Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1486/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1486/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 18-04-2013 în dosarul nr. 3953/108/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR.1486
Ședința publică din data de 18 aprilie 2013
Președinte: N. C.
Grefier: C. S.
S-a luat în examinare acțiunea civilă exercitată de reclamantul Ț. C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, având ca obiect pretenții în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal se prezintă reprezentanta reclamantului, avocat A. G. T., din Baroul A. și reprezentantul pârâtei, consilier juridic L. F., lipsă fiind reclamantul.
Ministerul Public este reprezentat prin procuror T. S. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată depus la dosar prin serviciul registratură al instanței la data de 15.04.2013, răspunsul expertei la obiecțiunile formulate de pârât la raportul de expertiză, care se comunică cu reprezentanții părților.
Reprezentanta reclamantului depune la dosar în copii xerox: chitanța nr.531/03.04.2013, factura nr.269/3.04.2013, chitanța nr. 436/15.05.2012 și factura nr.167/15.05.2012, reprezentând onorariu avocațial.
Reprezentanții părților declară că nu mai au de formulat alte cereri.
Instanța având în vedere că nu se mai formulează alte cereri și considerând cauza în stare de soluționare acordă cuvântul în dezbaterea acțiunii.
Reprezentanta reclamantului solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată, cu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial și onorariu expert.
Reprezentantul pârâtului solicită respingerea acțiunii în totalitate, respingerea capătului de cerere privind daunele materiale ca nelegale și respingerea în rest a acțiunii ca insuficient dovedită.
Reprezentanta Ministerului public pune concluzii de respingere a acțiunii în totalitate.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra acțiunii civile înregistrate la Tribunalul A. la data de 7.06.2012 constată că reclamantul Ț. C. a chemat în judecată pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice București prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., solicitând: să se constate caracterul politic al masorilor administrative abuzive la care au fost supuși părinții săi, tatăl său - Ț. Vaselie, mama sa - Ț. F.; bunicii paterni - Ț. C. și Ț. E., și bunicii materni - Miksa D. și Miksa I., respectiv deportarea, strămutarea lor cu domiciliu obligatoriu din localitatea Igris - T. în localitatea Dudesti -B., în perioada 18.06._55; obligarea pârâtului la acordarea unor: despăgubiri pentru prejudiciul moral pe care l-au suferit părinții săi, bunicii paterni și materni prin aplicarea de regimul comunist a acestor masuri administrative cu caracter politic, în sumă de 300.000 euro, precum și confiscarea de la bunicul patern Ț. C. a unei suprafețe de 14,50 ha teren, 3 cai, 1 casa, o vacă, semănătoare și diferite unelte agricole, iar de la bunicul matern Miksa D. a unei suprafețe de 24 ha teren arabil, 1 casa, 1 cazan de țuica, 4 cai, 2 vaci, 1 semănătoare și diferite unelte agricole în localitatea Igriș - T., ca efect a deportării - suprafață de teren care nu le-a fost restituită și nu le-a mai fost restituită niciodată și pentru care nu au primit despăgubiri bănești. De asemenea, bunurile mobile nu au mai fost restituite și nu s-au primit despăgubiri; obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate de regimul comunist, în sumă de 150.000 euro, în total 450.000 euro; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul arată că, potrivit înscrisului emis de Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare cu nr.T-110 la data de 04.02.1999, se atestă faptul că părinții săi Ț. V. și F. și bunicii paterni Ț. C. și E. au fost strămutați cu domiciliu obligatoriu din loc. Igris - T. în loc. Dudesti - B., prin decizia M.A.I. nr.200/1951. La data de 20.12.1955, prin decizia M.A.I. nr. 6200/1955 li s-au ridicat restricțiile domiciliare.
Starea de fapt descrisă mai sus este confirmată și din înscrisurile pe care le-a primit de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Statului București, depuse la dosar.
