Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 6348/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 6348
Ședința publică de la 13 2009
Completul constituit din:
Președinte: - -
JUDECĂTOR 1: Mihaela Mitrancă
JUDECĂTOR 2: Manuela Preda Popescu
Grefier:
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M împotriva sentinței civile nr. 870/15.05.2009, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, C, precum și cu intimații-pârâți Tribunalul Mehedinți și Curtea de APEL CRAIOVA, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că recursurile sunt declarate și motivate în termen legal, iar în cauză se solicită judecarea potrivit art. 242 alin. 2 Cod proc. civ.
Curtea, având în vedere că se cere judecarea în lipsa părților, constată pricina în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA:
Asupra recursurilor civile de față:
Prin sentința nr. 870 din 15 mai 2009, Tribunalul Mehedinția admis în parte acțiunea formulată de petenți, împotriva pârâților Ministerul Justiției, Tribunalul Mehedinți, Curtea de APEL CRAIOVA, Ministerul Economiei și Finanțelor,
A respins acțiunea formulată de reclamanții, C și șis - luat act că reclamanta a renunțat la judecată.
S- admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada septembrie 2004 - 27 2005.
Au fost obligați pârâții să plătească reclamanților, sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul brut de bază lunar începând cu data de 27.11.2005 și până la pronunțare și începând cu data de 1.03.2008 și până la pronunțare pentru reclamanta, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Au fost obligați pârâții să le acorde reclamanților susmenționați, același spor și pentru viitor.
S-a luat act că reclamantele și au renunțat la judecata acțiunii.
A fost obligat pârâtul Tribunalul Mehedinți să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce și să vireze sumele necesare plății acestor drepturi.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Prin acțiunea introductivă, reclamanții au invocat o faptă discriminatorie, urmare a situației existenței mai multor acte normative prin care se acordă sporul de confidențialitate unor categorii profesionale care au acces la un anumit gen de informații, reclamanții susținând că deși, în calitatea sa de personal auxiliar de specialitate, prin activitățile desfășurate are acces la informații confidențiale, fiind chiar obligați, conform art. 78 din Legea Nr.567/2004 fiind obligați să păstreze secretul profesional, în mod neechitabil și nejustificat nu primesc sporul de confidențialitate.
Potrivit art. 78 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, "Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este obligat să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care ia cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procesele aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul."
În articolul 3 din Legea nr. 567/2004, se menționează că, "Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT".
Instanța constatat că în scopul asigurării mai eficiente a confidențialității informațiilor clasificate în legislația națională au fost concretizate o serie de acte normative menite să confere categoriilor de persoane - salariați ce gestionează astfel de informații sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la asemenea informații. Astfel, prin art.3 din legea nr.444/2006, pentru aprobarea nr.OG 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranța națională, s-a prevăzut ca " pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul-avizul de securitate deținut,cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe baza de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publica și siguranța naționala, beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază".
De asemenea, prin dispozițiile art.15 alin. (1 ) din nr.OG 6/2007, privind unele măsuri de reglementate drepturilor salariale și altor drepturi ale funcționarilor publici s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzute în legea nr. 444/2006, ci și altor categorii de funcționari publici, respectiv celor din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ.
În aceeași ordine de idei, prin art. 20 alin. (3) din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 405/2006, s-a acordat acest spor de confidențialitate de până la 15% și membrilor plenului, precum și altor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Însăși OG nr. 137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prevede în art. 30 alin. (3), acordarea sporului de confidențialitate de până la 15% personalului din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, tocmai în ideea unui tratament echitabil și similar a tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice ce gestionează informații clasificate sau confidențiale.
Conform art.13 din OUG nr. 57/2000, art. 30 alin. (3) din nr.OG 137/ 2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin. (1) din nr.OUG 123/2003, art.3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. (1) din nr.OG 6/2007, art.20 alin. (3) din legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art.13 din nr.OG 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plata a acestui spor salarial. Potrivit art. 78 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, "Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este obligat să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care ia cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procesele aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul."
De remarcat este și faptul că, prin decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în sensul că, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară.
În articolul 3 din Legea nr. 567/2004, se menționează că, "Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT".
După cum se observă din textul de lege enunțat mai sus, din personalul auxiliar de specialitate nu fac parte șoferii, aprozii și agenții procedurali, aceștia alcătuind în concepția legiuitorului o categorie profesională distinctă respectiv aceea de personal conex la personalul auxiliar de specialitate.
