Divort. Decizia 1545/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1646/2009)
Completul 5
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR. 1545
Ședința publică de la 12.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Singh
JUDECĂTOR 2: Stere Learciu
JUDECĂTOR 3: Claudiu Marius
GREFIER - I
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul - pârât, împotriva deciziei civile nr.318 din 06.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și Autoritatea Tutelară PRIMĂRIA SECTORULUI 1
Obiectul cauzei - divorț cu copii.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurentul - pârât, personal și intimata - reclamantă, prin avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/01.10.2009, emisă de Baroul București (fila 15), lipsind Autoritatea Tutelară primăria Sectorului 1
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurentul - pârât solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat, având în vedere toate aspectele menționate în cuprinsul motivelor de recurs.
Intimata - reclamantă prin avocat solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea ca legale și temeinice a deciziei recurate cât și a sentinței civile pronunțate de instanța de fond, având în vedere că tribunalul a analizat corect toate capetele de cerere. Cu privire la cheltuielile de judecată, învederează că acestea vor fi solicitate pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 B la data de 28.01.2008 sub nr-, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtul, desfacerea căsătoriei încheiată la data de 08.06.1985 și înregistrată sub nr.42062 la Primăria Sectorului 1 B, din culpa exclusivă a pârâtului, revenirea reclamantei la numele avut înaintea căsătoriei, respectiv "", încredințarea minorei -, spre creștere și educare mamei, stabilirea unei pensii de întreținere a minorei în cuantumul legal, partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, evacuarea pârâtului și atribuirea dreptului la locațiune către reclamantă și minoră până la soluționarea partajului.
La data de 12.03.2008, pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând desfacerea căsătoriei din culpă comună, revenirea reclamantei la numele avut anterior căsătoriei, încredințarea minorei spre creștere și educare reclamantei cu obligarea sa la plata unei pensii de întreținere pentru minoră.
Prin sentința civilă nr.8246 pronunțată la 16.06.2008 în dosarul nr-, Judecătoria Sectorului a admis excepția netimbrarii cererii de partaj formulată de reclamantă, pentru cota contestată cota ce depășește 50%; a anulat cererea de partaj formulată de reclamantă pentru cota contestată; a admis, în parte, acțiunea principală formulată de reclamanta pe capătul de cerere având ca obiect divorțul și cererile accesorii; a admis, în parte, cererea reconvențională privind legăturile personale cu minora; a dispus desfacerea căsătoriei dintre părți din culpa exclusivă a pârâtului-reclamant; a dispus revenirea reclamantei-pârâte la numele avut anterior căsătoriei, acela de ""; a încredințat pe minora -, născută la data de 14.03.1996, spre creștere și educare reclamantei-pârâte; a obligat pârâtul-reclamant la plata în favoarea minorei a unei pensii de întreținere în cuantum de 110,62 lei lunar, de la introducerea acțiunii 28.01.2008- până la majorat; a încuviințat ca pârâtul-reclamant sa aibă legături personale cu minora, în prima și a treia zi de sâmbătă din luna, de la ora 1000la ora 1800, la domiciliul lui și două săptămâni în perioada vacanței de vară; a respins capătul de cerere privind evacuarea pârâtului și atribuirea folosinței locuinței reclamantei-pârâte și minorei până la soluționarea partajului; a dispus disjungerea cererilor de partaj; a dispus compensarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că părțile s-au căsătorit la data de 8 iunie 1985, căsătoria lor fiind înregistrată sub nr.956 din 8 iunie 1985 în registrul stării civile al Consiliului Popular al Sectorului 1 B,din căsătorie rezultând minora -, născută la 14 martie 1996.
A mai reținut instanța de fond că, potrivit probatoriului administrat în cauză, relațiile dintre soți s-au deteriorat în timp, dat fiind comportamentul pârâtului (lipsa din domiciliul conjugal perioade lungi de timp, întreținerea unor relații extraconjugale, din una din aceste relații rezultând și un copil ) și că soții sunt despărțiți în fapt din luna decembrie 2007 când, în urma unui nou conflict, reclamanta a părăsit domiciliul comun, luând-o cu ea și pe minora.