Menționează că dislocarea - deportarea părinților săi, respectiv a bunicilor săi și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18.06._55, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, care se încadrează în cerințele dispozițiilor art.4 (2) din Legea nr.221/2009, coroborat cu art.3 lit.c), d.) și art.2 pct.e.) din O.U.G.214/1999 cu modificările și completările ulterioare, motiv pentru care solicită să se constate caracterul politic al acestei măsuri administrative, fiind o consecință a situației materiale foarte bune pe care bunicii săi au avut-o.
Întrucât erau o familie înstărită, cu o situație materială foarte bună, din localitatea de domiciliul, respectiv loc. Igris - T., organele de represiune din acea vreme, pe bunicii săi materni și paterni precum și pe părinții săi, i-au deportat cu domiciliu obligatoriu. Astfel au fost ridicați fără să le dea posibilitatea de a mai lua ceva din gospodăria bogată pe care o aveau și i-au dus în mod forțat în acel loc din Dudești - B.. Părinții i-au spus mai târziu că le-au fost confiscate toate bunurile pe care le aveau și au rămas efectiv fără nimic. Arată că familia sa avea o stare materială deosebit de bună, respectiv bunicul său patern Ț. C. avea 14,50 ha teren, 3 cai, 1 casa, 1 vacă, semănătoare și diferite unelte agricole iar bunicul său matern Miksa D. avea 24 ha teren arabil, 1 casa, 1 cazan de țuică, 4 cai, 2 vaci, 1 semănătoare și diferite unelte agricole.
În toți acești ani de deportare, într-adevăr au resimțit efectele respectivelor măsuri, cu atât mai mult cu cât condițiile de trai și hrană erau jalnice. Acele momente au fost unice, cu repercusiuni inimaginabile, care nu pot fi exprimate în cuvinte, efectele persecuțiilor fiind resimțite până în prezent.
La întoarcerea în satul natal în anul 1955 casa lor era complet goală, degradată, fiind obligați să meargă pe unde se putea, întrucât nu puteau locui în casa din care au fost ridicați. Le-au fost confiscate toate bunurile și au rămas efectiv fără nimic.
Și ulterior, persecuțiile au continuat, având în vedere că permanent erau în atenția organelor de represiune. De altfel, traumatismul îndurat în toți acei ani de deportare la care au fost obligați în mod nemeritat de regimul comunist, precum și suferințele ulterioare, nu le vor putea uita niciodată, punându-și amprenta asupra întregii vieți.
O parte, o mică parte din greutățile și neajunsurile multiple ce au fost întâmpinate acolo în B., de o familie deportată în aceleași condiții ca și ei, se regăsesc în Revista gândirii arestate «MEMORIA» editată de Fundația Culturală Memoria, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, nr.1-2/2009.
Cu privire la confiscarea suprafețelor de teren și a bunurilor de la bunicii săi, ca efect a deportării, reclamantul menționează faptul că aceste suprafețe de teren nu le-au mai fost restituite niciodată antecesorilor săi și nici nu au primit despăgubiri bănești.
Într-o asemenea situație consideră că sunt incidente dispozițiile prevăzute de art.5 pct.1 lit.b.) din Legea nr.221/2009.
Apreciază că decizia curții constituționale nr.1358/2010 în privința acordării despăgubirilor cu caracter moral, nu se poate aplica în cazul în speța, fapt dovedit prin următoarele argumente cu forță juridică:
Așa cum se menționează în hotărârea C.E.D.O. - Broniowski Polonia nr._/1996 din 22.06.2004 și așa cum este citată în decizia Î.C.C.J. nr.5216/21.09.2004 «legiuitorul nu poate restrânge posibilitatea de a exercita un drept general formal conferit individului, creând în mod efectiv, un nudum jus, adică un drept patrimonial vidat de substanța sa și care, în practică, nu are nici o valoare materială. Necesitatea de a respecta principiul protecției încrederii în Stat implică interdicția de a adopta legi care introduc instituții juridice fictive și cere eliminarea obstacolelor juridice care împiedică pe titularii drepturilor recunoscute de a se bucura efectiv de ele. » Reclamantul, face trimitere și la dispozițiile menționate în mod expres în decizia CC. 186/18.11.1999, conform cărora: „este necesară examinarea problemei obligației instanțelor judecătorești de aplicare directă a dispozițiilor Constituției atunci când nu există reglementare legală, sau când a fost constatată neconstituționalitatea reglementarii legale existente", aplicându-se direct dispozițiile art.21 din Constituția României referitoare la accesul liber la justiție. În caz contrar fără nici o reținere se poate pretinde că sunt încălcate dispozițiile prevăzute de art.16 (1) din Constituția României, conform cărora „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".