Pe de altă parte din relațiile comunicate prin adresa nr. 189 din 12.05.2009, de Tribunalul Mehedinți, la solicitarea instanței, a rezultat că reclamantele și C îndeplinesc funcțiile de aprod, iar reclamantul, funcția de șofer și cum din fișa postului ce conține atribuțiile personalului conex personalului auxiliar de specialitate, a reieșit că acesta în exercitarea atribuțiilor de serviciu nu lucrează cu date confidențiale, astfel că acțiunea acestora a fost respinsă.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a celorlalți reclamanți, în calitate de personal auxiliar de specialitate, instanța a reținut că, față de obligația de confidențialitate pe care trebuie să o respecte (" să nu dezvăluie sau să folosească informațiile obținute în calitate de grefierisă păstreze dosarele cu caracter confidențial în incinta instanței să nu permită consultarea lor" - art.15 alin.1 și 2 din Hot. Nr.328/2005 a: să" păstreze secretul profesional"-art.91 alin.1 din Legea Nr.303/2004) aceasta fiind o clauză legală a raportului de muncă al acestuia, o clauză obligatorie ( iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii), însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională ( de muncă ) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept instituit și o obligație de plată ( o contraprestație salarială), pe cale de analogie legii ( deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial, în caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea dreptul la plata egală pentru munca egală, dreptul la salariu pentru munca prestată ( potrivit art. 16 alin. (1) și art. 41 alin. (2) din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art.6 și art. 154 din Codul Muncii ).
Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă al funcției deținute.
Însă, este de remarcat că reclamanții deși își execută obligația de confidențialitate în calitatea lor de grefieri, fiind debitori ai acestor obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest în spor salarial și pentru celelalte categorii socio-profesionale ținute de respectarea obligației de confidențialitate.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale ( deci, indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Prin art.2 alin. (1) nr.OG 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc, care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin. (3) din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1 ), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare fiind absurd și de neconceput a se accepta ca obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct. (1) din declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede ca diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate, la fel ca și reclamantul.
Astfel, având în vedere atribuțiile prevăzute în statut, codul deontologic și regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești pentru grefierii ce funcționează în instanțele românești, rezultă în mod clar și indubitabil că acestei categorii profesionale îi sunt aplicabile interdicțiile vizând respectarea confidențialității lucrărilor, fără a i se acorda, în contrapondere, sporul de confidențialitate raportat la gestionarea informațiilor prelucrate în cadrul funcției exercitate, fiind privați astfel de un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul adițional nr.12, prin discriminarea existentă între diferitele categorii socio-profesionale ce uzitează date cu caracter confidențial sau " secrete profesionale".
În conformitate cu prevederile art.14 din Convenția Europeană Drepturilor Omului, purtând titlul " Interzicerea discriminării", "exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație", acesta fiind principiul egalității tuturor în fața legii, " lista cuprinsă în art. 14 nefiind limitativă", dreptul la nediscriminare " protejând persoanele fizice și persoanele juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului la care România a aderat, trebuie respectată cu prioritate față de dreptul intern, în caz contrar instituindu-se răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor pe care și le-a asumat Statul Român.
Conform art.16, " Egalitatea în drepturi ", din Constituția României, potrivit cu care: " cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", trebuia ca și grefierii să beneficieze de sporul de confidențialitate de 15%, atâta timp cât sunt obligați să păstreze secretul confidențialității ca și alte categorii de persoane, dar fără a beneficia ca și acestea de sporul menționat.
Instanța reținut că deși au fost pronunțate deciziile nr.818, 819, 820 și 821 din 03 iulie 2008, publicate în nr.537/15 iulie 2008, prin care sunt declarate neconstituționale anumite articole din OG nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în cauză au aplicabilitate dispozițiile dreptului comunitar al muncii, acestea având caracter prioritar față de dispozițiile naționale, și anume prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în oficial al Comunităților Europene nr. L 180 din 19 iulie 2000, și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000.
Art.20 din Constituția României prevede că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.
Instanța a reținut că acordarea acestui spor de confidențialitate doar pentru anumite categorii de personal ținute de obligația de confidențialitate s-a realizat fără arătarea scopului urmărit și a rațiunii legii, conducând la crearea unui tratament diferențiat ce nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie justificat rațional, cu respectarea principiului egalității cetățenilor.
Nu orice diferență de tratament semnifică discriminare, iar pentru a putea fi reținut tratamentul diferențiat, injust, este necesar să se stabilească că persoane aflate în situație asemănătoare sau comparabile în materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Conform Directivei 200/EC/78 - legislație comunitară în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații similare.