Drept urmare, prima instanță a apreciat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art.38 Codul Familiei. pentru desfacerea căsătoriei prin divorț.
Cu privire la încredințarea minorei, instanța a avut în vedere cererea reclamantei - pârâte, probele administrate în cauză sub acest aspect, dar și poziția tatălui care și-a exprimat acordul în sensul încredințării copilului, spre creștere și educare, mamei reclamante-pârâte precum și opinia minorei și dispozițiile art.42 alineat ultim Codul Familiei.
În temeiul art.86 alin.1 și 3 art.94 alin.1 Codul Familiei și art. 94 alin.3 Codul Familiei și având în vedere veniturile obținute de pârâtul-reclamant, astfel cum rezultă ele din adeverința nr.05 din 17.04.2008 emisă de SC SRL, instanța de fond l-a obligat pe pârâtul-reclamant la plata în favoarea minorei a unei pensii de întreținere în cuantum de 110,62 lei lunar, de la data de 28.01.2008, data introducerii acțiunii și până la majoratul minorei.
În ceea ce privește cererea pârâtului - reclamant privind stabilirea modalității în care urmează să păstreze legăturile personale cu minora, drept conferit de dispozițiile art.43 Codul Familiei, instanța a reținut deplina egalitate în drepturi a părinților în ceea ce privește exercitarea drepturilor și îndatoriri lor față de copiii minori dar și faptul că exercitarea drepturilor părintești se realizează exclusiv în interesul copiilor minori.
Având în vedere interesul minorei, instanța de fond a apreciat că programul de vizitare stabilit trebuie să țină seama de faptul că minora, în prezent în vârstă de 12 ani, este profund afectată de comportamentul tatălui, fiind chiar necesară consilierea sa psihologică.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate
O primă critică formulată de apelant vizează reținerea culpei sale exclusive în destrămarea relațiilor de familie.
Sub acest aspect, apelantul arată că prima instanță a avut în vedere exclusiv declarațiile martorilor audiați la propunerea reclamantei (mama și sora reclamantei), fără a lua în considerare subiectivismul acestora, faptul că martorii nu locuiau cu soții și mai ales faptul că aspectele relatate de ei nu sunt rezultatul propriilor lor percepții, bazându-se exclusiv pe informațiile furnizate de reclamantă ori de unii vecini.
În plus, arată apelantul, în mod injust, instanța de fond a dispus decăderea sa din proba testimonială încuviințată.
De asemenea, relatările martorilor audiați la cererea reclamantei nu sunt verosimile (așa cum este susținerea potrivit căreia pârâtul ar întreține o relație extraconjugală din care ar fi rezultat și un copil, pentru că, dacă ar fi adevărată, reclamanta ar fi avut un motiv mai mult decât suficient pentru divorț, cu ani în urmă) ori sunt neobiective și interpretative (așa cum este relatarea episodului în care, cu foarte mulți ani în urmă, pârâtul și-ar fi lovit soția, având în vedere că martorele nu au putut relata că ar fi văzut-o pe reclamantă purtând urme de violență ori că ar fi asistat vreodată personal la astfel de manifestări din partea pârâtului).
Cea de a doua critică vizează modalitatea în care prima instanță a încuviințat pârâtului păstrarea legăturilor personale cu minora.
Sub acest aspect, apelantul arată că nu a fost dovedit nici un motiv real, determinat de comportamentul său față de minoră, care să justifice restrângerea programului de vizitare la numai o J de zi, o dată la două săptămâni și 2 săptămâni în timpul vacanței de vară, program care îl împiedică practic să se implice în activitatea de creștere și educare a minorei, ceea ce nu este în interesul acesteia.
