Uzucapiune. Decizia 338/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 338/2009
Ședința publică de la 02 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Mărginean
JUDECĂTOR 2: Cristina Gheorghina Nicoară vicePREȘEDINTE: Daniela Mărginean
JUDECĂTOR 2: Cristina Gheorghina Nicoară
Grefier
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâta (fostă ) -, împotriva deciziei civile nr. 104/26.03.2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr-, având ca obiect uzucapiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat cu delegație la dosar pentru intimații reclamanții, lipsă fiind aceștia și recurenta pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nefiind alte cereri formulate, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Mandatara intimaților reclamanți - avocat solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâta.
Cu privire la primul motiv de recurs invocat, respectiv neîndeplinirea condițiilor pentru uzucapiune, arată că instanțele în mod greșit au interpretat speța dedusă judecății, deoarece în acest caz nu este vorba despre uzucapiune ci de posesie, iar cu privire la aceasta nu interesează dacă posesorul este de bună sau rea credință. Arată că reclamanții sunt de bună credință deoarece din actele dosarului rezultă că au procedat la plata impozitului aferent imobilului, au avut posesia neîntreruptă asupra acestuia, precum și eliberarea unor autorizații de construcție pe numele lor, dovezi din care rezultă îndeplinirea acestor condiții. Cu privire la termenul prescrierii achizitive, arată că acesta s-a împlinit( 20 de ani) de posesie și folosință neîntreruptă a imobilului. Actele la care au făcut referire părțile nu au fost opozabile acestora deoarece nu au fost înscrise în cartea funciară, dar rezultă că în situația în care un imobil este posedat neîntrerupt de către o persoană nu operează transmisiunea acestuia în favoarea moștenitorilor. De asemenea, un alt aspect care trebuie amintit este acela că uzucapiunea sancționează pasivitatea celui care nu o invocă, iar moștenitorii defunctului proprietar nu au folosit acest imobil, prezentele părți litigante nu sunt rude, iar imobilul din litigiu a fost vândut succesiv, fără acte autentice întocmite, conform obiceiului din zona respectivă.
Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs, cum că decizia instanței de apel a fost fundamentată pe proba testimonială (audieri de martori), face precizarea că prin administrarea acesteia instanța de apel s-a lămurit asupra unor fapte care nu au fost lămurite în fața instanței de fond, astfel că nici acest motiv de recurs nu este întemeiat.
Al treilea motiv al recursului declarat de pârâtă, cu privire la caracterul art. 27-28 din DL. 115/1938, este nefondat, în sensul că, în ceea ce privește uzucapiunea se aplică legea de la momentul începerii posesiei (anul 1975), legea aplicabilă fiind DL. 115/1938, întrucât ICCJ s-a pronunțat în acest sens, fiind aplicabile dispozițiile legale în vigoare la momentul începerii posesiei.
Concluzionând, față de împrejurarea că sunt îndeplinite condițiile stabilite de legiuitor pentru operarea uzucapiunii, moștenitorii proprietarei tabulare rămânând în pasivitate, astfel că solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată.
Instanța, deliberând, față de actele și lucrările dosarului lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Prin sentința civilă nr. 252/2008 pronunțată de Judecătoria Avrig în dosar nr- a fost respinsă acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâta - pentru uzucapiune.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că asupra imobilului în litigiu înscris în CF nr. 4294 T nr. top. 829/3, 830/3, 832/3 și 833/3 teren pentru construcții cu o casă de locuit, în suprafață de 460 mp, proprietară tabulară este iar pe teren se află edificată o casă cu etaj. Proprietara tabulară a decedat la 05.07.1975 avându-l ca unic moștenitori pe, fiu, decedat la 12.12.1979 și care, i-a avut ca moștenitori pe, decedată la 28.06.1994 și pe decedat la 07.01.2002. Succesiunea acestuia din urmă a fost acceptată de pârâta - iar dreptul de proprietate asupra imobilului de mai sus se regăsește în patrimoniul succesoral al pârâtei, fapt atestat de certificatele de moștenitor depuse în cauză.