Deosebit de important este că de situația creată prin apariția deciziei C.C.1358/2010 nu se fac vinovați cei care au suferit, iar art.21 din Constituția României confirmă fără nici o posibilitate de tăgadă, accesul liber la justiție. Ori, prin limitarea, mai precis prin golirea de conținut a acestei legi reparatorii, nu s-a făcut altceva decât s-a îngrădit accesul liber la justiție și implicit la un proces echitabil, existând discriminări clare între cetățeni.
Aplicarea deciziei C.C. 1358/2010 în prezentul litigiu, ar fi de natură să ducă la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât România este obligată să dea prioritate reglementarilor internaționale, respectând dispozițiile art. 20 din Constituție.
Reclamantul mai menționează faptul că a fost supus acestor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 26.11._55, astfel cum reiese din cuprinsul Deciziei nr. 39 din 22.04.1999 privind acordarea unor drepturi prevăzute de Decretul-Lege nr.118/1990.
În drept reclamantul invocă dispozițiile art.4 pct.2-4, art.5(l) lit.a.), art.5 (1) lit.b.) coroborat cu art. 5 (4) din Legea nr.221/2009, precum și art.2 (1) lit.e.), art. 3 lit. c.) și d.) din O.U.G.214/1999, art.16, 20, 21, 52 pct. 3 din Constituția României, art.2, art. 3, 5, 6,14,17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art.1 din Protocolul nr.12 adițional la Convenția Europenă a Drepturilor Omului, Rezoluția nr.1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, art.8 din Declarația universală a drepturilor omului, Legea nr.30/1994, art.1, 4 din Legea nr.303/2004, Legea 290/2004, art.1 (1), (2) lit.a.) din Legea nr.48/2002 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art. 4, art.5 din Noul Cod Civil.
Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A. a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, nelegală și nedovedită.
În motivare arată că, acțiunea reclamantului, așa cum este formulată în prezent, nu este dovedită, deoarece la dosarul cauzei nu este depus nicio decizie, hotărâre, ordin, etc, prin care să fie luată măsura deportării, făcându-se referire la Decizia MAI nr. 200/1951, dar fără să fie depusă la dosarul cauzei și trimiterea la adresa Ministerului Justiției - Direcția Instanțelor Militare nr. T-110 din 04.02.1999.
De asemenea, la dosarul cauzei nu există depusă nicio decizie de deportare cu mențiunea „caracterului politic”, singura dovadă certă a aplicării unei condamnării asupra reclamantului ce poate fi susceptibilă încadrării dispozițiilor legale ce face obiectul cauzei.
Acțiunea reclamantului este neîntemeiată, deoarece nu se încadrează în dispozițiile legale, respectiv nu s-a făcut dovada dacă măsura stabilirii a domiciliului obligatoriu a fost consecința săvârșirii, din motive politice, a unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 214/1999 modificată.
Consideră că reclamantul nu a dovedit în nici un fel suferințele pe care le-a suferit el sau familia și nu a depus nici un înscris care să facă dovada celor susținute în petit, că a fost prigonită din cauza măsurilor la care au fost supuși, sau orice alte consecințe care s-au răsfrânt asupra lor cu atât mai mult cu cât prejudiciul moral s-a produs asupra defuncților și într-o mai mică măsură asupra reclamantului, dat fiind vârsta acestuia în momentul aplicării măsurilor, fiind născut la data de 26.11.1955, iar ridicarea restricțiilor domiciliare intervenind la data de 20.12.1955, după nicio lună de la naștere.
De asemenea, nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent - peste 50 ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului.