La data de 12 noiembrie 2008, reclamanta intimată a depus întâmpinare susținând, în esență, netemeinicia criticilor formulate de apelant și solicitând respingerea ca nefondat a apelului declarat de acesta.
Prin decizia civilă nr.381 din 06.03.2009 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul - pârât cu obligarea acestuia la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că, potrivit art.38 alin.1 Codul Familiei, căsătoria poate fi desfăcută prin divorț numai când, sunt întrunite cumulativ cerințele existenței unor motive temeinice, a vătămării grave a raporturilor dintre soți și a imposibilității continuării căsătoriei pentru cel care cere desfacerea căsătoriei.
În conformitate cu dispozițiile art.1169 Cod civil, reclamanta a făcut dovada celor afirmate, aducând în acest sens proba testimonială a celor două martore audiate la propunerea sa (mamă și soră) probă admisibilă în condițiile art.190 Cod procedură civilă și fără acordul părții adverse, în condițiile art.189 alin.2 Cod procedură civilă.
Este adevărat că, în general, martorii rude pot fi mai puțin obiectivi, legiuitorul a permis însă, prin derogare de la regula instituită de prevederile art.189 alin.1 Cod procedură civilă, ascultarea lor ca martori, având în vedere specificul procesului de divorț în care se pot pune în discuție aspecte jenante din viața privată a cuplului conjugal, aspecte de care în mod obișnuit iau cunoștință (fie și numai din relatările unuia sau altuia din soți) numai sau în primul rând rudele apropiate: părinții, frații, etc.
Ca atare, legătura de rudenie a martorului cu una din părți nu poate diminua prin ea însăși valoarea probatorie a declarației sale, probele neavând o valoare prestabilită, iar lipsa de obiectivitate a martorului poate fi stabilită prin analiza declarațiilor martorilor în contextul întregului material probator.
Pârâtul deși avea sarcina contraprobei nu a făcut, în fața instanței de fond, dovezi contrare, decăderea sa din proba testimonială făcându-se în condițiile art.170 Cod procedură civilă, având în vedere că nu a indicat martorii în termen de 5 zile și nici nu i-a prezentat la termen, fără a face dovada imposibilității prezentării lor.
Nici declarația martorei propusă de apelant spre a fi audiată în apel nu este de natură să răstoarne proba făcută de reclamantă cu privire realitatea și temeinicia motivelor de divorț invocate de aceasta, după cum nu este de natură nici să releve motive temeinice de divorț pentru care culpa destrămării relațiilor dintre soți s-ar putea reține în sarcina reclamantei.
Sub aspectul culpei pârâtului, instanța de apel a apreciat că declarațiile martorilor audiați la cererea reclamantei sunt relevante, atât relațiile extraconjugale cât și existența unui copil rezultat din această relație fiind în cele din urmă recunoscute de pârâtul apelant în fața instanței de apel.
Relația extraconjugală de lungă durată constituie, prin ea însăși, un motiv temeinic și suficient de divorț, ce poate fi invocat chiar și după 10 ani, atâta timp cât pârâtul nu a pus capăt acestei relații.
Sub aspectul culpei reclamantei, însă, așa cum deja s-a arătat, probele administrate nu au relevat motive de divorț temeinice, care să fi dus la vătămarea gravă a raporturilor dintre soți și care să facă pentru pârât imposibilă continuarea căsătoriei.
Faptul că reclamanta și-ar fi vizitat adesea, la sfârșitul săptămânii, familia nu îi poate fi imputat (nici nu s-a dovedit) în condițiile în care soțul pârât întreținea o relație extraconjugală, care evident determina lipsa sa din domiciliul conjugal mai mult decât ar fi presupus, în mod normal, sarcinile sale de serviciu și complexitatea acestora.
Este evident că părintele căruia nu i-a fost încredințat minorul are dreptul de a păstra legături personale cu acesta și că limitarea acestui drept nu poate avea loc decât pentru motive justificate.