S-a mai reținut că în anul 1996 reclamanții au formulat o acțiune în justiție, soluționată în mod irevocabil în sensul respingerii, prin care au solicitat să se constate că între antecesorul pârâtului și cel al reclamanților s-a încheiat un contract de vânzare - cumpărare sub semnătură privată, având ca obiect terenul în litigiu.
Prima instanță a constatat că nu sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 28 din Decretul - Lege nr. 115/1938, apreciindu-se că prescripția achizitivă extratabulară produce efecte doar în ipoteza în care dreptul întabulat pe numele defunctului nu a fost transmis pe cale succesorală moștenitorilor proprietarului tabular, ceea ce nu corespunde situației de fapt din speță.
Pe de altă parte, s-a reținut că art. 28 din Decretul - Lege nr. 115/1938 prevede că posesia trebuie să fie exercitată în condițiile legii, timp de 20 de ani după moartea proprietarului tabular, însă, posesia exercitată de reclamanți nu este una utilă. Aceasta deoarece, aceștia nu au posedat imobilul în litigiu sub nume de proprietar, concluzie care se desprinde din faptul că aceștia au acționat în anul 1996 în judecată pe tatăl pârâtei în scopul obținerii unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract autentic de vânzare - cumpărare asupra terenului în litigiu. S-a apreciat că această manifestare a voinței a reclamanților este fără dubiu incompatibilă cu asumarea calității de proprietar, ceea ce face ca posesia reclamanților să nu fie utilă.
Cu referire la celelalte capete de cerere s-a reținut că sunt neîntemeiate, deoarece, constructorul care edifică pe terenul altuia, fără bună - credință, nu devine proprietarul construcției, existând mijloace juridice care pot servi ca temei al unor eventuale pretenții în contradictoriu cu proprietarul terenului.
Prin decizia civilă nr. 104/2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr- a fost admis apelul declarat de reclamanții și împotriva acestei sentințe care a fost schimbată în tot în sensul admiterii acțiunii formulate și precizate și în consecință:
S-a constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin efectul uzucapiunii și că au edificat pe acesta o casă de locuit.
S-a dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra terenului cu titlu de uzucapiune și asupra casei cu titlu de construcție în favoarea reclamanților.
În considerentele deciziei s-a reținut că din cuprinsul extrasului CF nr. 4294 T, nr. top. 829/3, 832/3, 833/3, rezultă că imobilul reprezintă un teren pentru construcții având o suprafață de 460 mp iar în anul 1996 s-a notat o casă de locuit ca urmare a cererii depuse de reclamantul apelant ( fila 22 dosar fond) proprietar tabular al imobilului fiind (fila 4 și 18 dosar de fond).
pentru edificarea construcției pe terenul înscris în CF nr. 4294 T, nr. top. 829/3, 832/3, 833/3 au fost eliberate pe numele reclamanților apelanți.
Referitor la instituția uzucapiunii în regim de carte funciară, dacă posesiunea a început după 12 iunie 1947 când a intrat în vigoare DL nr. 115/1938 și sunt 20 de ani de posesie a bunului de la decesul proprietarului tabular, posesorul poate invoca prevederile art. 28 din această lege deoarece acest text nu impune condițiile bunei credințe și a justului titlu. Ca atare, este suficientă trecerea unei perioade de 20 de ani de la decesul proprietarului tabular, care a decedat, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor depus la fila 50 dosar fond, la data de 05.07.1975 pentru a se dobândi dreptul de proprietate asupra terenului. Nu au relevanță juridică certificatele de moștenitor atunci când sunt aplicabile prevederile art. 28 din DL nr. 115/1938 care stabilesc în mod expres care sunt condițiile pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Reclamanții apelanți au folosit terenul peste 20 de ani, situație de altfel confirmată prin declarațiile martorilor audiați în cauză. În sistem de carte funciară, după data de 12 iulie 1947 nu sunt incidente prevederile Codului civil referitoare la uzucapiune. În acest context, așa cum rezultă din declarațiile martorilor audiați de instanța de fond, posesia reclamanților apelanți a început de peste 20 de ani, deci anterior anului 1988, dacă la care proprietarul tabular era decedat, ambele condiții prevăzute de art. 28 din DL. nr. 115/1938 fiind întrunite cumulativ, astfel încât instanța de apel a constatat îndeplinirea acestor cerințe absolut necesare pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Referitor la construcția edificată pe terenul la care l-au folosit reclamanții apelanți, instanța de apel a considerat că aceștia nu pot fi considerați de rea- credință deoarece s-au comportat ca adevărați proprietari, actele întocmite pentru edificarea construcției au fost eliberate cu respectarea legii iar reaua credință nu a fost dovedită potrivit art. 1899 cod civil. Mai mult decât atât, tatăl intimatei, decedat la data de 07.01.2002, în timpul vieții nu s-a opus efectuării lucrărilor de construcție sau nu a introdus acțiune pentru demolarea acestora după terminarea lor, context în care instanța de apel a considerat că reclamanții apelanți sunt de bună credință și vor dobândi proprietatea construcției potrivit art. 494 cod civil, în considerarea îndeplinirii cerințelor de dobândire a dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta - solicitând modificarea în totalitate a acesteia în sensul respingerii apelului și menținerii ca legală și temeinică a soluției instanței de fond, cu cheltuieli de judecată.