În speță, reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă specială și specifică, de confidențialitate, care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale - unele chiar clasificate sau secrete de serviciu - constând de exemplu, în date privind arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, date cu caracter personal ale justițiabililor, secretul bancar, secretul economic.
In ceea ce privește excepția prescripția dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Justiției, instanța a apreciat că aceasta este întemeiată și a fost admisă constatându-se că potrivit dispozițiilor art.283 al.2 Codul Muncii, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului. Or, sporul de confidențialitate intră în categoria generică a drepturilor salariale, toate sporurile, indemnizațiile și oricare alte adaosuri la salariul de bază fiind definite de lege a fi părți componente ale salariului ( art.155 din Codul Muncii ).
S-a apreciază însă că reclamanții sunt îndreptățiți a beneficia de acest spor și pentru viitor, a considera altfel, însemnând a nu plăti în mod corespunzător drepturile salariale în discuție unui număr de persoane salariate, aflate într-o situație similară cu alte persoane, cărora aceleași drepturi, referitoare la aceeași perioadă li s-au plătit și li se plătesc și în continuare. A proceda altfel, ar crea o discriminare.
Nu au fost primite susținerile pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor potrivit cărora acesta este lipsit de calitate procesuală pasivă, legitimitatea acestuia constând chiar în drepturile și prerogativele pe care le are de a aloca și vira sumele necesare efectuării plăților în sistemul bugetar, printre care și cele ce privesc drepturi salariale.
Cererea accesorie formulată de reclamanți privind obligarea la efectuarea mențiunilor legate de sporul de confidențialitate în carnetul de muncă a fost admisă întrucât se întemeiază pe prevederile art. 11 alin.2 din Decretul Nr. 92/1976, Decretul Nr. 738/1969 și Ordinul Nr. 136/1986 privind metodologia întocmirii, completării, păstrării și evidenței carnetului de muncă (Anexa la Ordin, pct.4 lit. b), final și pct. 5).
Potrivit art.1 și 2 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, înscrierile care se pot face în acesta sunt următoarele; înscrieri cu privire la vechimea în muncă, înscrieri cu privire la vechimea neîntreruptă în muncă, înscrieri cu privire la vechimea neîntreruptă în aceeași unitate, înscrieri cu privire la vechimea în funcție, meserie sau specialitate, înscrieri cu privire la timpul lucrat în locuri de muncă cu condiții deosebite, înscrieri cu privire la retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta, mențiuni privind starea civilă, mențiuni privind pregătirea școlară și pregătirea profesională a titularului, mențiuni cu privire la recompensele primite,orice alte mențiuni care, potrivit dispozițiilor legale, se menționează în carnetul de muncă.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Direcția Generală Finanțelor Publice M în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor.
Ministerul Justiției și Libertăților critică sentința prin primul motiv de recurs în temeiul art.304 pct.4 Cod procedură civilă și solicită casarea sentinței pentru că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești,iar sporul de confidențialitate acordat de 15 % constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești prin lege, fiind o problemă de legiferare.
Instanța a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a personalului auxiliar din sistemul justiției, astfel că invocat decizia nr.819/03.07.2008și nr.1325/04.12.2008 ale Curții Constituționale, prin aceasta a statuat că dispozițiile nr.OG137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative.
În al doilea motiv de recurs se critică sentința pentru că este lipsită de temei legal, potrivit art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în condițiile în care nu există niciun act normativ care să prevadă și să garanteze acest drept personalului auxiliar de specialitate și în mod greșit s- reținut starea de discriminare a reclamanților, iar legiuitorul nu a avut în vedere modul de reglementare a unor relații sociale prin lege ori prin acte normative.
În afara legii, nu se poate vorbi de discriminare, în sensul nr.OG137/2000 și când există în lege sau ordonanță o dispoziție în contradicție cu art.16 din Constituția României părțile pot invoca excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.
Dreptul la spor de confidențialitate pentru personalul auxiliar nu este recunoscut de lege întrucât nu este reglementat prin nici un act normativ și nu face obiectul art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și nu poate fi aplicat pentru că nu există nici un text legal care să recunoască dreptul la acest spor.
Prevederile art.14 din Convenție, așa cum a statuat CEDO în jurisprudența sa, cazul Thimmenos contra Greciei " nu are o existență independentă, întrucât are efect doar în relațiile cu drepturile și libertățile protejate de prevederile Convenției și protocoalelor sale", iar dreptul la acest spor nu este evident un drept fundamental apărat și garantat de Convenție.