În același timp, însă, orice măsură ce vizează persoana copilului minor, inclusiv pentru asigurarea menținerii legăturilor personale cu părintele căruia nu i-a fost încredințat, trebuie să țină seama de interesul exclusiv al copilului.
In acest context, nu poate fi ignorat referatul de anchetă socială întocmit de Autoritatea Tutelară de pe lângă Primăria Sectorului 1 B din care rezultă, pe de o parte, că minora, în cadrul programului de consiliere psihologică, a exprimat o apreciere pozitivă în legătură cu divorțul părinților săi, dat fiind climatul familial tensionat, anterior despărțirii părinților, generat de comportamentul agresiv și abuziv al tatălui pârât, iar pe de altă parte și-a exprimat dorința, ca pentru o perioadă de timp, să nu mai fie în contact cu tatăl său.
Drept urmare, recunoscând, așa cum s-a arătat mai sus, dreptul tatălui de a păstra legăturile personale cu copilul și necesitatea ca acest drept să fie în mod real exercitat, tribunalul a apreciat că restabilirea relațiilor părinte-copil trebuie să se facă în timp, în mod fără constrângeri pentru copil și, în consecință, a constatat adecvat acestui scop și corespunzătoare interesului copilului programul stabilit de instanța de fond pentru asigurarea păstrării legăturilor personale ale părintelui cu copilul său minor.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâtul, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârilor atacate, în sensul de a se rejudeca în fond cauza, dispunând desfacerea căsătoriei din culpă comună și modificarea soluției pe capătul de cerere privind dreptul de vizitare al minorei și admiterea în totalitate a acestui capăt de cerere.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurentul a arătat că ambele instanțe au aplicat în mod greșit legea atunci când s-au pronunțat în această cauză.
Aspectele pe care le critică recurentul la cele două hotărâri sunt referitoare la capătul de cerere privind desfacerea căsătoriei din culpa sa exclusivă, precum și modul de soluționare a cererii sale privind dreptul de vizitare a minorei, care a fost restrâns nejustificat.
Prin sentința civile nr. 8246/2008 a Judecătoriei sectorului 1 B s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre recurent și intimata-reclamantă din culpa sa exclusivă, soluție menținută și de către instanța de apel.
Recurentul consideră că este injustă această soluție și că ambele instanțe de judecată au interpretat subiectiv declarațiile de martori, acordându-le o importanță nejustificată declarațiilor martorilor intimatei reclamante și neluând deloc în considerare declarațiile martorului propus de acesta.
Consideră că instanța de fond și instanța de apel au făcut o greșită aplicare a art.1169 Cod civil, în sensul că intimata reclamantă și-ar fi probat susținerile cu declarațiile martorelor sale.
În mod total eronat instanța de apel a reinterpretat critica recurentului, apreciind-o doar în forma sa, în sensul că a criticat subiectivitatea mărturiei lor numai prin faptul că martorele erau rude ale intimatei-rec amante, și că este perfect legal să fie audiate ca martore rude în cadrul procesului de divorț, conform art.190 Cod procedură civilă.
În realitate, critica recurentului adresată probatoriului a privit aspect de conținut, deoarece proba nu aducea argumente de netăgăduit privitoare la o așa zisă relație extraconjugală, ci erau aprecieri subiective ale martorelor. Ori, dacă ar fi existat o relație extraconjugală de peste zece ani de zile, atât intimata - reclamantă cât și martorele ar fi putut să aducă probe obiective care să susțină această afirmație.
Mai mult decât atât, chiar intimata reclamată aduce în motivele sale de apel argumente contradictorii, afirmând că recurentul a părăsit domiciliul conjugal o perioadă de câteva luni în cursul anului 1995. Or, anul 1995 este anul concepției fiicei părților. Este destul de dificil de apreciat că fosta sa soție, acceptă, după o perioadă de 11 ani de căsătorie, în condițiile în care ar fi fost persoană care nu aducea bani în casă pentru gospodărire, pleca cu lunile de casă, având o relație extraconjugală, și, mai mult, la plecarea recurentului acesta lua și sume importante de bani din banii comuni.