În expunerea motivelor de recurs se arată că reclamanții ar fi avut posibilitatea să promoveze acțiunea de față în anul 1996 când susțin că s-ar fi împlinit termenul de prescripție achizitivă, însă, nu au făcut acest lucru ci l-au chemat în judecată pe pentru a obține o hotărâre care să țină loc de act de vânzare - cumpărare cu privire la bun. O astfel de manifestare este de natură să recunoască calitatea de proprietar a autorului pârâtei recurente și este incompatibilă cu acțiunea de posesie.
Faptul de a da în judecată pe adevăratul proprietar oferă stăpânirii faptice exercitate de intimați caracterul de detenție precară, ori, conținutul art. 28 din DL nr. 115/1938 recunoaște efectele prescripției achizitive numai celui care a posedat bunul timp de 20 de ani sub nume de proprietar și nu detentorului precar.
Apreciază că instanța de apel face o eroare atunci când afirmă că art. 28 nu impune condițiile bunei credințe și a justului titlu, esențial fiind că acest articol impune ca reclamanții să fie posesori indiferent dacă sunt de bună credință sau nu iar precaritatea nu este un simplu viciu al posesiei ci reprezintă chiar absența posesiei.
Precizează că pentru a obține hotărârea ce ar fi trebuit să țină loc de act de vânzare - cumpărare, intimații reclamanți au adus ca probă un antecontract de vânzare - cumpărare falsificat, fapt stabilit pentru expertiza grafologică din acel dosar.
Într-o atare situație art. 28 nu poate fi aplicabil, efectele acestuia fiind contracarate de aplicarea principiului "fraus omnia corumpit", cu atât mai mult cu cât constatarea săvârșirii falsului reprezintă autoritate de lucru judecat.
În aceste condiții, prin admiterea apelului, tribunalul săvârșește o violare a dreptului de proprietate privată, încălcând art. 43 din Constituția României așa cum acesta este interpretat în lumina art. 1 din Protocolul Adițional la.
Instanța de apel indică greșit prin art. 1899 cod civil cu privire la capătul de cerere ce are ca obiect dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției, trecând peste faptul că reclamanții sunt constructori de rea- credință.
Consideră că instanța de apel a aplicat în mod eronat și art. 494 cod civil, de vreme ce reclamanții, fiind constructori de rea - credință pe terenul altei persoane, nu aveau cum să dobândească proprietatea terenului pe calea accesiunii imobiliare artificiale.
În drept invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 cod procedură civilă și art. 1 din Protocolul Adițional la.O și arată că lipsirea sa de proprietate în favoarea intimaților reclamanți nu poate fi considerată o ingerință legitimă, întrucât condițiile impuse de art. 28 nu sunt îndeplinite în persoana acestora.