Reclamantul nu a produs argumente, indicii și nu în ultimul rând înscrisuri din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin constituție, le-au fost afectate și pe cale de consecință să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
Apreciază că principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri a unor sume mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce pretind dezdăunări în temeiul reglementărilor amintite.
De asemenea, solicită să se constate că în absența unor criterii clare, bine determinate acțiunea este neîntemeiată, aspect ce este confirmat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/20.10.2010 și nr. 1354/20.10.2010 conform cărora nu se mai pot acorda despăgubiri în baza art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În drept pârâtul invocă dispozițiile art.115, art.118 Cod procedură civilă, art.2 alin.1 din OUG nr.214/1999 modificată; art.4 alin.2, art.5 alin.1 lit.a și b și art.6 din Legea nr.221/2009.
Prin precizarea de acțiune depusă la dosar la termenul de judecată din 8.11.2012 (f.68), reclamantul a menționat că își menține pretențiile doar pentru bunurile mobile, în sensul că solicită contravaloarea bunurilor mobile, despăgubiri cu caracter material pentru aceste bunuri mobile confiscate de la bunicii săi și renunță la pretențiile pentru bunurile imobile, respectiv pentru despăgubiri materiale aferente suprafețelor de teren de 14,50 ha, 24 ha teren arabil, care au fost solicitate în temeiul Legii nr.18/1991.
Mai arată că a beneficiat și beneficiază de prevederile Decretului-lege nr.118/1990.
Prin notele de ședință depuse la fila 74, reclamantul a indicat bunurile mobile a căror contravaloare o solicită prin prezenta acțiune.
Din actele și lucrările dosarului (respectiv: copia dosarului M.A.I. nr.3225, acte de stare civilă, întâmpinare, răspuns la întâmpinare, adresa nr._/22.10.2012 emisă de Casa Județeană de Pensii A., precizare de acțiune, copia dosarului M.A.I. nr._, declarația martorului I. A., raport de expertiză tehnică, instanța reține în fapt următoarele: părinții reclamantului - Ț. Vaselie și Ț. F., bunicii paterni – Ț. C. și Ț. E. și bunicii materni – Miksa D. și Miksa I. (în prezent decedați – filele 35, 37, 38, 69, 70, 71) au fost deportați din localitatea Igriș - T. în localitatea Dudești – B. în perioada 18.06._55. Reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 (fila 68). Măsura deportării s-a dispus prin decizia M.A.I. 200/1951 (f.86) și s-a ridicat prin decizia 6200/1955.
Analizând solicitarea reclamantului de acordare a daunelor morale în raport de materialul probator administrat în cauză și de dispozițiile legale incidente, tribunalul constată că pretențiile acestuia sunt fără temei juridic, datorită declarării neconstituționalității dispoziției legale pe care reclamantul își întemeiază cererea, în concret: art.5 lit.a din Legea 221/2009.
Singurul act normativ care a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în favoarea persoanelor persecutate din motive politice, ori în caz de deces al acestora, în favoarea soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, este Legea nr.221/2009.
Conform art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 alin.4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin decizia nr.1358/21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr.761/15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului C. și s-a constatat că prevederile sus-citate, cuprinse în art.5 alin.1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut că aceste prevederi legale, care conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat, încalcă două principii constituționale:
- dreptatea socială ca valoare supremă în stat consacrată de art.1 alin.3 din Constituție;
- principiul respectării Constituției, a supremației ei și a legilor, consacrat de art.1 alin.5 din Constituție.
Conform art.147 alin.4 din Constituția României, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor iar conform art.147 alin.1 din Constituție dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în monitorul oficial, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Așa fiind, tribunalul constată că de la momentul publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 au fost suspendate de drept, în sensul că nu produc efecte juridice, astfel că nu pot fi invocate de către instanțele de judecată în soluționarea litigiilor deduse judecății, iar în prezent și-au încetat efectele juridice întrucât nu au fost puse de acord cu prevederile Constituției.
Prin Decizia nr.12/2011 a Înaltei Curți de casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii stabilindu-se că prin Deciziile Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor Curții Constituționale.