De asemenea, instanța de apel nu a acordat nicio valoare probatorie declarației martorei propusă de recurent, care a susținut afirmațiile sale.
Consideră nelegală soluția instanțelor de apel și de fond cu privire la culpa sa exclusivă asupra divorțului, mai ales că aceasta trebuie apreciată raportată la toate faptele și în considerarea tuturor interrelațiilor??? dintre soți. Astfel, în orice situație în care există o infidelitate din partea unuia dintre soți trebuie căutată o culpă reală pentru aceasta stare, respectiv fie soțul infidel are o problemă de caracter sau o boală, fie există o culpă a celuilalt soț.
Apreciază recurentul că nu s-a dovedit în mod indiscutabil infidelitatea sa și, în cazul în care s-a considerat ca fiind adevărat acest lucru, nu s-a luat în discuție motivația acestei situații, și anume dacă numai recurentul ar fi vinovat de acest aspect, astfel încât să se rețină numai în sarcina sa o culpă exclusivă pentru destrămarea relațiilor de căsătorie.
Mai mult decât atât, instanța de apel reinterpretează faptele intimatei-reclamante în sensul că faptul că își petrecea sfârșitul de săptămâna numai cu familia sa ar fi tot vina recurentului, deși acest aspect nu a rezultat din nicio declarație de martor.
În ceea ce privește cererea referitoare la dreptul de vizitare al minorei, instanța de apel a confirmat soluția instanței de fond, în sensul că i-au fost permise legături personale cu minora limitate la o J de zi la două săptămâni, sâmbăta, și două săptămâni în timpul vacanței de vară.
Recurentul apreciază că instanța de apel și de fond au aplicat greșit legea privind interesului minorei.
Ambele instanțe au avut în vedere ca motivație pentru a i se admite acest program limitat faptul că minora nu dorește să aibă relații cu tatăl său, din cauza unui așa zis comportament agresiv al acestuia care nu a fost probat, în afara oricăror dubii, în cadrul probatoriului administrat în dosar, ci a fost luată în considerare doar referatul de anchetă socială.
Dar acest referat are un caracter consultativ, nu absolut, iar instanțele de judecată ar fi putut să ordone probe suplimentare care să le dea convingerea absolută a agresivității recurentului împotriva minorei și a degradării relațiilor dintre aceștia cauzate de culpa sa.
Așa cum a arătat interesul minorei este să aibă legături cu tatăl său, iar acest lucru se poate realiza numai dacă instanța de judecată va aprecia obiectiv acest lucru și nu prin prisma dorințelor minorei. La acest moment minora este adolescentă, deci suferă transformări psihologice importante, care o vor forma pe viitor. Faptul că soluțiile instanțelor de judecată susțin un contact limitat al tatălui cu minora, îi vor crea convingerea că nu trebuie deloc să aibă legături cu recurentul, așa cum susține și mama sa, care îi interzice nejustificat contactul cu fiica sa.
Minora este influențată de mama sa și de familia acesteia să nu aibă legături cu recurentul, astfel încât până în prezent nu a avut posibilitatea să se mai întâlnească cu fiica sa, nici la școală și nici în afara școlii, nici în timpul scurt care i-a fost acordat.
Recurentul mai arată că menținerea acestui program nu îi va fi de folos minorei, care va crește cu sentimente de frustrare de nedepășit, deoarece nimeni în afară de recurent nu poate să îi confere iubirea de tată și nici un psiholog nu poate nega necesitatea unei intervenții active a tatălui în viața minorei. Insistența recurentului pentru un program extins de vizitare a minorei nu este de aof orța pe minoră în vreun fel, ci de aoa juta, deoarece acesta este interesul ei: să aibă o legătură bună cu recurentul, pentru a se dezvolta psihologic normal și complet.