În subsidiar înțelege să atragă atenția asupra căderii în desuetudine a dispozițiilor art. 27 și 28 din Decretul Lege nr. 115/1938 întrucât au încetat rațiunile pentru care acestea au fost instituite și, totodată, acestea nu mai corespund situației juridice actuale, problemă ce nu a fost tranșată pe calea recursului în interesul legii soluționat de ICCJ - Secțiile Unite prin Decizia nr. 86/2007.
Se susține, sub acest aspect, că uzucapiunea reprezintă o instituție cu efecte juridice foarte puternice a cărei abordare necesită precauție, întrucât vizează un drept garantat atât prin constituție cât și prin
Mai arată că art. 136 alin. 5 din Constituția României stabilește că proprietatea privată este inviolabilă în condițiile legii organice ceea ce face ca orice ingerință cu privire la dreptul de proprietate privată să poată fi adusă doar prin lege organică, ori, Decretul Lege nr. 115/1938 nu are caracterul unei legi organice, motiv pentru care nu mai pot fi luate în considerare prevederile sale referitoare la uzucapiune, altfel s-ar crea o situație de încălcare a drepturilor omului astfel cum sunt stabilite prin O și protocoalele sale adiționale.
Nu s-a formulat întâmpinare în cauză.
Verificând decizia atacată prin prisma motivelor invocate și în raport de normele legale incidente Curtea reține următoarele:
Legea civilă se aplică în intervalul de tip cât este în vigoare iar ieșirea din vigoare se produce prin abrogarea expresă a acesteia. În doctrină și în jurisprudență s-a admis că desuetudinea, respectiv neaplicarea îndelungată a unei legi ca formă de abrogare implicită nu constituie un mod de ieșire din vigoare a legii.
Prin art. 69 alin. 2 din Legea nr. 7/1996 republicată s-a prevăzut că numai la finalizarea lucrărilor cadastrale și a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unui județ își încetează aplicabilitatea Decretul - Lege nr. 115/1938.
În conformitate cu alin. 3 al aceluiași articol, doar ca urmare a definitivării cadastrului la nivelul întregii țări se abrogă acest decret - lege.
Din această dispoziție a Legii nr. 7/1996 rezultă voința legiuitorului de a institui o aplicare treptată a noii legi, cu consecința incidenței, în continuare, a vechilor dispoziții ale Decretului - Lege nr. 115/1938, în acest sens fiind și decizia nr. 86 din 10 decembrie 2007 ICCJ.
Așadar, aplicabilitatea tranzitorie a dispozițiilor art. 28 din Decretul Lege nr. 115/1938 este justificată obiectiv de procesul de definitivare a lucrărilor cadastrale și a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul țării.
În speță, reclamanții susțin că termenul prescripției achizitive de 20 de ani a început să curgă la 06.07.1975 data la care a intervenit decesul proprietarei tabulare.
Dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare din 27 aprilie 1938 prevăd că prescripțiile împlinite precum și cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi, sunt cârmuite, în ce privește natura, durata și efectele lor, de dispozițiile legii sub care au început.
Față de dispozițiile acestui text de lege și având în vedere că la data la care a început să curgă termenul prescripției achizitive de care se prevalează reclamanții era în vigoare Decretul - Lege nr. 115/1938, Curtea constată că acțiunea acestora nu putea fi întemeiată decât pe dispozițiile art. 28 din acest act normativ, așa cum de altfel s-a și întâmplat și că în mod corect instanța apelului a verificat prezența condițiilor prevăzute de acest text de lege.
Potrivit art. 28 alin. 1 din Decretul Lege nr. 115/1938, posesorul unui bun imobil care l-a posedat, în condițiile legii, timp de 20 de ani de la moartea titularei dreptului de proprietate înscris în cartea funciară, poate cere întabularea sa, în temeiul uzucapiunii.
Condițiile cerute de lege pentru a se putea invoca această uzucapiune sunt: titularul dreptului întabulat în cartea funciară să fie decedat, uzucapantul să posede imobilul timp de cel puțin 20 de ani de la moartea proprietarului tabular și posesia sa să fie utilă, indiferent de buna - credință sau reaua - credință a posesorului.
Prima condiție prevăzută de textul menționat nu intră în discuție, fiind evident îndeplinită.