Prin urmare, în condițiile în care dispozițiile art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 nu pot produce efecte juridice și nu există niciun alt text de lege în vigoare care să consacre dreptul reclamantului de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în perioada 18.06._55, tribunalul va respinge solicitarea formulată de reclamantul Ț. C. pentru acordarea de despăgubiri morale, întrucât astfel de despăgubiri nu pot fi acordate în temeiul unui text de lege declarat a fi neconstituțional.
În ce privește despăgubirile materiale solicitate de reclamant, tribunalul constată faptul că acesta a solicitat obligarea pârâtului: la plata contravalorii a 1 vacă, 3 cai, 1 semănătoare și diferite unelte agricole, respectiv: 1 prășitoare porumb, 1 sfărâmătoare porumb, 1 plug cu două brazde și o grapă, 1 vânturătoare – confiscate de la bunicul său pater; la plata contravalorii a 2 vaci, 4 cai, un cazan țuică, 1 semănătoare și diferite unelte agricole, respectiv: 1 prășitoare porumb, 1 sfărâmătoare porumb, 1 plug cu două brazde și o grapă, 1 vânturătoare – confiscate de la bunicul său matern. În total, reclamantul și-a evaluat pretențiile materiale la suma de 59.700 lei.
Pretențiile materiale sunt întemeiate de reclamant pe prevederile art.5 al.1 lit.b din Legea 221/2009, care reglementează dreptul persoanelor ce au suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 – de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca afect al măsurii administrative „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau ale Legii nr.245/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției”.
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005 rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al Legii de reparație nr.10/2001, modificată și completată prin Legea nr.247/2005 poate fi solicitat în temeiul art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005.
Or, în domeniul de reglementare al Legii nr.10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr.247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație). În acest sens sunt dispozițiile art.6 alin.(1) și (2) din Legea nr.10/2001, potrivit cărora:
„(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.
(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse”.
În consecință, în baza art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr.10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Așadar, în prezenta cauză, bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamant sunt fie bunuri mobile care, dată fiind natura lor nu intră în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001, fie bunuri cuprinse în al.2 al art.6 din Legea nr.10/2001 (utilaje agricole), dar pentru care reclamantul nu a urmat procedura reglementată de Legea nr.10/2001 (în cadrul căreia să nu fi obținut restituirea acestora în natură ori echivalent) nefiind astfel îndeplinită condiția impusă în acest sens de art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
În concluzie, tribunalul va aprecia că reclamantul nu este îndreptățit a obține acordarea despăgubirilor materiale solicitate (în același sens jurisprudența ÎCCJ, ex: decizia 2192 din 23.03.2012 secția I civilă, Înalta Cure de Casație și Justiție).
De altfel prin Decizia nr.6/2013 dată ca recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Pe de altă parte, nu se impune nici constatarea caracterului politic a măsurii administrative la care au fost supuși antecesorii reclamantului, întrucât potrivit art.3 lit.e din Legea nr.221/2009 constituie de drept măsură administrativă cu caracter politic, măsura deportării luată prin decizia 200/1951, astfel că nu se justifică admiterea acestui capăt de cerere.
Față de cele expuse anterior, în baza dispozițiilor legale menționate anterior, tribunalul va respinge acțiunea civilă precizată de reclamantul Ț. C. ca neîntemeiată.
Potrivit art.274 Cod procedură civilă nu se impune acordarea de cheltuieli de judecată către reclamant;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea civilă exercitată de reclamantul Ț. C., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice București prin D.G.F.P.A., având ca obiect pretenții în baza Legii nr.221/2009.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 18 aprilie 2013.
Președinte, Grefier,
N. C. C. S.
Red.NC
Thred..
Ex.7/5 .
Se comunică cu:
1.reclamantul – Ț. C. – A., dom.ales la cab.av.A. G. – . jud.A.
2.pârât: Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., ., jud.A.
3.P. de pe lângă Tribunalul A.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 40/2013. Tribunalul ARAD | Succesiune. Hotărâre din 02-07-2013, Tribunalul ARAD → |
|---|