Analizand actele si lucrarile dosarului, Curtea retine urmatoarele:
Recurentul - pârât și-a fundamentat în drept calea de atac formulată pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, apreciind că instanțele de fond au făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale, pronunțând divorțul din culpa exclusivă a pârâtului și stabilind un program de vizitate a minorei restrâns într-un mod nejustificat.
În susținerea primului motiv de recurs referitor la reținerea culpei sale exclusive în destrămarea relațiilor de căsătorie, recurentul a făcut o serie de critici referitoare la modul de apreciere al probelor, critici pe care Curtea nu le va putea reține spre analiză față de caracterul extraordinar al căii de atac al recursului, care privește reformarea hotărârilor strict pentru motive de nelegalitate, așa cum precizează expres art.304 Cod procedură civilă.
Cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art.38 Codul Familiei, sub aspectul culpei soților la desfacerea căsătoriei prin divorț, instanța de control judiciar, pornind de la situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de Judecătoria Sectorului 1 B și Tribunalul București, constată că instanțele de fond au dat în mod corect eficiență acestor prevederi legale, reținând-se în mod corect culpa exclusivă a recurentului - pârât, dată fiind relația extraconjugală de lungă durată a acestuia.
Instanța va înlătura ca nepertinente susținerile recurentului referitoare la subiectivismul depozițiilor martorilor intimatei - reclamante (urmărind prin aceasta să ajungă la concluzia insuficienței probelor sub aspectul existenței relației extraconjugale) în mod judicios instanța de apel răspunzând la aceste critici prin decizia pronunțată a statuat în sensul că, nu este de natură să diminueze valoarea probatanta a dovezilor administrate în cele două faze procesuale, calitatea de ruda a martorilor audiați iar obiectivitatea celor relatate se apreciază si se stabilește de instanțele de fond în contextul ansamblului probator, printr-o examinare comparativă a probelor.
Recurentul a mai susținut că instanța de fond și de apel au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art.1169 Cod civil, în sensul că intimata - reclamantă nu a reușit să-și probeze corespunzător susținerile referitoare la relația extraconjugală a recurentului - pârât și la violența acestuia asupra membrilor familiei sale - (ca motiv principal de divorț). Analizând această critică în lumina dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă și în limitele impuse de aceste dispoziții legale, Curtea constată, așa cum s-a arătat și în cele ce preced, că administrarea materialului probator s-a realizat cu respectarea exigențelor procedurale reglementate de Codul d e procedură civilă, acordând valoarea probatorie cuvenită fiecărei probe și stabilind situația de fapt în urma unei examinări coroborative a acestora, cu respectarea principiului nemijlocirii în administrarea materialului probator.
În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul - pârât a mai invocat faptul că, instanța de fond trebuia să aprecieze culpa sa la destrămarea căsătoriei în raport de toate faptele și în considerarea tuturor interrelațiilor dintre soți, susținând că trebuie identificată culpa reală a infidelității unuia dintre soți și anume dacă nu a existat o culpă concurentă a celuilalt soț la crearea acestei situații.
Practic, recurentul - pârât readuce în discuția Curții aspecte legate de aprecierea probelor făcute de instanțele de fond, urmărind ca prin argumentele de fapt pe care le invocă, să se reține o altă situație de fapt, lucru inadmisibil în faza procesuală a recursului, în condițiile în care aspectele legate de situația de fapt au fost pe deplin stabilite de prima instanță și confirmate de Tribunalul București prin respingerea apelului. Instanța de recurs nu poate să reconsidere situația de fapt astfel cum s-a conturat pe baza probelor administrate, în fața instanțelor de fond și să reanalizeze aspectele legate de culpa reținută în sarcina recurentului - pârât din perspectiva unei posibile culpe concurente a intimatei - reclamante, culpă care ar putea reprezenta cauza conduitei pârâtului.