În privința termenului de 20 de ani, Curtea constată că în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 241/1947 și cu dispozițiile art. 1888 - 1889 cod civil, în speță termenul prescripției achizitive a început la 05.07.1975 și s-a împlinit la 06.07.1995.
Înscrisurile și probele testimoniale din dosarul de fond dovedesc faptul că posesia reclamanților a existat în mod efectiv și a fost utilă tot timpul curgerii termenului prevăzut de lege, iar moștenitorii proprietarului tabular nu au ridicat nici o pretenție sau împotrivire posesiunii exercitate de posesori în tot acest interval de timp.
Ca atare, Curtea constată că la data de 06.07.1995 erau îndeplinite toate cerințele prevăzute de art. 28 din Decretul - Lege nr. 115/1938 astfel că la această dată se poate considera că s-a produs efectul principal al uzucapiunii respectiv acela că reclamanții posesori au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție.
Împrejurarea că reclamanții nu au promovat în anul 1996 o acțiune în uzucapiune ci una în prestație tabulară nu poate constitui un impediment la analizarea întrunirii cerințelor art. 28 din Decretul - Lege nr. 115/1938 în condițiile în care, așa cum s-a constatat mai sus, termenul uzucapiunii era deja împlinit la această dată.
Totodată, promovarea acelei acțiuni în anul 1996 nu are nicio relevanță în speță sub aspectul aprecierii caracterului util al posesiei exercitate de reclamanți, deoarece, acțiunea este din anul 1996, deci ulterioară termenului la care prescripția achizitivă s-a împlinit, respectiv 06.07.1995. Ori, nu poate avea nicio importanță conduita reclamanților ulterioară datei de 06.07.1995 de vreme ce s-a dovedit pentru perioada scursă până la această dată întrunirea cumulativă a tuturor cerințelor art. 28 din Decretul - Lege nr. 115/1938.
În aceste condiții este inutilă examinarea criticilor recurentei care vizează aspecte ulterioare anului 1995 cu referire la faptul că reclamanții nu au exercitat o posesie utilă ci sunt detentori precari dată fiind introducerea acțiunii din 1996 împotriva antecesorului pârâtei dar și cele referitoare la aplicarea principiului "fraus omnia corumpit".
Față de toate cele ce preced, Curtea constată că soluția instanței de apel este judicioasă, în mod corect fiind făcută aplicarea dispozițiilor art. 28 din Decretul Lege nr. 115/1938.
Autorizația de construcție și certificatul de urbanism ale reclamanților (fila 16, 23 dosar fond) au fost obținute înlăuntrul termenului de 20 de ani menționat mai sus și pentru care s-a dovedit întrunirea cerințelor posesiei utile, inclusiv a faptului că reclamanții au posedat sub nume de proprietar. Această caracteristică a posesiei exercitate de aceștia se răsfrânge și asupra actelor menționate obținute pentru edificarea construcției astfel încât în mod corect tribunalul a constatat că reaua - credință nu a fost probată potrivit art. 1899 cod civil.
În contextul în care reclamanții au dovedit dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului este justă și aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 494 cod civil, aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanții au și probat că au edificat construcția în discuție, acest ultim aspect nefiind dealtfel contestat de pârâtă.
În jurisprudența sa, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ( cauza Fernandez - a contra Spaniei din 18 octombrie 2002), Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 44 din Constituție privind garantarea și ocrotirea proprietății se aplică numai titularilor dreptului de proprietate (decizia nr. 1051/2009 a Curții Constituționale).
Nu se poate reține însă că pârâta ar avea calitatea de proprietară a acestui imobil. Aceasta deoarece ea nu și-a întabulat dreptul de proprietate în cartea funciară în urma dezbaterii succesiunii după (certificatul de moștenitor nr. 108/1996) și după (certificatul de moștenitor nr. 130/2004). Recurenta pârâtă nu se poate prevala de dispozițiile art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938, acestea nefiind aplicabile în situația uzucapiunii reglementate de dispozițiile art. 28 din același act normativ. In caz contrar ar fi lipsită de orice eficiență instituția uzucapiunii extratabulare de fiecare dată când un moștenitor al proprietarului tabular decedat opune posesorului dreptul său succesoral neîntabulat în cartea funciară. Ori, aceasta nu corespunde intenției legiuitorului care în situația de față a fost aceea de a recunoaște efecte juridice posesiei prelungite exercitate în condițiile legii dar și de a sancționa pasivitatea îndelungată (20 de ani) a moștenitorului proprietarului decedat de natură să permită posesorului să se comporte public ca titular al dreptului de proprietate.