Prin hotărârea nr.232/29.08.2007 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a statuat că "diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin această soluție să se încalce principiul egalității", astfel că greșit instanța a reținut existența unei stări de discriminare.
Statutul personalului auxiliar este diferit de cel al altor categorii sociale, neputând fi comparabil cu cel al personalului militar și funcționarilor publici cu statut special, astfel că pretențiile solicitate sunt neîntemeiate.
Solicită admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii.
Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în lipsa raporturilor de muncă cu acest personal, astfel că nu poate plăti drepturi salariale pentru alt personal și potrivit legii are alte atribuții, astfel că solicită admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs, dar și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, Curtea constată că recursul pârâtului Ministerul Justiției este nefondat și se respinge, avându-se în vedere următoarele considerente:
Astfel, noțiunea de discriminare este definită, așa cum s-a precizat și la instanța de fond, prin art. 2 din OUG nr. 137/2000, aceasta incluzând în sfera sa: dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. 1; prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1. fata de alte persoane, în afară cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate si necesare; orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoana, un grup de persoane sau o comunitate fata de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități.
Mijloacele de eliminare a tuturor formelor de discriminare sunt menționate expres la art. 2 alin.10 din acest act normativ, respectiv: a) prevenirea oricăror fapte de discriminare, prin instituirea unor măsuri speciale, inclusiv a unor acțiuni afirmative, în vederea protecției persoanelor defavorizate care nu se bucura de egalitatea șanselor; b) mediere prin soluționarea pe cale amiabila a conflictelor apărute în urma săvârșirii unor acte/fapte de discriminare; c) sancționarea comportamentului discriminatoriu prevăzut în dispozițiile alin. 1.-(7).
Comportamentul discriminatoriu atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, în condițiile legii.
Art. 3 din același act normativ, arată că dispozițiile prezentei ordonanțe se aplica tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum si instituțiilor publice cu atribuții în ceea ce privește: condițiile de încadrare în munca, criteriile si condițiile de recrutare, selectare si promovare, accesul la toate formele si nivelurile de orientare, formare si perfecționare profesională; protecția si securitatea socială; serviciile publice sau alte servicii, accesul la bunuri si facilități; sistemul educațional; asigurarea de circulație; asigurarea liniștii si ordinii publice; alte domenii ale vieții sociale.
Curtea Constituțională a constat neconstituționale dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 numai în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În speță însă, prima instanță nu a anulat ori a refuzat aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici nu le- înlocuit cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative ci, dimpotrivă, a făcut aplicarea întocmai a acestor dispoziții legale, stabilind că reclamanții fac parte dintre persoanele enumerate la art. 3 din ordonanță.
Prin urmare, nu se poate reține că hotărârea atacată este pronunțată cu depășirea limitelor puterii judecătorești și deci, că este afectată de motivul de nelegalitate menționat la art. 304 pct. 4 cod. pr. civ. așa cum se încearcă a se acredita de către recurentul Ministerul Justiției Și Libertăților.
De menționat, tot în sprijinul acestei concluzii, sunt și dispozițiile art. 27 din același act normativ, care conferă competența instanței de a acorda despăgubiri și a restabili situația anterioară discriminării.
În sensul acestei interpretări sunt și dispozițiile art.2 pct.2 din Convenția nr. 111/ 1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei ratificată de România prin Decretul Consiliului de Stat încă din 1974 prevede ca diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate, la fel ca și reclamantul.
Ori, având în vedere atribuțiile prevăzute în statut, codul deontologic și regulamentul de ordine interioară al instanțelor și parchetelor pentru personalul auxiliar de specialitate ce funcționează în cadrul autorității judecătorești din România rezultă în mod clar și indubitabil ca acestei categorii profesionale îi sunt aplicabile obligațiile vizând respectarea confidențialității lucrărilor, fără a i se acorda, în contrapondere,sporul de confidențialitate raportat la gestionarea informațiilor prelucrate în cadrul funcției exercitate dând astfel conținut discriminarea existentă între diferitele categorii socio-profesionale ce uzitează date cu caracter confidențial sau " secrete profesionale".
Chiar dacă dreptul în litigiu nu este reglementat prin Legea nr. 567/2004 și OUG nr. 8/ 2007, aceasta nu înseamnă că reclamanții nu pot reclama o situație discriminatorie dintre cele enumerate mai sus, în raport cu alte categorii socio-profesionale, atâta timp cât au situații comparabile, respectiv, au, în egală măsură, obligația de confidențialitate.