Concluzionând cu privire la primul motiv de recurs formulat, Curtea apreciază că este neîntemeiat, instanțele de fond făcând o corectă și judicioasă aplicare a dispozițiilor legale incidente (art.38 Codul Familiei), reținând culpa exclusivă a recurentului la desfacerea căsătoriei, pe baza situației de fapt care s-a conturat din întreg materialul probator administrat, astfel cum a fost reținută de instanțele inferioare.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la programul de vizitare stabilit de instanțele de fond (prin care i s-a permis recurentului să aibă legături personale cu minora limitate la o J de zi - sâmbăta) de două ori lună și două săptămâni în timpul vacanței de vară, Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Practic, recurentul susține că nu au fost respectate dispozițiile legale (art.42 - 43 Codul Familiei) cu privire la interesul superior al minorei, care pledează evident în sensul păstrării unei legături strânse a minorei cu tatăl său.
Dispozițiile legale sus menționate impun instanței, sesizată cu soluționarea unei acțiuni de divorț, de a se pronunța și asupra încredințării copiilor minori către unul dintre părinți, ținând cont în primul rând de interesul superior al acestora. Art.43 Codul Familiei, recunoaște părintelui divorțat căruia nu i s-a încredințat minorul, dreptul de a avea legături personale cu copilul și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională. În concepția legiuitorului, dreptul de a avea legături personale cu minorul constituie atât un drept cât și o obligație Pentru părintele căruia nu i s-a încredințat copilul, instanța este cea care stabilește modul de exercitare a acestui drept și corelativ de îndeplinire a acestei obligații (în ipoteza în care părinții nu ajung la o înțelegere) luând în considerare exclusiv interesul superior al copilului și nu dorințele sau așteptările părinților.
Pornind de la aceste premise legale și de la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele de fond, criteriile esențiale pe baza cărora s-a apreciat că este în interesul minorei că programul de vizitare stabilit în favoarea tatălui să fie limitat, au fost reprezentate de conduita violentă a tatălui și atașamentul față de mamă care s-a preocupat în mod constant și corespunzător de creșterea și educarea minorei. Așa cum a reținut și instanța de fond, audiată fiind minora, a arătat că dorește să fie încredințată mamei, fiind profund afectată de atitudinea agresivă a tatălui, motiv pentru care beneficiază și de consiliere psihologică în vederea detensionării relațiilor cu recurentul - pârât.
Față de aceste elemente ale situației de fapt, instanța de control judiciar apreciază că atât Judecătoria Sectorului 1 B cât și Tribunalul București au dat în mod corect eficiență prevederilor legale (art.42 și art.43 din Codul Familiei) care consacră principiul interesului superior al minorei, pronunțând o soluție prin care au stabilit un program de vizitare adecvat interesului real al copilului.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâtul susține că nu a fost probat în afara oricărui dubiu comportamentul său agresiv, aceasta fiind cauza pentru care minora refuză apropierea de tată. Recurentul a mai învederat faptul că singura probă avută în vedere la formarea acestei convingeri de către instanțele de fond a reprezentat-o referatul de anchetă socială.
Analizând aceste critici din perspectiva dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă (invocat de recurent ca fundament legal al tuturor criticilor formulate prin prezenta cale de atac), Curtea constată că dispozițiile legale referitoare la administrarea mijloacelor de probă au fost pe deplin respectate de instanțele de fond care au respectat principiul potrivit probele nu au o valoare prestabilită și au examinat coroborat toate mijloacele de probă administrate, acordând fiecărui mijloc de probă relevanță probatorie cuvenită în raport de ansamblul probatoriu al cauzei. Atât instanța de apel cât și prima instanță au dat eficiență corespunzătoare concluziilor referatului de anchetă socială, stabilind situația de fapt (de la care pornește instanța de recurs în analiza legalității soluției pronunțate în raport de motivele invocate) în sensul arătat anterior.