Ca atare, dispozițiile art. 28 nu pot fi interpretate decât în sensul că uzucapiunea extratabulară nu poate avea loc dacă moștenitorii proprietarului tabular și-au întabulat dreptul de proprietate dobândit prin moștenire. În condițiile în care pârâta recurentă nu are calitatea de proprietară a imobilului în litigiu, invocarea dispozițiilor art. 43 din Constituția României cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la.O nu are relevanță în prezenta cauză.
Așa cum s-a reținut mai sus, toate cerințele prevăzute de art. 28 din Decretul Lege nr. 115/1938 sunt îndeplinite astfel că recurenta nu poate susține cu temei că lipsirea sa de proprietate în favoarea reclamanților nu constituie o ingerință legitimă deoarece aceste cerințe nu ar fi întrunite în persoana reclamanților.
Este adevărat că din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
În sensul aceluiași text O, trebuie observat că reclamanții au o speranță legitimă rezultată din realitatea că acțiunile în uzucapiune sunt eficiente în sistemul cărții funciare de la Codul civil austriac și Decretul Lege nr. 115/1938 până în prezent. Această speranță legitimă și ea forma unui drept subiectiv să fie apărat conform art. 1 din Protocolul nr. 1 pe care îl invocă și recurenta.
Curtea apreciază că acestui echilibru nu i se aduce atingere prin admiterea acțiunii reclamanților în contextul în care, pe de o parte, așa cum s-a arătat aceștia au o speranță legitimă iar dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este reglementat prin lege, condițiile dobândirii acestuia fiind clar stabilite de legiuitor.
Pe de altă parte, trebuie observat că nevoia de stabilitate și securitate juridică a raporturilor juridice determină recunoașterea de efecte juridice aparenței îndelungate de proprietate, respectiv posesiei prelungite exercitate de reclamanți și totodată, impune sancționarea atitudinii pasive a moștenitorilor proprietarei tabulare. Lipsa acestora de diligență este cu atât mai evidentă cu cât nici un moment după anul 1975 nu au făcut acte de opoziție la posesia imobilului sau la edificarea construcțiilor, cu excepția poziției din acțiunea de față promovată în anul 2007.
Instituția uzucapiunii a format obiect a analizei Curții Europene a Drepturilor Omului fără însă a se constata că aplicarea acesteia contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ( cauza (). și (). împotriva Regatului Unit al Marii Britanii). Prin urmare nu ar exista din această perspectivă impedimente la aplicarea dispozițiilor naționale referitoare la uzucapiune.
Deși intitulat decret - lege, actul normativ pe care reclamanții își întemeiază acțiunea este calificat ca fiind lege de unificare a dispozițiilor privitoare la cărțile funciare (a se vedea și Legea nr. 241/1947). Având în vedere acest aspect dar și faptul reținut anterior că pârâta nu este titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, Curtea constată că nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 136 alin. 5 din Constituția României.
Pentru toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținut ca întemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și niciunul dintre celelalte motive prevăzute de art. 304 cod procedură civilă, Curtea, în baza art. 312 cod procedură civilă va respinge ca nefondat recursul pârâtei.
Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către intimații pârâți.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de către pârâta împotriva deciziei civile nr. 104/2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil -.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 2.10.2009.
PREȘEDINTE: Daniela Mărginean - - | JUDECĂTOR 2: Cristina Gheorghina Nicoară - - - | JUDECĂTOR 3: Mihaela - - |
Grefier, |
.
Tehn.
5 ex/02.11.2009
Jud. fond -
Jud. apel - /
Președinte:Daniela MărgineanJudecători:Daniela Mărginean, Cristina Gheorghina Nicoară, Mihaela
