuale a imobilului preluat fără titlu valabil, Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentant al statului, își justifică calitatea procesual pasivă.
Împotriva acestei soluții au declarat apel reclamanții care au criticat hotărârea instanței de fond din perspectiva soluționării greșite a excepției prescrierii dreptului la acțiune.
Astfel s-a criticat faptul ca instanța de fond a înlăturat apărarea reclamanților cu privire la întreruperea dreptului de prescripție. Împrejurarea că vânzătoarea debitoare a procedat la predarea bunului către reclamanții cumpărători creditori constituie o cauză de recunoaștere a dreptului acestora din urmă. Hotărârea judecătorească prin care s-a admis cererea in revendicare nu poate produce efecte de natura a influenta cursul prescripției între părțile semnatare ale convenției. De altfel nici hotărârea judecătorească de evacuare nu poate produce efecte juridice decât între reclamanții apelanți și adevărații proprietari care nu sunt parte în proces și nu profită intimaților.
Au mai susținut apelanții și faptul că, în mod greșit au fost apreciați ca tolerați de către instanța de fond de vreme ce titlul lor de proprietate nu a fost desființat.
Intimatul Municipiul Constanta prin Primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului.
Alte probatorii nu au fost administrate in fata instanței de apel.
Soluționând apelul, Tribunalul Constanțaa pronunțat decizia civilă nr. 56 din 4.03.2008 prin care a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții G și, împotriva sentinței civile nr. 8758 din 22.05.2008 pronunțată de Judecătoria Constanța, în contradictoriu cu pârâții C și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă la data de 16.10.2000 reclamanții au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu numiților și.
De la această dată a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani înăuntrul căruia puteau să solicite rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.
În cauza dedusă judecății reclamanții au introdus acțiunea la data de 28.02.2007 după expirarea termenului de 3 ani, fapt pentru care în mod corect instanța de fond a respins acțiunea ca fiind prescrisă.
În termen legal, împotriva sentinței civile nr. 8758 din 14.11.2008 a Tribunalului Constanța au declarat recurs reclamanții G și.
Motivează recursul arătând că Tribunalul Constanța în soluționarea apelului a făcut o greșită aplicare a legii pentru următoarele considerente:
1) Sub aspectul momentului începerii curgerii prescripției acțiunii în rezoluțiune:
Ceea ce caracterizează contractul de vânzare-cumpărare ce are ca obiect lucrul altuia este asumarea de către vânzător a obligației de a dobândi el însuși proprietatea asupra bunului transmis. Prin urmare, acest tip de vânzare constituie o excepție de la transmiterea instantanee a dreptului de proprietate ce se aplică și în situația în care cumpărătorul nu a cunoscut că vânzătorul nu este proprietarul bunului, ca în speța de față, vânzarea urmând a fi perfectată odată cu executarea obligației vânzătorului.
Împrejurarea că recurenții cumpărători au aflat odată cu acțiunea în revendicare care este adevăratul proprietar nu poate constitui momentul începerii curgerii prescripției pentru o acțiune în răspundere contractuală, ci eventual pentru promovarea angajării unei răspunderi în evicțiune sau a unei acțiuni în anularea contractului încheiat între părți.
Din moment ce părțile nu au stabilit un termen în care debitorul obligației să dobândească dreptul de proprietate asupra lucrului vândut, intimata oricând până la momentul în care recurenții au fost evacuați din imobil, pierzând astfel posesia bunului, avea posibilitatea de a-și executa obligația.
2) În ceea ce privește întreruperea prescripției ca act de recunoaștere a dreptului recurentei creditoare de către intimata debitoare a obligației, în mod greșit a reținut instanța de apel, că aceasta trebuia făcută după admiterea acțiunii în revendicare, atâta vreme cât raportul juridic între părți s-a încheiat odată cu semnarea convenției și predarea bunului, respectiv plata prețului.
Recunoașterea dreptului s-a făcut prin predarea bunului vândut, ulterior intimata vânzătoare nefăcând nici un act de natură a relua bunul din posesia recurenților cumpărători, care ar fi putut echivala cu o recunoaștere a dreptului, ba mai mult s-a opus admiterii susținând tot timpul valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu recurenții, neefectuarea ulterior acestui moment a altor acte de recunoaștere nefiind în măsură a interveni asupra modificării actului anterior și respectiv, asupra prescripției.
În concluzie, prin predarea bunului către recurenți, prescripția dreptului la acțiune a fost întreruptă, ea reluându-și cursul după data de 16.11.2008, când bunul a ieșit din posesia lor și pe cale de consecință, dreptul la acțiune există.
Pentru cele menționate mai sus au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței apelate și pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Analizând decizia recurată în baza motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele:
Raportat la prevederile art. 1 din Decretul 167/1958, potrivit cu care " dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege", cu trimitere la art. 3, în mod corect instanța de fond a constatat că dreptul la acțiune al reclamanților este prescris, acțiunea fiind promovată cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de textul citat.
Astfel, reclamanții puteau promova acțiunii în termenul de 3 ani calculat de la data la care aceștia au pierdut proprietatea imobilului, respectiv până la data de 16.10.2003. Termenul în care reclamanții trebuiau să promoveze această cerere este de 3 ani de la data la care, irevocabil, aceștia au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în considerarea art. 7, care dispune că:
"Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
În obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.
Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul ".
În speță, dreptul la acțiune s-a născut la data la care reclamanții au pierdut irevocabil proprietatea bunului. Cât timp acțiunea a fost promovată în anul 2007, evident dreptul la acțiune este prescris.
Apărările recurenților în sensul că termenul de prescripție ar curge de la data predării bunului sunt nefondate și nu își regăsesc corespondent în normele legale aplicabile.
Pe de altă parte, în cauză nu a intervenit nici vreo întrerupere sau suspendare a cursului prescripției extinctive, nici Municipiul C și nici C neefectuând acte de recunoaștere a dreptului reclamanților, niciodată.
Pentru considerentele expuse, Curtea în baza art. 312 Cod pr. civilă va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții reclamanți G și, împotriva deciziei civile nr. 656 din 14.11.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța.
Va respinge cererea de obligare la cheltuieli de judecată formulată de Municipiul C, reprezentat prin Primar, întrucât nu a depus la dosar chitanța pentru cheltuielile de judecată, ceea ce conduce la concluzia că nu au fost dovedite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul civil declarat de recurenții reclamanți G, și, domiciliați în Constanta,-, -. D,. 56, împotriva sentinței civile nr.8758 din 22.05.2008 pronunțată de Judecătoria Constanta și împotriva deciziei civile nr. 656/14.11.2008 pronunțată de Tribunalul Constanta în dosarul civil nr. 3210/212/22.05.2008, în contradictoriu cu intimații pârâți C,cu sediul în Constanta,-, -18, parter, MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5 și MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, cu sediul în Constanta,-, ca nefondat.
Respinge cererea de cheltuieli de judecată ( lipsă chitanță).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16 februarie 2009.
Președinte, Judecători,
- - - -
Grefier, - -
- -
Jud fond
Jud. apel,
Red.dec.jud. /20.03.2009
Dact.gref.
2 ex./ 20.03.2009
Președinte:Paulina GeorgescuJudecători:Paulina Georgescu, Vanghelița Tase, Eleonora Spiridon