Recurentul critică nesocotirea dispozițiilor procedurale (art.129 Cod procedură civilă) în sensul că, față de insuficiența probatorie a referatului de anchetă socială și caracterul consultativ al acestuia, instanța de fond ar fi trebuit să completeze probatoriul cauzei pentru a ajunge la convingerea absolută a conduitei agresive a pârâtului. Instanța de recurs apreciază această critică ca nefondată, reținând că judecata în fața celor două instanțe de fond s-a făcut cu respectarea principiului disponibilității (părțile fiind cele în primul rând obligate să-și afirme și să-și dovedească pretențiile în cadrul procesual, instanța pronunțându-se în consecință) precum și a principiului enunțat de prevederile art.1169 cod civil care consacră regula primordială a sistemului probator adoptat de procedura românească și anume: sarcina probei incumbă celui ce pretinde sau urmărește valorificarea unui drept sau a unui interes. Practic, recurentul avea obligația propunerii și administrării probelor pe care le consideră necesare pentru a combate susținerile intimatei - reclamante și concluziile referatului de anchetă socială.
Deși recurentul nu invocă expres, instanța făcând aplicarea prevederilor art.306 alin.3 Cod procedură civilă, concluzionează că de fapt recurentul invocă nerespectarea principiului rolului activ al judecătorului, consacrat de prevederile art.129 Cod procedură civilă, în sensul că nu a suplimentat probatoriul pentru a se edifica pe deplin asupra conduitei pretins agresive a pârâtului.
Instanța, examinând din perspectiva dispozițiilor art.129 Cod procedură civilă, consideră că instanța de fond a manifestat rol activ, dispunând din oficiu efectuarea referatului de anchetă socială și a păstrat un just echilibru între prerogativa rolului activ și imperativul respectării principiului disponibilității, neputând să se transforme într-un apărător al părții și să facă apărarea acestuia.
Recurentul a mai criticat neaplicarea corespunzătoare a dispozițiilor legale referitoare la interesul minorei în sensul că s-a acordat o importanță nejustificată dorinței minorei, date fiind vârsta acesteia și transformările pe care le suferă. Recurentul - pârât susține că interesul copilului trebuie apreciat în mod obiectiv și nu în raport de opțiunea minorei care nu e relevantă, fiind influențată de mama acesteia și care, în definitiv, nu concordă, nu servește interesului său.
Fără a intra pe terenul analizării probelor administrate, Curtea constată că, față de cele reținute de instanța de fond, sub aspectul situației de fapt, în mod corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor legale, ale art.42 și art.43 din Codul Familiei, programul de vizitare astfel stabilit fiind în mod legal adaptat cerințelor emoționale și dorințelor minorei.
Prin încredințarea minorei către mamă, s-a realizat plasarea acesteia într-un mediu securizant, care nu trebuie zdruncinat prin expunerea acesteia unui contact prelungit cu tatăl, în mod judicios și legal apreciindu-se de instanțele de fond, că nu este în interesul minorei să fie obligată împotriva voinței ei, de a avea legături personale cu recurentul - pârât, mai mult decât aceasta ar putea accepta din punct de vedere afectiv și psihic.
Pentru toate aceste considerente, Curtea văzând și dispozițiile art.312 Cod procedură civilă, apreciind recursul ca nefondat, îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul - pârât împotriva deciziei civile nr.318 din 06.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și Autoritatea Tutelară de pe lângă Primăria Sectorului 1
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 12.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
I
Red.
Tehnodact.
Ex.2/17.12.2009
Secția a V-a Civ. -
-
Jud.sector 1. -
Președinte:Ioana SinghJudecători:Ioana Singh, Stere Learciu, Claudiu Marius
| ← Răpire internațională de copii. Decizia 1096/2009. Curtea de... | Stabilire program vizitare minor. Decizia 675/2009. Curtea de... → |
|---|