Așa cum a arătat și instanța de fond, obligația de confidențialitate personalului auxiliar de specialitate rezultă din împrejurarea că, prin natura activității desfășurate, aceștia au acces la informații confidențiale, fiind obligați să păstreze secretul profesional, să nu dezvăluie sau să folosească informațiile obținute în calitatea pe care o au, să păstreze lucrările cu caracter confidențial în incinta instanței, să nu permită consultarea lor.
Neacordarea sporului de confidențialitate reclamanților ori, eventual, acordarea unui spor mai mic de 15% creează o stare evidentă de discriminare, atâta timp cât și aceștia se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial pentru celelalte categorii socio-profesionale ținute de respectarea obligației de confidențialitate, menționate de către recurent prin motivele de recurs (personal militar și funcționari publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională).
Nu în ultimul rând Curtea are în vedere considerentele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin decizia nr. 46 pronunțată la data de 15 dec. 2008, admis recursul în interesul legii, și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispoz. art. 99 al. 1 lit. d din legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată cu modificările și completările ulterioare,raportat la art. 16 al. 1, 2 din Codul deontologic al magistraților și art. 78 al. 1 din legea 567/2004, privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al Parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată raportat la art. 9 din Codul deontologic, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Dezlegarea dată problemelor de drept de Înalta Curte de Casație și Justiție prin pronunțarea deciziilor în interesul legii este obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispoz. art. 329 alin. 3 pr.civilă.
Referitor la greșita admitere a obligării pârâților la plata acestui drept reactualizat cu indicele de inflație, Curtea are în vedere că, potrivit dispozițiilor art.. 25 din ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ Nr. 37din 26 martie 2008 rivind p. reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial Nr. 276 din 8 aprilie 2008, - ordonatorii principali de credite sunt abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuiri de sume, pe tot parcursul anului, și comunicând Ministerului Economiei și Finanțelor în termen de 5 zile operarea acestor modificări.
De altfel, actualizarea sumelor cu rata inflației, își are izvorul în principiul reparării integrale a prejudiciului sub aspectul factorului obiectiv, cauzat de procesul de devalorizare a monedei naționale, proces exterior raporturilor dintre părți și independent de existența sau inexistența vreunei culpe.
Obligarea debitorului la plata sumei reactualizate la data plății este de natură să evite o scădere a valorii monedei ca urmare a întârzierii la plată și a acțiunii factorilor de devalorizare și nu reprezintă daune-interese, ci executarea exactă a obligației, în conformitate cu dispozițiile art. 1073 din Codul civil.
În aceste condiții nu se poate reține, nici că instanța a făcut o interpretare sau aplicare greșită a legii pentru că aceasta a făcut aplicarea în cauză a deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secțiile Unite în interesul legii și care este obligatorie pentru instanțele judecătorești.
Recursul formulat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M va fi admis pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 2 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, instituie o obligație în sarcina ordonatorilor principali de credite în sensul că au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
În speță, calitatea de ordonator principal de credite o are pârâtul Ministerul Justiției, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are atribuții în elaborarea bugetului de stat și în rectificarea acestuia dar pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, în conformitate cu art. 34 din Legea nr. 500/2002, care prevede că, ordonatorii principali de credite au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Finanțelor Publice propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate.
Într-adevăr, art. 19 alin. 1, li. A din Legea 500/2002 prevede că, în domeniul finanțelor publice, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar respectiv pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție dar în lipsa unei propuneri de introducere în buget din partea ordonatorului principal de credite, nu se poate prezuma culpa viitoare a Ministerului Finanțelor Publice cu privire la virarea acestor sume.
Așa fiind Curtea va admite recursul și va modifica în parte sentința în sensul că va respinge acțiunea față de pârâtul Ministerului Finanțelor Publice.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și împotriva sentinței civile nr. 870/15.05.2009, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, C, precum și cu intimații-pârâți Tribunalul Mehedinți și Curtea de APEL CRAIOVA, având ca obiect drepturi bănești.
Admite recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința, în sensul că respinge acțiunea față de acest pârât.
Menține restul dispozițiilor sentinței
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 2009.
PREȘEDINTE: Mihaela Mitrancă - - | JUDECĂTOR 2: Manuela Preda Popescu - --- | JUDECĂTOR 3: Corneliu - |
Grefier, |
Red. Jud.
3 ex/IE/18.11.2009
fond:
Președinte:Mihaela MitrancăJudecători:Mihaela Mitrancă, Manuela Preda Popescu, Corneliu
